ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1271/2025
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1271/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)
Ședința publică din data de 23 septembrie 2025
Deliberând asupra conflictului negativ de competență constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Arad, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale, la 29 mai 2024, sub nr. x/2024, reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, în contradictoriu cu pârâta A., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 4.000 euro sau echivalentul în RON la data plății, reprezentând prejudiciu produs de aceasta în exercitarea sarcinilor de serviciu, precum și a cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 30 și art. 194 C. proc. civ., art. 254 alin. (1) din Codul muncii, art. 40 și art. 41 din O.G. nr. 43/1997, Ordinele ministrului transporturilor nr. 1836/2016 și nr. 1854/2017.
Prin sentința civilă nr. 964 din 11 septembrie 2024, Tribunalul Arad, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
Pentru a pronunța această sentință, s-a reținut că, față de obiectul cererii de chemare în judecată, litigiul are caracterul unui conflict individual de muncă, conform art. 1 pct. 24 din Legea nr. 367/2022, instanța competentă material fiind tribunalul, în temeiul art. 95 pct. 1 C. proc. civ. și art. 269 alin. (1) din Codul muncii.
În ceea ce privește competența teritorială, prima instanță sesizată, în urma interpretării lit. a) dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, a reținut că această normă are în vedere atât situația în care persoana fizică angajată are calitatea de reclamant, cât și cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare și cum această din urmă ipoteză este aplicabilă în speță, devine relevant sediul reclamantei, care este situat în Municipiul București, conform mențiunilor din certificatul constatator eliberat de Oficiul Național al Registrului Comerțului.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, instanță care, prin sentința civilă nr. 7488/2024 din 28 noiembrie 2024, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.
În motivarea acestei soluții, s-a reținut că determinarea instanței competente teritorial exclusiv se realizează prin aplicarea prevederilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, fără a distinge între sediul principal și cel secundar, fiind incidente însă dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 84/2003, potrivit cărora Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. are sediul în Municipiul București, aceasta neputând fi reprezentată în justiție de o subunitate fără personalitate juridică, dezmembrământ al cărui sediu secundar, conform art. 227 C. civ., nu poate constitui un criteriu pentru stabilirea competenței.
De asemenea, s-a reținut că salariatul chemat în judecată nu are domiciliul și nici nu își desfășoară activitatea în București, iar faptele pretins cauzatoare de prejudicii ale pârâtei nu s-au produs în această localitate.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, care, prin sentința civilă nr. 715 din 29 mai 2025, a admis excepția necompetenței sale teritoriale exclusive, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, a constat ivit conflictul negativ de competență și a suspendat judecata cauzei, sesizând Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.
Pentru a hotărî astfel, instanța de conflict a reținut că Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara este constituită potrivit legii și poate sta în judecată, potrivit art. 56 alin. (2) C. proc. civ., însă din modalitatea de formulare a cererii de chemare în judecată rezultă că, în cauză, calitatea de reclamant aparține Companiei Naționale de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., al cărei sediu este situat în Municipiul București, instanța competentă teritorial să soluționeze pricina fiind Tribunalul București, în temeiul art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 7 iulie 2025.
Înalta Curte, constatând existența conflictului negativ de competență, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., ivit între cele trei instanțe care și-au declinat reciproc competența să judece litigiul, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă, pentru următoarele considerente:
Litigiul pendinte, având ca obiect cererea formulată de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, în calitate de angajator, în contradictoriu cu persoana fizică pârâtă, are caracterul unui conflict individual de muncă, ce intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 266 din Codul muncii.
Pentru stabilirea competenței sunt relevante dispozițiile art. 269 din Codul muncii, forma în vigoare la data introducerii acțiunii, care la alin. (2) prevăd faptul că "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul."
Se reține faptul că, în ceea ce privește conflictul de competență ivit între Tribunalul Arad, Tribunalul București și Tribunalul Timiș, instanțele în conflict au apreciat diferit noțiunea de sediu al reclamantului.
Cererea de chemare în judecată a fost formulată de Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, în contradictoriu cu pârâta A., angajat al reclamantei la ACI Nădlac II din cadrul Direcției Regionale de Drumuri și Poduri Timișoara.
Conform art. 227 C. civ. "(1) Sediul persoanei juridice se stabilește potrivit actului de constituire sau statutului. (2) În funcție de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanțele sale teritoriale și punctele de lucru. Dispozițiile art. 97 sunt aplicabile în mod corespunzător."
În aceste condiții, noțiunea de "sediu", utilizată în textul legal, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice, ci și la sediul secundar, cum este cel al unei subunități, ce are capacitate procesuală de folosință și de exercițiu.
În raport cu argumentele arătate, având în vedere că sediul Direcției Regionale de Drumuri și Poduri Timișoara se află pe raza teritorială a județului Timiș, revine Tribunalului Timiș competența teritorială de soluționare a cauzei, coroborat și cu faptul că în circumscripția acestei instanțe își are sediul subunitatea reclamantă în cadrul căreia este angajată pârâta.
În considerarea celor anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 septembrie 2025.