ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1214/2025

HOTĂRÂRE

17.09.2025

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2025
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1214/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 17 septembrie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, sub nr. x/2024 la data de 26.04.2024, reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A., prin DIRECȚIA REGIONALĂ DE DRUMURI ȘI PODURI TIMIȘOARA, a chemat în judecată pârâta A., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.000 euro sau echivalentul în RON la data plății, reprezentând prejudiciul produs de aceasta în exercitarea sarcinilor de serviciu; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 285 din 6 martie 2025, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale exclusive și a fost declinată competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că sediul reclamantei COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. este în municipiul București.

A mai reținut că, deși cererea a fost introdusă prin DIRECȚIA REGIONALĂ DE DRUMURI ȘI PODURI TIMIȘOARA, acest aspect nu atrage competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, întrucât în cuprinsul cererii de chemare în judecată se precizează în mod expres că cererea este introdusă de COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A., astfel că sunt incidente dispozițiilor art. 269 din Codul muncii.

Prin sentința civilă nr. 4593 din 10 iunie 2025, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență, s-a suspendat cauza și s-a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casație si Justiție, în vederea soluționării acestuia.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, în materia litigiilor de muncă, legea reglementează o competență teritorială exclusivă alternativă, fiind competentă, în cazul în care litigiul este declanșat de salariat, instanța de la domiciliul sau reședința salariatului, sau cea de la locul său de muncă, iar în cazul în care litigiul este demarat de angajator, instanța de la sediul acestuia din urmă, sediu unde, în majoritatea situațiilor, se află și locul de muncă al salariatului.

Instanța a arătat că, potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 84/2003, COMPANIA NAȚIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ȘI DRUMURI NAȚIONALE DIN ROMÂNIA S.A. - denumită în continuare C.N.A.D.N.R. - este o societate comercială pe acțiuni, cu capital integral de stat, cu sediul în municipiul București.

A mai arătat că, potrivit art. 3 din același act normativ, C.N.A.I.R. are, la înființare, în structura sa 7 subunități denumite direcții regionale de drumuri și poduri și un centru de studii și cercetare, fără personalitate juridică.

Astfel, instanța a reținut că Direcția Regională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, ce are sediul în Municipiul Timișoara, este o subunitate fără personalitate juridică.

Deși în cererea de chemare în judecată se specifică că acțiunea este formulată de C.N.A.I.R. S.A., prin DIRECȚIA REGIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE TIMIȘOARA, este evident că o entitate cu personalitate juridică nu poate fi reprezentată de o subunitate fără personalitate juridică și că cererea nu putea fi formulată decât de DIRECȚIA REGIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE TIMIȘOARA, prin intermediul societății mamă - C.N.A.I.R.

Astfel, instanța a reținut că C.N.A.I.R. are calitatea de reprezentant legal al subunității fără personalitate juridică - DIRECȚIA REGIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE TIMIȘOARA - cu sediul in Timișoara.

Cum în litigiile de muncă, atunci când cererea este formulată de angajator, funcționează o competență exclusivă determinată de sediul societății reclamante, instanța a apreciat că, în cauza pendinte, competența aparține Tribunalului Timiș, întrucât aceasta este instanța în circumscripția căreia se află sediul reclamantului -DIRECȚIA REGIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE TIMIȘOARA.

Mai mult, acest sediu reprezintă un sediu secundar al C.N.A.I.R., conform dispozițiilor art. 227 C. civ.

A arătat, de asemenea, instanța că reclamanta, fiind un dezmembrământ fără personalitate juridică, nu putea sta în judecată singură, ci doar prin societatea mamă, fără ca instanța competentă să fie determinată de sediul societatii reprezantante - întrucât, ca regula generală, competența nu este atrasă de sediul sau domiciliul mandatarului.

Instanța a mai reținut că dispozițiile art. 269 din Codul muncii vorbesc despre instanța de la sediul reclamantului, fără a face distincție între sediul principal sau secundar și că scopul urmărit de legiuitor a fost acela de a apropia judecarea litigiilor de muncă de locul unde salariatul își are domiciliul sau își desfășoară efectiv activitatea, ultimul loc fiind, de cele mai multe ori, și cel în care se află sediul angajatorului, fie el principal sau secundar.

Or, în cazul dedus judecății, salariatul nu are domiciliul și nici nu lucrează în București, în aceasta localitate fiind doar sediul principal al companiei mamă C.N.A.I.R.

Sub un ultim aspect, instanța a mai reținut că pârâta are calitatea de angajat al D.P.R.D.P. Timiș și că, atât cererea de angajare a răspunderii patrimoniale, notificarea pârâtei, nota de constatare și evaluare a pagubei, precum și fișa postului, sunt întocmite de D.P.R.D.P. Timișoara, fiind semnate de reprezentantul legal al acestei entități. De asemenea, faptele pretins cauzatoare de prejudicii ale salariatului nu s-au produs în București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 4.07.2025.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Timiș competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I din C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Tribunalul Timiș și Tribunalul București - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanțele au fost învestite cu un litigiu ce are ca obiect angajarea răspunderii patrimoniale a angajatei reclamantei, având natura unui conflict individual de muncă.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii, forma în vigoare la data sesizării instanței, " (1) Cauzele referitoare la conflictele individuale de muncă și conflictele colective de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul".

În ceea ce privește conflictul de competență ivit între Tribunalul Timiș și Tribunalul București, în litigiul pendinte, instanțele în conflict au apreciat diferit noțiunea de "sediu al reclamantului".

Procedând la verificarea cererii de chemare în judecată introdusă pe rolul Tribunalului Timiș, aceasta, deși pare a fi formulată de societatea mamă cu sediul în București, este, de fapt, formulată pentru Direcția Regională Drumuri și Poduri Timișoara, care nu este altceva decât un dezmembrământ al societății mamă ce deține, astfel, și sedii cu caracter secundar.

Din dispozițiile art. 227 alin. (2) din C. civ., "În funcție de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanțele sale teritoriale și punctele de lucru", coroborate cu cele ale art. 269 alin. (2) din Codul muncii, se deduce că noțiunea de "sediu", menționată în cuprinsul acestor ultime dispoziții legale, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice, ci și la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale/subunități, textul legal neputând fi interpretat restrictiv, în lipsa unei mențiuni exprese referitoare la sediul principal al reclamantului.

În altă ordine de idei, instanța supremă subliniază că normele de procedură referitoare la competență oferă o dezlegare pentru ipoteza existenței unui sediu secundar, soluție care poate fi preluată prin analogie și pentru ipoteza din speța de față, în demersul de interpretare a sintagmei "sediul reclamantului" de care norma specială leagă competența teritorială de primă instanță. Astfel, în situația unui pârât - persoană juridică de drept privat, care are dezmembrăminte fără personalitate juridică - dispozițiile art. 109 din C. proc. civ. stabilesc că "Cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face și la instanța locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta".

În acest context, nu există vreo rațiune pentru care în interpretarea normei speciale din legislația muncii care stabilesc competența primei instanțe în funcție de sediul reclamantului, să nu fie avute în vedere și eventualele sedii secundare ale acestuia, mai ales în situația în care litigiul privește fapte petrecute la acest sediu iar acțiunea este exercitată de către reprezentanții dezmembrământului de la acel sediu secundar.

Această concluzie se impune și în considerarea faptului că cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu cu pârâta care este salariată a DIRECȚIEI REGIONALE DRUMURI ȘI PODURI TIMIȘOARA, așa cum rezultă din înscrisurile anexate cererii introductive, iar rațiunea normei speciale de stabilire a competenței teritoriale la sediul reclamantului a fost tocmai aceea de a nu depărta litigiul de locul în care părțile raportului juridic locuiesc/își au sediul și, de regulă, își derulează raportul de muncă.

Existând, așadar, raporturi juridice de muncă derulate pe raza sediului acestui dezmembrământ, și apreciind că prin noțiunea de sediu trebuie înțeles nu doar sediul principal ci și sediile secundare ale persoanei juridice, în măsura în care raportul juridic dedus judecății izvorăște din acte sau fapte săvârșite la acest sediu secundar și în legătură cu activitatea dezmembrământului care funcționează la acel sediu sedundar, Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea instanței în circumscripția căreia își are sediul subunitatea la care activează pârâta.

Pentru aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (2) și (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.