ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1053/2025

Ședința publică din data de 10 iunie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

- recalcularea și plata indemnizațiilor de încadrare raportat la un indice de valoare sectorială de 605,225 RON + 25% (VRS 756,53 RON) majorare prevăzută de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 și care nu a fost aplicată de ordonatorii de credite prin raportare la drepturile salariale deja dobândite, de la data de 01.01.2018 și în continuare, cu depășirea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6 din Legea nr. 153/2017;

- repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale reprezentat de diferența salarială dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare începând cu 01.01.2018 și în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare (prin obligarea pârâților la plata, respectiv la alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești corespunzătoare) sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plății efective.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr. 153/2017, cele ale Legii nr. 303/2004, ale Legii nr. 303/2022 și ale Codului Muncii.

La termenul din data de 15 noiembrie 2024 instanța a dispus disjungerea cererilor formulate în cauză prin raportare la unitățile de parchet în cadrul cărora sunt încadrați reclamanții - procurori și constituirea unui dosar separat, în cel de față reclamanții având calitatea de procurori la Parchetul de pe lângă Judecătoria Tulcea.

Prin sentința civilă nr. 7513 din 29 noiembrie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2024, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea.

În motivare, tribunalul a reținut că, prin raportare la pretențiile deduse judecății, cauza are natura juridică a unui conflict individual de muncă, fiind incidente dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii. În plus, a considerat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 127 alin. (1) și (3) din C. proc. civ.

Față de împrejurarea că reclamanții au calitatea de procurori la Parchetul de pe lângă Judecătoria Tulcea, instanța de trimitere a declinat competența de soluționare a cauzei către Tribunalul Tulcea.

Prin sentința civilă nr. 522/2025 din 14 aprilie 2025, pronunțată în dosarul nr. x/2024, Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei Tribunalului București.

Totodată, constatându-se ivit conflictul negativ de competență a fost suspendată din oficiu judecata cauzei și s-a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

În argumentarea soluției, instanța a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 127 din C. proc. civ. și, raportat la împrejurarea că reclamanții își desfășoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Tulcea, a apreciat că în mod corect a fost sesizat Tribunalul București.

Constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru următoarele considerente:

Se reține că mai mulți reclamanți, printre care și cei din prezenta cauză, au învestit Tribunalul București cu o acțiune prin care au solicitat plata unor drepturi de natură salarială, în calitate de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Tulcea, al Parchetului de pe lângă Judecătoria Tulcea și în calitate de procuror șef Birou Teritorial D.I.I.C.O.T. Tulcea.

Prin urmare, se constată că este dedus judecății un conflict de muncă, fiind aplicabile normele generale privind jurisdicția muncii.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competența de soluționare a cererilor având ca obiect raporturi de muncă aparține tribunalului în circumscripția căruia reclamantul își are domiciliul sau reședința, ori după caz sediul.

Totodată, potrivit art. 269 alin. (3) din Codul muncii, în cazul cererilor formulate de mai mulți reclamanți, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active.

Acțiunea introductivă inițială prin care reclamanții, având calitatea de procurori în cadrul unor unități de parchet diferite, au solicitat angajatorului plata drepturilor salariale cuvenite se întemeiază pe aceeași cauză juridică, raporturile juridice deduse judecății fiind similare, context în care devin aplicabile dispozițiile art. 59 din C. proc. civ., privind coparticiparea procesuală facultativă.

La data de 15 noiembrie 2024, la primul termen de judecată, Tribunalul București a dispus disjungerea cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., I. și K. și întocmirea unui dosar separat, iar în prezentul litigiu a invocat și a admis excepția necompetenței teritoriale, reținând incidența prevederilor art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii și locul de muncă al acestora, aflat în circumscripția Tribunalului Tulcea.

Notează instanța supremă că soluția disjungerii, ca măsură de administrare judiciară, pentru a se justifica ulterior măsura declinării competenței de soluționare a raporturilor juridice individuale la instanța de la locul de muncă al reclamanților, nu poate să atragă pierderea competenței instanței inițial învestite, cu ignorarea coparticipării procesuale active.

Prin urmare, pentru a se reține competența instanței sesizate era necesar ca aceasta să fie competentă din punct de vedere teritorial în raport de cel puțin unul dintre reclamanți.

În cauză, se constată că reclamanții, făcând aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., raportat la împrejurarea că o parte dintre aceștia au calitatea de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Tulcea, au înțeles să învestească cu soluționarea litigiului Tribunalul București, ca instanță judecătorească de același grad aflată în circumscripția Curții de Apel București învecinată cu Curtea de Apel Constanța, în a cărei circumscripție se află unitățile de parchet la care își desfășoară activitatea.

În acest context, Înalta Curte reține că Tribunalul București a fost în mod corect și legal sesizat de reclamanți, motiv pentru care luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă și consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, de soluționare a acestora, în condițiile în care nu s-a constatat lipsa coparticipării procesuale.

Cu alte cuvinte, întrucât Tribunalul București a constatat că este competent teritorial să soluționeze acțiunea formulată de o parte din reclamanții din cererea inițială, trebuia să-și rețină competența de soluționare și în privința cererii formulate de reclamanții E., F., G., H. Și J., în conformitate cu art. 269 alin. (3) din Codul muncii raportat la art. 59 C. proc. civ.

În considerarea celor expuse și prin raportare la dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 iunie 2025.