ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 104/2025

Ședința publică din data de 21 ianuarie 2025

Asupra recursului, din actele dosarului, reține următoarele:

În subsidiar față de acest prim capăt de cerere, dacă s-ar considera inaplicabilă clauza penală, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 5.800.000 RON, cu titlu de daune-interese pentru prejudiciul cauzat de pierderea șansei de a executa și încasa contravaloarea părții alocate din contractul de achiziție publică cu denumirea "Contract de furnizare echipamente și aplicații informatice pentru modernizarea infrastructurii hardware și software a sistemului național unic pentru apeluri de urgență".

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.000.000 euro, în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând daune-interese, pentru încălcarea clauzei penale 3.25 din acordul de subcontractare.

Prin sentința civilă nr. 869/2023 din 5 aprilie 2023 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost admisă în parte cererea, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 350.000 euro, în echivalent în RON raportat la cursul oficial al BNR din ziua plății, cu titlu de daune-interese în temeiul clauzei penale prevăzute de art. 3.15.3 din acordul de subcontractare încheiat între părți.

A fost respinsă în rest cererea, ca neîntemeiată.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 45.920,2 RON, din care 25.000 RON, onorariu avocat și 20.920,2 RON, taxă judiciară de timbru, raportat la pretențiile admise.

De asemenea, împotriva aceleiași sentințe a formulat apel pârâta B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 483 din 22 martie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost admis apelul reclamantei, fiind anulată în parte sentința apelată.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1.000.000 euro, în echivalent RON la cursul oficial al BNR din ziua plății, cu titlu de daune-interese în baza clauzei penale prevăzute de art. 3.15.3 din acordul de subcontractare.

A fost menținută soluția tribunalului în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect daunele-interese pentru încălcarea clauzei penale prevăzute de art. 3.25 din acordul de subcontractare.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 185.477,65 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel.

A fost respins ca nefondat apelul pârâtei.

S-a reproșat instanței de apel că a extins nepermis sfera de aplicare a clauzei penale, intervenind nelegal în convenția părților, cu ignorarea art. 10 C. civ. și a aplicat greșit dispozițiile art. 1.260 și următoarele C. civ. referitoare la interpretarea contractului, în cauză nefiind necesară interpretarea voinței părților conform art. 1.268 alin. (3) C. civ.

De asemenea, recurenta a susținut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ., ca urmare a faptului că instanța de apel și-a întemeiat argumentația având în vedere suma de 104.753.603,34 RON, reprezentând valoarea procentului de contribuție a reclamantei, fără a se lua în considerare celelalte aspecte invocate de pârâtă ca fiind fundamentale pentru evaluarea prejudiciului previzionat. Contrar considerentelor instanței de apel, despăgubirea nu a fost stabilită în legătură cu modul de formulare a contestației, ci cu privire la obligația fiecărei părți de a nu refuza fără argumentare temeinică depunerea acesteia. A concluzionat că instanța de apel a procedat greșit atunci când a luat în considerare valoarea obiectului principal al acordului, prejudiciul preconizat de părți fiind, de fapt, cel care s-ar naște ca efect al refuzului depunerii unei contestații.

Au fost reluate argumentele formulate în fața instanțelor de fond cu privire la nulitatea clauzelor art. 3.14 și 3.15.3 din acord, imputându-se instanței de apel că a stabilit greșit că nu ar exista o încălcare a art. 17 alin. (1) C. civ., precum și că nu ar fi fost încălcat dreptul de acces la justiție.

Totodată, recurenta a invocat interpretarea greșită a clauzei art. 3.14 din acord și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1.226 alin. (2) C. civ.

La data de 29 noiembrie 2024 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata A. S.R.L., prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La data de 20 ianuarie 2025 au fost înregistrate concluziile scrise formulate de recurentă, fiind reiterate argumentele formulate în susținerea recursului.

La data de 21 ianuarie 2025 recurenta a depus concluzii scrise în combaterea excepției nulității recursului.

Procesul civil se desfășoară potrivit normelor legale care îl reglementează, sens în care implică pentru părți, nu numai drepturi, ci și obligații. Astfel, potrivit dispozițiilor cu valoare de principiu ale art. 10 C. proc. civ., părțile sunt ținute să îndeplinească actele de procedură în condițiile stabilite de lege sau, în alți termeni, să se conformeze regulilor procesului, astfel cum au fost edictate.

Recursul, fiind o cale extraordinară de atac, are un pregnant caracter formal, regularitatea introducerii cererii de recurs presupunând respectarea condițiilor și exigențelor prevăzute în mod expres de lege, cât privește cuprinsul cererii și motivele de casare, instanța la care se depune și termenul de declarare.

Potrivit dispozițiilor art. 490 alin. (1) C. proc. civ., "Recursul și, dacă este cazul, motivele de casare se depun la instanța a cărei hotărâre se atacă, sub sancțiunea nulității." Aceste prevederi impun ca cererea de recurs să fie depusă la instanța a cărei hotărâre este atacată, și nu la instanța care va judeca recursul sau la o altă instanță.

Sancțiunea nulității se justifică prin aceea că, potrivit art. 425 alin. (3) teza finală C. proc. civ., "Când hotărârea este supusă recursului, se va arăta și instanța la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac", prin dispozitivul hotărârii justițiabilul fiind, astfel, informat asupra instanței la care trebuie depusă calea de atac.

Această dispoziție reprezintă atât premisa textului sancționator al 490 alin. (1) C. proc. civ., cât și garanția procedurală a standardului constituțional de acces liber la justiție în calea de atac, introdusă în actualul cod, pentru a se înlătura aspectele de neconstituționalitate reținute în Deciziile Curții Constituționale nr. 303/2009 și 737/2008 referitoare la art. 288 alin. (2) și art. 302 C. proc. civ. de la 1865. Prin urmare, în raport cu modificările intervenite, nu s-ar mai putea susține că sancțiunea nulității "apare ca un formalism inacceptabil de rigid, de natură să afecteze grav efectivitatea exercitării căii de atac și să restrângă nejustificat accesul liber la justiție."

Din această perspectivă, Plenul Curții Constituționale, prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 privind liberul acces la justiție al persoanelor în apărarea drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime, publicată în Monitorul Oficial nr. 69 din 16 martie 1994, a reținut că legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură și modalități de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și în modalitățile instituite de lege. Așadar, accesul la instanțele judecătorești și la mijloacele procedurale, inclusiv la căile de atac, se face cu respectarea regulilor de competență și procedura de judecată stabilite de lege.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în jurisprudența sa întemeiată pe art. 6 din Convenție că legislația referitoare la formalitățile și termenele care trebuie respectate pentru a formula un recurs vizează asigurarea bunei administrări a justiției și respectarea, în special, a principiului securității juridice (Cañete de Goñi împotriva Spaniei, pct. 36).

Tot astfel, în cauzele Levages Prestations Services împotriva Franței, pct. 44-48 și Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei, pct. 34-39, Curtea de la Strasbourg a reținut că, având în vedere specificitatea instanței de recurs, se poate admite că un formalism mai mare poate însoți procedura prezentată în fața sa, în special atunci când procedura recursului urmează examinării cauzei de către o instanță de prim grad, apoi de către o instanță de apel, ambele beneficiind de deplină jurisdicție.

Cerința legală, a depunerii la instanța a cărei hotărâre se atacă, fiind una extrinsecă cererii de recurs, conform art. 176 pct. 6 C. proc. civ., nulitatea intervine necondiționat de existența unei vătămări. Astfel, legiuitorul a considerat că, în ipoteza nerespectării cerințelor legale extrinseci, vătămarea este atât de gravă încât, pentru incidența nulității, nu se mai impune nicio condiție suplimentară în afară de determinarea cazului de nulitate. Susținerile recurentei în sensul că nulitatea prevăzută de art. 490 alin. (1) C. proc. civ. ar fi condiționată de existența vătămării sunt neîntemeiate, fiind contrare dispozițiilor legale și jurisprudenței Înaltei Curți.

În cauză, recursul expediat prin poștă la 29 august 2024, conform dovezilor aflate la dosarul de recurs, a fost depus direct la Înalta Curte, deși hotârârea atacată a fost pronunțată de Curtea de Apel București iar dispozitivul acesteia, respectând cerința impusă de art. 425 alin. (3) teza finală C. proc. civ., nu lasă loc de confuzie în privința instanței căreia trebuia să îi fie transmis actul de procedură, cu atât mai mult cu cât cererea de recurs a fost formulată și depusă prin avocat, acesta fiind un profesionist al dreptului.

Ca urmare a recepționării cererii de recurs, Înalta Curte, în raport cu dispozițiile art. 132 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor, norme cu caracter administrativ și care nu au aptitudinea de a înlătura de la aplicare sancțiunea instituită de art. 490 alin. (1) C. proc. civ., a dispus prin rezoluție la data de 3 septembrie 2024 trimiterea cererii, pe cale administrativă, Curții de Apel București, pentru a lua măsurile prevăzute de lege.

Astfel, deși cererea de recurs a ajuns să fie depusă, în cele din urmă, la instanța de apel, prin mijlocirea Înaltei Curți, această intervenție a avut caracter pur administrativ, impunându-se a fi înlăturate susținerile potrivit cu care, la momentul invocării din oficiu a excepției, cauza de nulitate nu mai subzista.

La rândul său, la 9 septembrie 2024, Curtea de Apel București, în temeiul art. 494 și art. 471 alin. (3) și (4) C. proc. civ., a înregistrat recursul, dispunând înaintarea cererii privind calea de atac, împreună cu dosarul cauzei, Înaltei Curți .

Prin urmare, ca o consecință a introducerii cererii, în mod neprocedural, direct la instanța de recurs, au fost încălcate dispozițiile art. 490 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd sancțiunea nulității. Aceste prevederi, întrucât reglementează exercitarea căii extraordinare de atac, au caracter imperativ, fiind de ordine publică.

Se impune a se da, astfel, eficiență textului de lege evocat, aplicarea sancțiunii nulității pentru nedepunerea recursului la instanța a cărei hotărâre se atacă fiind, de altfel, conformă jurisprudenței cristalizate la nivelul instanței supreme. Din această perspectivă, argumentele și soluțiile de speță prezentate de recurentă în cuprinsul concluziilor scrise depuse în combaterea excepției nulității nu pot fi avute în vedere.

În final, asupra respectării accesului la justiție, se reține că acest drept nu exclude, ci presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac. Or, având în vedere că regularitatea unei cereri de recurs decurge din îndeplinirea anumitor condiții legale, printre care și cea referitoare la depunerea la instanța a cărei hotărâre se atacă, constatarea instanței supreme, privind neîndeplinirea acestei cerințe, nu poate constitui temei al încălcării dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) coroborat cu cele ale 490 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul pârâtei împotriva deciziei civile nr. 483 din 22 martie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 483 din 22 martie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 ianuarie 2025.