ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 206/2026
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 206/2026 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2026)
Ședința publică din data de 17 februarie 2026
Deliberând asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, la 7 mai 2024, sub nr. x/2024, reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, a solicitat instanței de judecată, în contradictoriu cu pârâta A., obligarea acesteia la plata sumei de 1.000 euro sau echivalentul în RON la data plății, reprezentând prejudiciul produs în exercitarea sarcinilor de serviciu, cu cheltuieli de judecată.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 30 și art. 194 C. proc. civ., art. 254 alin. (1) din Codul Muncii, art. 40 și art. 41 din O.G. nr. 43/1997, O.M.T. nr. 1.854/2017 și O.M.T. nr. 1.836/2016.
Prin sentința civilă nr. 739 din 29 mai 2025, s-a admis excepția necompetenței teritoriale exclusive a Tribunalului Timiș, invocată de pârâtă și s-a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București.
Pentru a se pronunța această soluție, s-a considerat că împrejurarea introducerii cererii prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara nu prezintă relevanță juridică, întrucât din cuprinsul acțiunii rezultă în mod expres că titularul este Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.; în consecință, având în vedere că sediul acestei societăți se află în municipiul București, s-a apreciat că revine Tribunalului București competența de soluționare a litigiului, în temeiul art. 269 alin. (2) din Codul muncii.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII - a conflicte de muncă și asigurări sociale, la 21 iulie 2025, sub același număr, iar prin sentința civilă nr. 7122 din 2 decembrie 2025, instanța a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența soluționării litigiului în favoarea Tribunalului Timiș și, constatându-se ivit conflictul negativ de competență, s-a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.
În considerentele hotărârii s-a reținut, în esență, că, întrucât litigiul are natura unui conflict de muncă izvorât din activitatea desfășurată la sediul secundar din Timiș al reclamantei, competența teritorială se stabilește în temeiul art. 269 alin. (2) Codul muncii, noțiunea de "sediu" având în vedere și sediile secundare, astfel încât instanța competentă era Tribunalul Timiș, iar nu Tribunalul București.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 16 ianuarie 2026, sub același număr.
Înalta Curte, constatând existența conflictului negativ de competență, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care și-au declinat reciproc competența să judece același proces, în temeiul art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă, pentru următoarele considerente:
Litigiul dedus judecății, având ca obiect cererea formulată de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, în calitate de angajator, în contradictoriu cu pârâta, are natura unui conflict individual de muncă, ce intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 266 din Codul muncii.
Determinarea competenței teritoriale se realizează potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, în forma aplicabilă la data sesizării instanței, care stabilește că cererile se adresează tribunalului în a cărui circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința, locul de muncă ori, după caz, sediul.
Din analiza cererii de chemare în judecată înregistrate pe rolul Tribunalului Timiș rezultă că, deși formal aceasta apare ca fiind formulată de societatea cu sediul în București, în realitate acțiunea este promovată prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Timișoara din cadrul C.N.A.I.R. - S.A., care reprezintă un dezmembrământ cu un sediu secundar, fiind sesizată prima instanță corespunzătoare din raza teritorială a acestuia, respectiv Tribunalul Timiș.
În legătură cu atributul de identificare dat de sediul societății, Înalta Curte reține că norma atributivă de competență sub aspect teritorial, nu acționează în funcție de elemente relative la personalitatea juridică, patrimoniul propriu ori capacitate de folosință.
Potrivit art. 227 C. civ., ca o consecință a organizării acesteia, persoana juridică poate avea, în funcție de obiectul de activitate, sedii secundare pentru sucursale, reprezentanțe ori puncte de lucru, iar coroborarea acestor dispoziții cu art. 269 alin. (2) Codul muncii conduce la concluzia că noțiunea de "sediu" utilizată de legiuitor nu se limitează la sediul principal, ci include și sediile secundare, precum cele ale sucursalelor sau subunităților, chiar fără personalitate juridică, în absența unei mențiuni exprese care să impună o interpretare limitativă.
Mai mult, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, acțiunea a fost formulată împotriva pârâtei, angajată în cadrul Agenției de Control și Încasare Jimbolia, structură aparținând Direcției Regionale Drumuri și Poduri Timișoara. Prin urmare, raporturile juridice de muncă deduse judecății s-au derulat în raza sediului secundar al societății reclamante.
În considerarea celor expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 februarie 2026.