ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1054/2025

Ședința publică din data de 10 iunie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 30 și cele ale art. 194 din C. proc. civ., art. 254 alin. (1) din Codul Muncii, art. 40 și 41 din O.G. nr. 43/1997, OMT nr. 1 854/2017 și OMT 1836/2016.

Prin sentința civilă nr. 142 din data de 13 februarie 2025, prima instanță sesizată a admis excepția de necompetență teritorială invocată din oficiu și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

În fundamentarea acestei sentințe, prima instanță sesizată a reținut că, prin raportare la pretențiile deduse judecății, litigiul are natura juridică a unui conflict individual de muncă, fiind incidente dispozițiile art. 269 din Codul muncii.

În opinia instanței de trimitere, împrejurarea că cererea a fost introdusă prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara nu atrage competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, întrucât în cuprinsul cererii introductive s-a precizat, în mod expres, că aceasta este introdusă de Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.

Prin sentința civilă nr. 2527 din 7 aprilie 2025, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența în favoarea Tribunalului Timiș, a constatat conflictul negativ de competență și a înaintat cauza către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de conflict a reținut că prezentul litigiu are natura unui conflict de muncă, ce intră, potrivit dispozițiilor art. 266 din Codul Muncii, în sfera jurisdicției muncii.

A mai reținut a doua instanță sesizată, că nu prezintă relevanță în planul jurisdicției teritoriale, faptul că sediul indicat în localitatea Timișoara este al unei subunități, deci al unei entități fără personalitate juridică, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 84/2003.

În opinia sa, sediul subunității din Timișoara a societății reclamante este, deopotrivă, un sediu al însăși companiei - mamă, întrucât subunitatea sa nu este un subiect de drept distinct, ci o entitate în structura acesteia, la nivelul căreia, de altfel, s-au și desfășurat raporturile de muncă cu pârâtul.

În plus, dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu operează nicio distincție în funcție de natura sediului, principal ori secundar.

Constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, pentru următoarele considerente:

Se reține că litigiul de față, având ca obiect cererea formulată de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, în calitate de angajator, în contradictoriu cu pârâtul persoană fizică, are caracterul unui conflict individual de muncă, în sensul dispozițiilor art. 269 din Codul Muncii.

În ce îl privește pe pârât, se constată că acesta a fost angajat al Companiei Naționale de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., însă cu atribuții exercitate în cadrul Direcției Regionale Drumuri și Poduri Timișoara, așa cum rezultă din fișa de post nr. 326 din 9.10.2019, aflată la dosarul Tribunalului Timiș.

Potrivit art. 269 din Codul Muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Cu alte cuvinte, competența de soluționare a cererilor privitoare la conflictele de muncă revine instanței de la domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul reclamantului, indiferent de calitatea de salariat sau angajator a reclamantului.

În lipsa unei distincții în text, noțiunea de "sediu" la care fac referire dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice, cum a considerat prisma instanță sesizată, ci și la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, ce are capacitate procesuală de folosință și de exercițiu.

În raport cu argumentele arătate, având în vedere că sediul Direcției Regionale Drumuri și Poduri Timișoara, în cadrul căreia a fost angajat pârâtul, se află pe raza teritorială a județului Timiș, revine Tribunalului Timiș competența teritorială de soluționare a cauzei.

Stabilirea acestei competențe răspunde în egală măsură atât dezideratului unei bune administrări a justiției, cât și interesului pârâtului domiciliat în Timișoara, județul Timiș, care, prin eliminarea impedimentului distanței geografice, își poate susține apărarea la o instanță cât mai apropiată de domiciliul său, fiind, astfel, create și premisele unui proces echitabil, în care dreptul la apărare să fie unul efectiv pentru ambele părți.

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă, căreia i se va trimite dosarul spre soluționare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția I-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iunie 2025.