ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1224/2025

Ședința publică din data de 18 septembrie 2025

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 8 decembrie 2023 pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanței să dispună:

- rezoluțiunea contractului de cumpărare nr. x/27.04.2022;

- repunerea părților în situația anterioară, respectiv obligarea pârâtei la restituirea prețului plătit pentru utilaj în schimbul înapoierii bunului care a făcut obiectul contractului de cumpărare mai sus indicat;

În drept, au fost invocate prevederile art. 1350 din C. civ., art. 1707-1718 din C. civ. și dispozițiile O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing.

Prin întâmpinarea depusă la data de 01.02.2024 pârâta B. S.R.L. a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Cluj, secția civilă, apreciind că instanța competentă este Tribunalul Specializat Cluj.

Tribunalul Cluj, secția civilă, prin sentința civilă nr. 233/2024 din 29 martie 2024, a admis excepția de necompetență materială a Tribunalului Cluj, secția civilă, invocată de pârâta B. S.R.L., competența de soluționare a cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentința civilă nr. 1129/2024 din 6 iunie 2024, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2023, s-a admis excepția lipsei calității procesuale active, invocată de către pârâta B. S.R.L.; s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., având ca obiect rezoluțiune contract, ca fiind formulată de o persoana lipsită de calitate procesuală activă; reclamanta a fost obligată să achite pârâtei cheltuieli de judecată în sumă de 10.000 RON, reprezentând onorariul de avocat.

Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 439/2024 din 17 octombrie 2024, a respins apelul declarat de apelanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1129 din 6 iunie 2024 a Tribunalului Specializat Cluj, care a fost păstrată în întregime; apelanta a fost obligată să plătească intimatei B. S.R.L. suma de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2023, la data de 9 ianuarie 2025.

Recurenta-reclamantă a solicitat, în temeiul art. 497 din C. proc. civ. coroborat cu art. 480 alin. (3) din același cod, admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, având în vedere că tribunalul a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului. Totodată, a solicitat obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru, onorariul de avocat și cheltuielile de deplasare.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Instanțele anterioare au făcut o aplicare greșită a normelor de drept material aplicabile în cauză.

Se invocă dispozițiile art. 1280 din C. civ. care consacră principiul relativității efectelor contractului, în acord cu care un act juridic încheiat între terți nu vatămă și nici nu produce beneficii intereselor celorlalte persoane care nu sunt părți contractante.

În aplicarea acestui principiu, cele două instanțe au considerat că reclamanta este în imposibilitate de a se prevala de opțiunea rezoluțiunii vânzării stipulate de art. 1710 alin. (1) lit. c) din C. civ., deoarece este terț față de raportul contractual de vânzare-cumpărare dintre intimată și furnizor.

Referitor la dispozițiile art. 12 din O.G. nr. 51/1997 și clauzele contractuale, instanțele au reținut că dreptul conferit de aceste dispoziții utilizatorului bunului exploatat în leasing atât de legiuitor, cât și de voința părților este un drept patrimonial, având ca obiect exclusiv pretențiile ce decurg din livrarea bunului, calitatea bunului, asistența tehnică, respectiv service-ul din perioada de garanție.

Potrivit recurentei-reclamante, au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile art. 1280 și art. 1270 din C. civ., precum și cele ale art. 12 din O.G. nr. 51/1997.

Revenind la principiul relativității efectelor contractului, autoarea căii de atac a arătat că, în conformitate cu art. 1280 din C. civ., contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Dispoziții legale stabilesc clar că principiul relativității efectelor contractului nu are efect definitiv, absolut pentru toate situațiile, ci sunt excepții de la acest principiu.

În practica judiciară nu există unanimitate de păreri cu privire la situațiile ce constituie excepții aparente sau veritabile de la principiul relativității efectelor contractului. Cu privire la acțiunile directe s-a reținut că acestea reprezintă excepții veritabile de la principiul relativității efectelor contractului.

Recurenta apreciază că utilizatorul are stabilită, printr-un act normativ, o acțiune directă împotriva furnizorului, sens în care a făcut referire la O.G. nr. 51/1997.

Acțiunea directă a utilizatorului împotriva furnizorului este o veritabilă excepție de la principiul relativității efectelor contractului, consacrat prin dispozițiile art. 1280 din C. civ., contrar susținerilor instanțelor de judecată.

Furnizorul care nu este parte în contractul de leasing poate fi acționat direct de utilizator, în virtutea dreptului conferit de lege.

Instanțele au considerat că acțiunea directă conferită de art. 12 din O.G. nr. 51/1997 se referă doar la un drept patrimonial, având ca obiect exclusiv pretențiile ce decurg din livrarea bunului, calitatea acestuia, asistența tehnică, respectiv service-ul din perioada de garanție, opinie cu care recurenta nu este de acord, deoarece, într-o astfel de situație, dispozițiile ar fi limitate și nu s-ar atinge scopul urmărit de legiuitor prin introducerea dreptului utilizatorului de a avea acțiune directă împotriva furnizorului.

Recurenta a mai arătat că finanțatorul nu are niciun interes să promoveze acțiunea, întrucât acesta își încasează banii din derularea contractului de finanțare până la final (scopul său fiind obținerea dobânzii ca și cost al creditării), iar societatea reclamantă se află într-o situație absurdă în care trebuie să achite o sumă considerabilă pentru un bun pe care nu îl poate folosi, dar nici nu poate să solicite înapoierea lui și restituirea sumelor achitate.

Această acțiune directă instituită de aceste dispoziții prevede și dreptul de a solicita rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între furnizor și finanțator, așa cum jurisprudența și literatura juridică din alte state au indicat expres.

Convenția UNIDROIT asupra leasingului financiar internațional prevede că obligațiile furnizorului care rezultă din contractul încheiat cu finanțatorul pot, de asemenea, să fie invocate de către utilizator, ca și cum el ar fi parte în contractul de furnizare.

Prevederea susține afirmația recurentei, potrivit căreia prin acțiunea directă conferită de lege, utilizatorul se poate îndrepta direct împotriva furnizorului și să ceară acestuia respectarea obligațiilor asumate de către acesta, iar în situația nerespectării lor să ceară inclusiv rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare.

Așadar, recurenta-reclamantă consideră că acțiunea directă are ca izvor legea, fiind expres reglementată de art. 12 din O.G. nr. 51/1997. Acesta este un alt caz în care este posibilă exercitarea unei acțiuni directe împotriva unei persoane care nu a luat parte la încheierea contractului.

Nu numai că această acțiune este reglementată de dispozițiile legale, ci în situația de față dreptul de a promova acțiunea îi este conferit reclamantei și de către finanțator.

Potrivit recurentei, cele două instanțe au încălcat și aplicat greșit prevederile art. 1270 din C. civ. cu privire la forța obligatorie a contractului, nerespectând înțelegerea părților concretizată în clauzele contractului dintre părți.

Clauza de la art. 6 din contract prevede că odată primită plata, finanțatorul transmite către utilizator orice pretenții legate de orice daună sau defecțiune a bunului, dar fără a limita la livrare, asistență tehnică, întreținere, calitate, deteriorări, garanții, încetări ale contractului.

S-a depus la dosar și adresa nr. x/06.10.2023, emisă de finanțatorul C. S.A. Aceasta a fost emisă după ce reclamanta a învederat finanțatorului problemele întâmpinate și a solicitat să formuleze acțiune împotriva furnizorului.

Răspunsul său confirmă faptul că acesta nu are niciun interes să demareze vreo acțiune, atâta timp cât și-a primit plata, însă dovedește faptul că transmite utilizatorului, reclamanta din prezenta cauză, toate drepturile și acțiunile pe care le-ar fi avut el însuși împotriva furnizorului.

Cu privire la acest act, instanța de apel a arătat doar că înscrisul nu are valoarea juridică a unui mandat expres acordat utilizatorului pentru a promova o acțiune în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare.

În opinia recurentei, nu există o rațiune pentru care finanțatorul ar fi emis acest act, prin care arată că furnizorul este singurul responsabil în a soluționa problemele legate de livrarea necorespunzătoare sau neconformitatea bunului.

Obligația furnizorului, vânzător al bunului ce face obiectul leasingului față de cumpărătorul finanțator este de garanție contra viciilor lucrului vândut. În cazul încălcării acestei obligații de către furnizor, cumpărătorul finanțator are la îndemână fie o acțiune în rezoluțiunea vânzării, fie o acțiune de reducere a valorii lucrului vândut.

Acțiunea directă a utilizatorului contra furnizorului bunului, obiect al contractului de leasing privind calitatea acestui bun, nu poate avea ca obiect decât acțiunile pe care finanțatorul cumpărător al bunului le are împotriva furnizorului vânzător pentru reclamarea viciilor lucrului vândut.

Textul de la art. 12 lit. a) din O.G. nr. 51/1997 nu distinge între ce fel de acțiuni referitoare la calitatea bunului, obiect al contractului de leasing, pot fi formulate de către utilizator așa cum precizează lit. b) a aceluiași articol, care se referă strict la acțiunile posesorii față de terți.

Este clar că această acțiune se referă la calitatea bunului livrat, astfel că dispozițiile legale permit utilizatorului să acționeze direct împotriva furnizorului, chiar dacă nu este parte în contractul de vânzare cumpărare încheiat între furnizor și finanțator.

Bunul care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare, pe care reclamanta ar fi trebuit să îl folosească în producție, pentru care se achită sume de bani, a fost livrat cu întârziere și nefuncțional, aspecte confirmate de actele depuse la dosar, astfel că societatea reclamantă se află în situația de a avea un bun pe care nu îl poate folosi, deși s-a achitat pentru el suma dată de finanțator, fără a avea posibilitatea să se îndrepte împotriva furnizorului pentru neîndeplinirea obligației de livrare a unui bun corespunzător.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocațial și cheltuielile de deplasare, justificate cu înscrisurile anexate la întâmpinare sau care urmează a fi depuse la dosar; la pct. 5 din întâmpinare, intimata a invocat "nulitatea în parte a recursului". La data de 11 septembrie 2025 apărătorul intimatei-pârâte B. S.R.L., domnul avocat D., a transmis la dosar "notă de cheltuieli de judecată în recurs", în cuprinsul căreia se menționează suma de 25.000 RON, achitată cu titlu de onorariu de avocat, conform extrasului de cont aferent facturii seria x/10.02.2025, factura fiind depusă la dosar odată cu întâmpinarea; suma de 154,55 Euro, achitată cu titlu de cheltuieli de deplasare de la Cluj-Napoca la București și retur, pentru data de 18 septembrie 2025, conform facturii x/205, emise de TAROM S.A., la care s-a atașat extrasul de cont pentru suma de 785,85 RON.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluția din 20 martie 2025 s-a fixat termen la data de 18 septembrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, întrucât procesul este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Prealabil, se impune precizarea faptului că, deși recurenta a invocat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., conform căruia hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, criticile prin care susține faptul că a fost soluționată în mod greșit excepția lipsei calității sale procesuale active vizează încălcarea unor norme de procedură, respectiv a art. 36 din C. proc. civ., așa încât susținerile formulate vor fi încadrate în motivul de recurs instituit de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., din perspectiva căruia vor fi analizate.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Criticile recurentei-reclamante sunt nefondate, întrucât nu au fost încălcate normele de procedură prevăzute la art. 36 din C. proc. civ., instanța de apel pronunțând o soluție legală cu privire la calitatea procesuală activă.

Calitatea procesuală reprezintă identitatea care trebuie să existe între părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Această identitate trebuie să se materializeze prin echivalența dintre persoana reclamantului și titularul dreptului, respectiv pârâtul și cel obligat la respectarea dreptului și, pe cale de consecință, se întrunește condiția calității procesuale. Altfel spus, prin calitate procesuală se înțelege îndreptățirea unei persoane fizice sau juridice de a participa la activitatea judiciară (legitimatio ad causam).

Capacitatea procesuală (legitimația ad processum) reprezintă reflectarea pe plan procesual a capacității civile din dreptul civil material, definită ca fiind acea parte a capacității juridice a persoanei care constă în capacitatea de a avea și de a-și exercita drepturile civile și de a avea și a-și asuma obligații civile, prin încheierea de acte juridice. Persoana care are capacitate de folosință în sens material are și capacitate procesuală în legătură cu drepturile și obligațiile sale.

Pe de altă parte, calitatea procesuală (legitimația ad causam) semnifică titlul care conferă unei persoane puterea de a aduce în justiție dreptul a cărui sancțiune o cere. Ea este traducerea procesuală a calității de titular al dreptului, puterea în virtutea căreia o persoană exercită acțiunea în justiție, mai precis, puterea de a acționa în justiție, justificată de un interes personal și direct.

Se impune a se face următoarea precizare: calitatea procesuală nu este pur și simplu "titlul" sub care o persoană figurează în proces, ci "puterea" de a acționa în justiție.

Ca atare, calitatea procesuală activă presupune, așa cum în mod judicios a statuat și instanța de apel, existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat în raportul juridic dedus judecății. Reclamantul este persoana fizică sau juridică care pretinde că un drept sau un interes al său i-a fost încălcat sau nesocotit și care cere realizarea sau valorificarea acestuia pe cale judiciară.

Înalta Curte reține că recurenta susține, în cuprinsul motivelor de recurs, faptul că hotărârile pronunțate de instanțele anterioare sunt nelegale, fiind date cu aplicarea greșită a normelor legale de drept material, respectiv a prevederilor art. 1280 și art. 1270 din C. civ., respectiv a celor cuprinse în art. 12 din O.G. nr. 51/1997, norme care dacă ar fi fost interpretate corect de către cele două instanțe, ar fi rezultat dreptul său de a acționa în judecată pentru rezoluțiunea vânzării-cumpărării și, implicit, calitatea sa procesuală activă.

Contrar celor susținute de recurentă, dreptul pretins pe calea acțiunii introductive sau calitatea sa procesuală activă nu rezultă din dispozițiile legale anterior evocate.

Textul legal invocat de recurentă că ar fi fost încălcat cu prilejul judecății cauzei la fond și apel, nu prevede un drept personal pe care reclamanta și-ar putea întemeia cererea de chemare în judecată având ca obiect rezoluțiunea contractului de cumpărare nr. x/27.04.2022, intervenit între societatea pârâtă B. S.R.L., în calitate de vânzătoare și societatea C. S.A., în calitate de cumpărătoare, respectiv reclamanta A. S.R.L, în calitate de utilizatoare, întrucât utilizatoarea chiar dacă este parte în contract, este terț în raportul juridic contractul privind vânzarea-cumpărarea.

Nu există un temei legal în care să se încadreze demersul juridic al reclamantei, nici chiar prin raportare teza a II-a din prevederile art. 1280 C. civ. "dacă prin lege nu se prevede altfel", întrucât tipul de acțiune utilizat de reclamantă nu face parte din categoria acțiunilor punctual, elocvent și neechivoc, cuprinse în dispozițiile art. 12 lit. a)-b) din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing.

Este, de asemenea, nefondată susținerea recurentei prin trimitere la practica judiciară, din care ar rezulta că nu există păreri în unanimitate cu privire la aplicarea efectelor contractului numai între părțile contractante, existând situații de excepție în următoarele cazuri: în contractul având ca obiect stipulația pentru altul, în contractul de antrepriză, în contractul de mandat, în contractul de asigurare de răspundere civilă, în contractul de locațiune și în contractul de leasing.

Analizând prevederile art. 12 lit. a) din O.G. nr. 51/1997, se poate observa că nu rezultă dreptul reclamantei de a formula o acțiune în justiție având ca obiect rezoluțiunea contractului de cumpărare nr. x, încheiat la data de 27.04.2022, unde se stipulează punctual că utilizatorul are dreptul de acțiune directă asupra furnizorului, în cazul reclamațiilor privind livrarea, calitatea, asistența tehnică, service-ul necesar în perioada de garanție și postgaranție, locatorul/finanțatorul fiind exonerat de orice răspundere.

Din conținutul lor rezultă că reclamanta (utilizatoare a bunului) are numai dreptul să întreprindă acțiuni de administrare, necesare unei bune utilizări a bunului și, în niciun caz, aceste prevederi nu pot fi interpretate, în sensul că finanțatorul a transmis asupra utilizatorului toate atributele dreptului său de proprietate, așa cum în mod greșit interpretează și susține recurenta.

Dimpotrivă, din analiza textului legal citat rezultă tipurile de acțiuni judiciare pe care utilizatorul le poate exercita în contra furnizorului, lipsind acțiunea redhibitorie și estimatorie, în cazul viciilor ascunse.

Interpretarea recurentei conform căreia textul de lege nu distinge între acțiunile vizând calitatea bunului obiect al contractului de leasing ce pot fi exercitate de utilizator în mod direct și că, prin urmare, acestuia îi este permisă inclusiv o acțiune prin care urmărește desființarea contractului de vânzare-cumpărare dintre finanțator și furnizor, în care nu este parte, ca o excepție de la principiul relativității efectelor contractului, este nelegală.

Cel care acționează în justiție trebuie să o facă în considerarea unui drept subiectiv propriu și îndreptându-se împotriva aceluia care are o obligație corelativă respectivului drept.

Dispoziția legală pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea (art. 12 din O.G. nr. 51/1997) nu instituie nicio excepție de la principiul enunțat, astfel că raportul juridic substanțial, în speța pendinte, nu-i creează reclamantei condițiile legale de a acționa, pe această cale, într-un raport juridic procesual, iar în raport de aceste împrejurări, întrucât calitatea procesuală activă derivă din calitatea de titular al dreptului, calitatea procesuală activă a reclamantei nu există.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că în raport de prevederile art. 1270 din C. civ. și art. 6 din contractul de leasing financiar, poate solicita chiar rezoluțiunea contractului de cumpărare, deși nu este parte în acest contract, fiind un caz de excepție stabilit de lege și clauzele contractuale, unde se prevede că o dată primită plata, finanțatorul transmite către utilizator orice pretenții legate de orice daună sau defecțiune a bunului, fără a limita la livrare, asistență tehnică, întreținere, calitate, deteriorări, garanții ori încetări ale contractului.

Critica nu poate fi reținută, întrucât este nefondată.

Contractul de leasing este definit în art. 1) alin. (1) din O.G. nr. 51/1997, ca o operațiune juridică prin care o parte, denumită locator/finanțator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosință asupra unui bun, al cărui proprietar este, celeilalte părți, denumită utilizator (locatar), la solicitarea acesteia, contra unei plăți periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârșitul perioadei de leasing finanțatorul (locatorul) se obligă să respecte dreptul de opțiune al utilizatorului (locatarului) de a cumpăra bunul.

În contractul de leasing apare și furnizorul (vânzătorul) care furnizează bunul finanțatorului (cumpărătorului), în schimbul prețului achitat de acesta din urmă, fiind un contract comercial cu o reglementare specială, în care se regăsesc, de obicei, trei părți: un furnizor/vânzător, un finanțator/cumpărător (societatea de leasing) și un utilizator.

Ca operațiune tripartită, leasingul creează obligații diferite în sarcina părților implicate, obligații care derivă, pe de o parte, din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între furnizor și societatea de leasing, iar, pe de altă parte, obligații ce derivă din contractul de leasing încheiat între societatea de leasing și utilizator.

Din cuprinsul prevederilor legale rezultă că furnizorul este terț în contractul de leasing, iar utilizatorul este terț în contractul de vânzare-cumpărare, astfel că așa după cum am mai precizat, obligațiile părților și raporturile juridice născute ca efect al contractului de leasing sunt diferite.

Așadar, în ceea ce-l privește pe furnizor în raporturile cu utilizatorul, acesta are obligațiile de a livra bunul obiect al contractului de leasing, conform specificațiilor tehnice din contract, obligațiile limitându-se la livrarea, calitatea, asistența tehnică, service-ul necesar în perioada de garanție și postgaranție, locatorul/finanțatorul fiind exonerat de orice răspundere (art. 12 lit. a) din O.G. nr. 51/1997), iar acestea sunt singurele situații stabilite de lege în care utilizatorul are acțiune directă împotriva furnizorului. Aceste acțiuni au fost descrise în clauza contractuală de la pct. 6 (Contractul de cumpărare nr. x/27.04.2022).

Prin urmare, contractul de vânzare-cumpărare se încheie între furnizor si finanțator, iar în raport de acest fapt utilizatorul nu are o acțiune directă împotriva furnizorului cu privire la rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare.

În speța dedusă judecății, titularul dreptului de a introduce acțiunea în garanție pentru vicii ascunse sau buna funcționare a bunului (utilajului), prin care se solicită rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, numită și acțiune redhibitorie, este cumpărătorul din contract, respectiv C. S.A., iar prevederile art. 6 din contract nu conferă reclamantei legitimitatea procesuală activă în ceea ce privește introducerea acțiunii în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare față de care aceasta este terț.

Sunt nefondate susținerile recurentei-reclamante, potrivit cărora acțiunea sa directă contra furnizorului ar putea rezulta din cuprinsul adresei nr. x/06.10.2023, emise de finanțator, care i-a transmis toate drepturile, inclusiv cel pentru reclamarea viciilor lucrului, atâta timp cât în cuprinsul respectivei adrese s-a precizat clar, prin trimitere la prevederile art. 12 din O.G. nr. 51/1997, care sunt acțiunile directe ale utilizatorului împotriva furnizorului, cu trimitere la prevederile art. 12.1 din Condițiile generale ale contractului de leasing financiar nr. x/27.04.2022 referitoare la acțiunile posesorii împotriva ingerințelor terților având ca obiect bunul.

În astfel de situații, utilizatorul poate acționa în nume propriu, cu respectarea obligației de a-l înștiința în scris pe finanțator asupra demersurilor sale.

Chiar dacă conținutul acestui înscris s-ar interpreta în sensul arătat de recurentă, Curtea de Apel Cluj a reținut corect, în cuprinsul deciziei recurate, că acest înscris nu se circumscrie în categoria înscrisurilor cu valoare de mandat, prin care finanțatorul ar fi mandatat-o pe utilizatoare să promoveze o acțiune în instanță având ca obiect antrenarea răspunderii vânzătoarei în cadrul garanției pentru vicii ascunse, instituție juridică prevăzută în art. 1707 și următoarele din C. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei instanței de apel.

Față de soluția de respingere a recursului, în temeiul art. 452 și art. 453 alin. (1), raportat la art. 494 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 25.785,85 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă B. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 439/2024 din 17 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 25.785,85 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 septembrie 2025.