ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1197/2025

Ședința publică din data de 17 septembrie 2025

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la 18 ianuarie 2024 sub dosar nr. x/2024, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 123.200 euro, reprezentând daune-interese pentru repararea prejudiciului cauzat de neexecutarea obligațiilor decurgând din contractul de prestări servicii informatice nr. 2/2016, actualizate cu rata inflației, precum și dobândă legală aferentă, până la data plății efective; să-i furnizeze reclamantei codul sursă comentat și detaliat, aferent versiunii soluției informatice existente la data denunțării unilaterale a contractului de prestare servicii informatice nr. 2/2016 de către pârâtă; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1380 din 5 iulie 2024, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, fiind respinsă, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă. A fost obligată reclamanta să achite pârâtei suma de 8.000 RON, cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 174 din 18 martie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe și a fost obligată apelanta să plătească intimatei B. S.R.L. suma de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs.

În motivarea cererii, după expunerea argumentelor privind situația de fapt, recurenta-reclamantă susține că decizia atacată conține motive străine de natura cauzei, contradictorii și că, sub unele aspecte, este nemotivată.

În dezvoltarea acestei critici de nelegalitate, recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel a reținut în mod greșit aspectele esențiale ale speței legate de situația de fapt dedusă judecății și argumentele pe care le-a invocat prin cererile depuse la dosarul cauzei.

În acest sens, recurenta-reclamantă subliniază că, prin cererea de chemare în judecată, răspunsul la întâmpinare și prin cererea de apel a arătat că nu se poate vorbi de împlinirea termenului de prescripție, în raport de art. 2.528 alin. (1) din C. civ., neputând cunoaște de la un singur moment, respectiv de la data emiterii notificării de denunțare a contractului de către intimată, atât cuantumul pagubei, cât și pe cel care a cauzat-o, întrucât contractul a fost executat în parte și numai ca urmare a opiniei unui expert a reușit să determine gradul de finalizare a programului informatic și cuantumul pagubei.

Sub aspect factual susține că, așa cum a arătat prin cererea de apel, a încheiat un contract cu partea adversă pentru dezvoltarea unui program informatic necesar desfășurării activității sale, pornind de la module deja existente, partea adversă trebuind să dezvolte o serie de module noi, menționate în anexele contractului, să asigure mentenanță și să predea codul sursă detaliat și comentat al programului informatic.

Recurenta-reclamantă precizează că prejudiciul pe care l-a suferit este compus din costul modulelor neefectuate și al mentenanței ce nu a fost efectuată din mai 2020 și până la momentul introducerii acțiunii ce face obiectul prezentului dosar.

Totodată, în lipsa comunicării codului sursă comentat și detaliat de către partea adversă s-a aflat în dificultatea de a găsi un expert care să poată evalua gradul de dezvoltare a modulelor programului C., astfel că paguba suferită a putut fi determinată abia la finalizarea expertizei, respectiv 01.09.2023 când a fost emis raportul de către D. S.R.L.

În raport de aceste precizări, recurenta-reclamantă afirmă că nu a cunoscut paguba suferită de la momentul corespondenței electronice din anul 2021, așa cum a considerat în mod greșit instanța de apel și că au existat acte voluntare de executare a unor prestații contractuale, în speță mentenanță, de către partea adversă, care au avut ca efect întreruperea termenului de prescripție, fiind incidente dispozițiile art. 2.537 din C. civ.

În acest context, precizează că din e-mailurile depuse la dosar rezultă că societatea intimată a efectuat operațiuni de mentenanță în acord cu prevederile contractului, că programul dezvoltat nu funcționa și că acestea reprezintă acte voluntare de executare a unor obligații prevăzute în contract, care au determinat întreruperea termenului de prescripție.

În raport de dispozițiile art. 2.524 alin. (1) din C. civ., reținut de instanța de apel, recurenta-reclamantă precizează că acestea nu exclud de la aplicare art. 2.528 și art. 2.537 din același cod.

Un alt motiv de recurs invocat vizează faptul că decizia atacată a fost dată cu greșita interpretare a art. 1.523 alin. (2) și art. 2.537 din C. civ., instanța combinând prevederile art. 1.522 și ale art. 1.523 din același cod, pentru a crea noi norme de drept.

Potrivit recurentei-reclamante, instanța de apel a reținut în mod greșit că nu s-ar fi făcut dovada incidenței niciunuia dintre cazurile prevăzute de art. 1.523 alin. (2) din C. civ., deși în cererile depuse de părți se menționează că nu s-au respectat obligațiile contractuale, respectiv nu a fost livrat programul informatic C., nu s-a predat codul sursă și nu s-au prestat activități de mentenanță.

Recurenta-reclamantă reia argumentele referitoare la imposibilitatea executării activităților de mentenanță, ca urmare a lipsei codului sursă, precum și a celor de dezvoltare a programului informatic de către alte persoane fizice sau juridice, din actele existente la dosarul cauzei, reieșind refuzul intimatei-pârâte de a-și executa obligațiile. În raport de aceste aspecte, recurenta-reclamantă apreciază că instanța de judecată putea să constate că faptele se încadrează în cazurile prevăzute la art. 1.523 alin. (2) lit. b) și c) din C. civ.

Din pespectiva interpretării greșite de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2.537 din C. civ., recurenta-reclamantă susține că e-mailurile depuse la dosar atestă recunoașterea și rezolvarea de către intimata-pârâtă a unor probleme tehnice generate de neîndeplinirea obligațiilor contractuale, aceste activități intrând în conținutul obligației contractuale de a presta servicii de mentenanță.

Întrucât art. 2.537 din C. civ. nu condiționează efectuarea actelor voluntare de executare de trimiterea vreunei notificări prealabile ori de vreo altă condiție de formă, recurenta-reclamantă concluzionează în sensul că interpretarea dată de instanța de apel acestui text de lege este greșită.

Recurenta-reclamantă apreciază că actele voluntare de executare nu sunt condiționate de lipsa denunțării contractului, ele putând fi efectuate oricând, astfel că instanța de apel în mod greșit a condiționat validitatea actului voluntar de executare de existența unui contract care nu a fost denunțat unilateral.

O altă critică de nelegalitate vizează faptul că instanța de apel a interpretat greșit și dispozițiile art. 1.523 din C. civ., apreciind în sensul că nu sunt incidente cazurile de punere în întârziere de drept, deși la dosarul cauzei se regăsesc numeroase înscrisuri care atestă solicitările repetate ale sale adresate părții adverse în sensul livrării programului informatic.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Codul de procedură civilă.

La 24 iunie 2025, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 4 iulie 2025, iar aceasta, la 14 iulie 2025, a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, analizând recursul declarat în cauză, în raport de excepția nulității, a cărei analiză este prioritară în respectarea dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., urmează a admite excepția, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte arată că, potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) Cod procedură civilă, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă, condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a indicat ca temei de drept al cererii dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod procedură civilă.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte arată că se circumscrie acestui motiv de casare nemotivarea hotărârii, motivarea sa contradictorie sau prezentarea, de către instanța a cărei hotărâre este recurată, numai a motivelor străine de natura pricinii.

Deși recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, contradictorii și chiar nemotivarea hotărârii, argumentele expuse, în sensul că instanța de apel a reținut greșit aspecte esențiale ce vizează situația de fapt și susținerile sale, reprezintă critici de netemeinicie, și nu de nelegalitate.

Din analiza memoriului de recurs se desprinde concluzia că disputa nu poartă asupra modului de aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează prescripția, ci vizează situația de fapt, mai precis modul în care instanța de apel a stabilit, în urma administrării probatoriului, când a survenit momentul care determină începutul prescripției. Altfel spus, recurenta-reclamantă nu critică aplicarea legii (circumscrisă, în realitate, motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), ci urmărește să obțină deplasarea momentului care marchează începutul prescripției, la o dată ulterioară celei stabilite în etapa procesuală anterioară.

Or, criticile ce vizează momentul care determină începutul prescripției, ca de altfel și cele expuse de recurenta-reclamantă referitoare la întreruperea cursului prescripției, reprezintă critici de netemeinicie, câtă vreme sunt aspecte ce nu pot fi determinate decât prin raportare la mijloacele de probă administrate în cauză.

De altfel, nu se poate aprecia că motivele hotărârii recurate sunt străine de natura pricinii, câtă vreme, în apel, reclamanta a criticat soluția primei instanțe cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Referitor la ultimul motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte precizează că, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, casarea se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă, în susținerea acestui motiv, face ample trimiteri la situația de fapt și la probele administrate în cauză, precum și la modul în care au fost interpretate de către curtea de apel, concluzionând în sensul că în mod greșit a apreciat instanța de prim control judiciar că a intervenit perscripția dreptului material la acțiune.

În realitate, recurenta-reclamantă critică modalitatea în care instanța de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra punerii în întârziere a intimatei-pârâte, cu privire la refuzul acesteia de a-și executa obligațiile, precum și referitor la existența unor acte voluntare de executare a contractului, cu consecința întreruperii termenului prescripției dreptului material la acțiune.

Astfel, deși recurenta-reclamantă face trimitere la dispozițiile C. civ., respectiv la art. 1.523, art. 2.537, art. 1.522 C. civ., toate argumentele sale vizează temeinicia stării de fapt reținute de instanța devolutivă, ce nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, iar motivele de nelegalitate astfel formulate nu se circumscriu și nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de parte.

Astfel, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă nu a expus critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și nu a arătat în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerințe care nu au fost respectate de către recurenta-reclamantă.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced și având în vedere că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte va admite excepția nulității, invocată din oficiu și va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă. Totodată, în raport de prevederile art. 452 C. civ., constatând că intimata-pârâtă nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată, va respinge cererea formulată de această parte, privind obligarea recurentei-reclamante la plata acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 174 din 18 martie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă B. S.R.L. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 septembrie 2025.