ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 228/2024

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 228/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 7 februarie 2024

Deliberând asupra recursurilor, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 26 februarie 2019 pe rolul Judecătoriei Huedin, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanței sesizate să dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între societatea reclamantă și societatea pârâtă la data de 19.09.2016, repunerea părților în situația anterioară, prin obligarea pârâtei la restituirea avansului în cuantum de 25.000 de euro achitat de reclamantă și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocațial și taxa judiciară de timbru.

Pârâta B. S.R.L. a depus cererea reconvențională, în contradictoriu cu reclamanta S.C. A. S.R.L. și pârâții C. S.R.L. și D., în prezent asociat unic și administrator al C. S.R.L., solicitând următoarele: rezoluțiunea contractului de vânzare încheiat cu pârâta de rang 1; obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 93.695 euro, în echivalentul în RON la data plății. De asemenea, a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1090 din 05 noiembrie 2019, Judecătoria Huedin a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată și a cererii reconvenționale în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la data de 09 martie 2020.

Prin încheierea de ședință pronunțată în ședința publică din data de 11 noiembrie 2020, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei C. S.R.L. și, pe cale de consecință, a respins acțiunea formulată de către pârâta B. S.R.L. împotriva C. S.R.L., ca fiind formulată împotriva unei persoane rămase fără capacitate procesuală de folosință.

Prin sentința civilă nr. 1955 din 13 octombrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a respins cererea principală formulata de reclamanta S.C. A. S.R.L., împotriva pârâtei B. S.R.L., ca neîntemeiată.

S-a admis cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă reconvențională B. S.R.L. împotriva reclamantei-pârâte reconvenționale S.C. A. S.R.L.

S-a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 16.09.2016, între pârâta-reclamantă reconvențională B. S.R.L., în calitate de vânzător și reclamanta-pârâtă reconvențională S.C. A. S.R.L., în calitate de cumpărător.

A fost obligată reclamanta-pârâtă reconvențională S.C. A. S.R.L. să achite pârâtei-reclamante reconvenționale B. S.R.L. suma de 93.695 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. de la data plății, cu titlu de daune-interese.

A fost obligată reclamanta-pârâtă reconvențională S.C. A. S.R.L. să achite pârâtei-reclamante reconvenționale B. S.R.L. cheltuieli de judecată parțiale în cuantum de 25.762,59 RON.

A fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă reconvențională B. S.R.L. împotriva pârâtului D., ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 86 din 21 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția a II-a Civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata societatea B. S.R.L., precum și apelul provocat formulat de apelanta societatea B. S.R.L., în contradictoriu cu intimatul D., împotriva încheierilor de ședință din data de 14.10.2020 și 15.09.2021 și a sentinței civile nr. 1955 din 13 octombrie 2021, pronunțate de Tribunalul Specializat Cluj în dosar nr. x/2019, care au fost păstrate în întregime. Au fost respinse cererile părților privind plata cheltuielilor de judecată ocazionate în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat recurs principal, iar pârâta a formulat recurs incident.

În motivarea recursului principal, recurenta-reclamantă a dezvoltat următoarele critici:

Un prim motiv de casare vizează faptul că hotărârea recurată cuprinde considerente contradictorii, instanța de apel dezlegând, în cadrul motivelor prezentate în cuprinsul hotărârii, în mod diferit aceleași chestiuni deduse judecății.

În acest sens, recurenta-reclamantă susține că, prin raportare la problema contractului de transport mărfuri, instanța de apel a inclus în cadrul hotărârii recurate o serie de considerente prin care dezleagă în mod diferit chestiuni deduse judecății de părți.

Astfel, în ceea ce privește părțile contractului - așa cum rezultă din dovada contractului de transport (contractul CMR) instanța de apel a reținut, pe de o parte faptul că acest contract ar fi unul multipartit, fiind încheiat între B. S.R.L., C. S.R.L. și A. S.R.L.: "Probațiunea administrată în cauză relevă, contrar opiniilor atât a apelantei Li. Da S.R.L., cât și a intimatei B. S.R.L., că raportul juridic contractual de transport s-a încheiat între aceste părți și transportatorul C. S.R.L., contractul fiind multipartit" (pag. 29, paragraf 4).

Pe de altă parte, instanța de apel a reținut, chiar în cadrul următorului paragraf, că respectivul contract de transport a fost încheiat doar între B. S.R.L. și C. S.R.L., așa cum de altfel recurenta-reclamantă arată că a susținut, prin raportare la dispozițiile legale incidente: "Scrisoarea de transport dovedește încheierea contractului de transport dintre expeditorul B. S.R.L. și transportatorul C. S.R.L., în acord cu prevederile art. 4 și art. 5 pct. 1 din Convenția CMR (Convenția referitoare la transportul internațional de mărfuri pe șosele încheiată la Geneva în 1956 modificată și completată prin Protocolul din 5.07.1978, ratificată de România prin Decretul nr. 451/1972 și Decretul nr. 66/1981)".

De asemenea, recurenta-reclamantă mai arată că, în ceea ce privește obligația de predare a mărfii, Curtea de Apel Cluj a reținut, pe de o parte incidența dispozițiilor art. 1.685 din noul C. civ.: "Relevante speței sunt și prevederile art. 1667 C. civ. potrivit căruia "în lipsa uzanțelor sau a unei stipulații contrare, dacă bunul trebuie transportat dintr-un loc în altul, vânzătorul trebuie să se ocupe de expediere pe cheltuiala cumpărătorului. Vânzătorul este liberat când predă bunul transportatorului ori expediorului. Cheltuielile de transport sunt în sarcina cumpărătorului". În fine, art. 1.685 C. civ. prevede că "predarea se face prin punerea bunului vândut la dispoziția cumpărătorului, împreună cu tot ceea ce este necesar, după împrejurări, pentru exercitarea liberă și neîngrădită a posesiei" (pag. 32, paragraf 1).

Cu toate acestea, Curtea a reținut că s-ar fi realizat o așa-zisă predare (conformă) în speță, deși în mod cert transportatorul nu a primit documentele de trasabilitate și celelalte documente necesare transportului de la expeditorul B. S.R.L., acest aspect putând fi trecut cu vederea întrucât reclamanta nu ar fi avut obiecțiuni: "Susținerile apelantei că documentele de trasabilitate nu însoțeau transportul sau că lipsea etichetarea cutiilor nu mai prezintă relevanță în ansamblul factual al speței, atâta vreme cât însuși reprezentantul legal al apelantei a fost mulțumit de calitatea mărfii, fiind personal la sediul vânzătoarei pentru a o verifica, a asistat la încărcarea acesteia în mijlocul de transport agreat de acesta, asumându-și contractul de transport cu o societate care deținea un camion impropriu pentru produse congelate și fără respectarea procedurilor HACCP (după cum reiese din procesul-verbal de constatare a autorităților italiene), cutiile erau în mod obișnuit etichetate de către vânzătoare și marfa respecta cerințele de siguranță prevăzute de lege (după cum rezultă din procesul-verbal de constatare a autorităților române și din documentele de proveniență a produselor).

Mai mult, examinând documentele depuse de către apelantă privind achiziția altor ciuperci, fie de la intimată, fie de la alte societăți comerciale, curtea constată că în niciuna dintre scrisorile de transport depuse de aceasta nu specifică existența unor documente suplimentare cu privire la trasabilitatea mărfii, așa cum pretinde că ar fi trebuit să fie în această speță. Astfel, toate scrisorile de transport depuse menționează transportatorul, expeditorul și destinatarul, marfa transportată (identificată prin nume și cantitate), precum și instrucțiunea ca marfa să fie transportată la o anumită temperatură sau în sarcina cui cade responsabilitatea pe perioada transportului . Aceste scrisori de transport au un conținut similar scrisorii de transport din cauză".

Un alt motiv de casare invocat de reclamantă vizează faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, în ceea ce privește problema încheierii contractului de transport, a modalității prin care instanța de apel a reținut că a operat acceptarea contractului de transport de către destinatar și a efectelor pe care instanța de apel le-a atribuit așa-zisei acceptări de către A. S.R.L. a contractului de transport încheiat între B. S.R.L. și C. S.R.L., recurenta-reclamantă arată că, potrivit art. 1.955 din noul C. civ., "Prin contractul de transport, o parte, numită transportator, se obligă, cu titlu principal, să transporte o persoană sau un bun dintr-un loc în altul, în schimbul unui preț pe care pasagerul, expeditorul sau destinatarul se obligă să îl plătească, la timpul și locul convenite".

De asemenea, art. 1.956 din noul C. civ. stabilește: "Contractul de transport se dovedește prin documente de transport, precum scrisoare de trăsură, recipisă de bagaje, foaie de parcurs, conosament, tichet ori legitimație de călătorie sau altele asemenea, de la caz la caz".

În aceste condiții, recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel a aplicat/încălcat în mod greșit aceste dispoziții legale atunci când a reținut caracterul multipartit al contractului încheiat între B. S.R.L., C. S.R.L. și aceasta.

Recurenta-reclamantă arată că, așa cum s-a reținut și în doctrina de specialitate, părțile în contractul de transport mărfuri sunt expeditorul și cărăușul (transportatorul). Beneficiarul contractului este însă destinatarul care, deși nu ia parte la încheierea contractului, este (dacă aderă la contract), dobânditor de drepturi și obligații care își au originea în contractul de transport. Contractul de transport este considerat, așadar, o excepție de la principiul relativității efectelor actului juridic ("res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest") și este analizat de unii autori din literatura de specialitate ca o stipulație pentru altul cu anumite particularități.

Așadar, astfel cum arată recurenta-reclamantă, părțile contractului de transport rămân doar expeditorul și transportatorul, chiar dacă și destinatarul ar dobândi anumite drepturi - în ipoteza acceptării contractului de transport sau a bunurilor transportate, astfel cum se dispune în cadrul art. 1.977 noul C. civ.: "Fără a aduce atingere drepturilor expeditorului, destinatarul dobândește drepturile și obligațiile decurgând din contractul de transport prin acceptarea acestuia sau a bunurilor transportate".

În ceea ce privește noțiunea de "acceptare" a contractului de transport, recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a făcut o interpretare eronată a acesteia și a aplicat în mod greșit acest text legal la starea de fapt dedusă judecății.

Astfel, potrivit recurentei-reclamante, simpla agreare a persoanei transportatorului (recunoscută) nu putea constitui o acceptare în sine a contractului de transport, sens în care face trimitere la art. 1.188 C. civ., care stipulează că o propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conține suficiente elemente pentru formarea contractului și exprimă intenția ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar, iar pe de altă parte, potrivit art. 1.196, orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum a fost aceasta formulată, și ajunge în termen la autorul ofertei.

Or, recurenta-reclamantă subliniază faptul că, în speță, pentru a fi în prezența unei acceptări propriu-zise a contractului de transport, acceptarea trebuia să fie materializată de fapt prin plata facturii transportatorului sau măcar înregistrarea facturii aferentei acelui transport în contabilitatea sa. Or, factura nici măcar nu a fost emisă și nici nu a fost înregistrată în contabilitatea sa, aceste aspecte rezultând inclusiv din fișa de partener depusă la dosarul de fond al cauzei, la data de 09.09.2021.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă susține că, potrivit dispozițiilor art. 1.974 din noul C. civ., "Dreptul expeditorului de a modifica contractul de transport se stinge de îndată ce destinatarul și-a manifestat voința de a-și valorifica drepturile ce rezultă pentru el din contractul de transport potrivit art. 1.977 sau de îndată ce expeditorul a predat destinatarului duplicatul de pe documentul de transport. Din acel moment, dreptul de a modifica contractul de transport prin dispoziție ulterioară trece asupra destinatarului".

Or, în speță, recurenta-reclamantă susține că nu s-a probat în niciun moment valorificarea drepturilor destinatarului - A. S.R.L. și nici manifestarea de către A. S.R.L. a unui drept provenit din contractul de transport.

Dimpotrivă, atât timp cât pe parcursul desfășurării transportului în cauză transportatorul C. S.R.L. a solicitat instrucțiuni și documentele de la reprezentanții B. S.R.L., apreciază că nici nu ar fi putut interveni o acceptare a contractului de transport, pentru valorificarea drepturilor destinatarului, în înțelesul art. 1.977 din noul C. civ., astfel încât instanța de apel a făcut o greșită aplicare a acestor dispoziții legale.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și a dispozițiilor legale privind individualizarea bunurilor de gen - art. 1.678 noul C. civ., care ar fi trebuit corelate cu dispozițiile speciale în materia contractului de transport - art. 1.976, art. 1.978, art. 1.979 și art. 1.980 C. civ., pentru o corectă aplicare.

Astfel, conform 1.678 C. civ.: "Atunci când vânzarea are ca obiect bunuri de gen, inclusiv bunuri dintr-un gen limitat, proprietatea se transferă cumpărătorului la data individualizării acestora prin predare, numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunului."

Recurenta-reclamantă susține că în mod greșit a reținut instanța de apel faptul că predarea bunurilor de gen (ciuperci) s-a realizat la data de 24.09.2016 prin predarea bunurilor către transportatorul C. S.R.L., în contextul (reținut de instanță) al acceptării contractului de transport de către A. S.R.L.

Potrivit recurentei-reclamante, pe de o parte, nu s-a realizat o acceptare propriu-zisă a contractului de transport, iar pe de altă parte, conform dispozițiilor legale incidente, chiar dacă ne-am fi aflat în ipoteza acceptării contractului de transport de către A. S.R.L. în calitate de destinatar, acest aspect nu ar fi constituit o predare a bunurilor către cumpărătoarea A. S.R.L. prin intermediul transportatorului C. S.R.L., uzanțele dintre părți stabilind că predarea bunurilor se face la sediul cumpărătoarei (A. S.R.L.).

Așadar, în opinia recurentei-reclamante, nu pot fi reținute ca fiind aplicabile dispozițiile art. 1.667 din noul C. civ., conform cărora "În lipsa uzanțelor sau a unei stipulații contrare, dacă bunul trebuie transportat dintr-un loc în altul, vânzătorul trebuie să se ocupe de expediere pe cheltuiala cumpărătorului. Cheltuielile de transport sunt în sarcina cumpărătorului".

Pe de altă parte, în același sens sunt și dispozițiile legale care stabilesc faptul că predarea bunurilor transportate se face la sediul destinatarului, așadar predarea nu poate fi considerată a fi fost realizată la momentul preluării mărfii de către transportatorul C. S.R.L., în susținerea acestui argument recurenta-reclamantă invocând dispozițiile art. 1.976 C. civ.: "(1) Transportatorul este obligat să pună bunurile transportate la dispoziția destinatarului sau posesorului documentului de transport la ordin ori la purtător, în locul și termenele indicate în contract sau, în lipsă, potrivit practicilor statornicite între părți ori uzanțelor. Posesorul documentului de transport la ordin sau la purtător este obligat să îl remită transportatorului la preluarea bunurilor transportate.

(2) Predarea bunurilor transportate se face la domiciliul sau sediul destinatarului, dacă din contract, din practicile statornicite între părți ori conform uzanțelor nu rezultă contrariul.

(3) Transportatorul îl înștiințează pe destinatar cu privire la sosirea bunurilor și la termenul pentru preluarea acestora, dacă predarea nu se face la domiciliul sau sediul acestuia, potrivit alin. (2)".

Recurenta-reclamantă invocă și art. 1.978 C. civ.: "(1) Prețul transportului și al serviciilor accesorii prestate de transportator sunt datorate de expeditor și se plătesc la predarea bunurilor pentru transport, dacă nu se prevede altfel prin contract sau legea specială, după caz.

(2) Dacă bunurile nu sunt de aceeași natură cu cele descrise în documentul de transport sau valoarea lor este superioară, transportatorul are dreptul la prețul pe care l-ar fi cerut dacă ar fi cunoscut aceste împrejurări, dispozițiile legii speciale fiind aplicabile.

(3) Dacă prețul se plărește la destinație, transportatorul va preda bunurile contra plății acestuia de către destinatar.

(4) Prețul serviciilor accesorii și al cheltuielilor efectuate pe parcursul transportului este datorat de destinatar, dacă prin contract sau legea specială nu se prevede altfel".

Recurenta-reclamantă evocă și art. 1.979 C. civ.: "(1) La primirea bunurilor transportate, destinatarul are dreptul să ceară să se constate, pe cheltuiala sa, identitatea, cantitatea și starea bunurilor transportate" și art. 1.980 C. civ.: "(1) Destinatarul nu poate intra în posesia bunurilor transportate decât dacă plătește transportatorului sumele datorate potrivit contractului și eventualele rambursuri cu care transportul a fost grevat, în condițiile prevăzute la art. 1.978 alin. (3).

(2) În caz de neînțelegere asupra sumei datorate, destinatarul poate prelua bunurile transportate dacă plătește transportatorului suma pe care susține că o datorează acestuia din urmă și consemnează diferența reclamată de transportator la o instituție de credit".

Recurenta-reclamantă susține că alte dispoziții legale greșit interpretate/aplicate de instanța de apel sunt reprezentate de art. 1.961 și respectiv art. 1.686 alin. (2) C. civ. privind executarea obligației de predare a documentelor necesare transportului și implicit a documentelor aferente bunurilor livrate.

Astfel, potrivit art. 1961 C. civ., la remiterea bunurilor pentru transport, expeditorul trebuie să predea transportatorului, în afară de documentul de transport, toate documentele suplimentare vamale, sanitare, fiscale și altele asemenea, necesare efectuării transportului, potrivit legii. Documentul de transport este semnat de expeditor și trebuie să cuprindă, între altele, mențiuni privind identitatea expeditorului, a transportatorului și a destinatarului și, după caz, a persoanei care trebuie să plătească transportul. Documentul de transport menționează, de asemenea, locul și data luării în primire a bunului, punctul de plecare și cel de destinație, prețul și termenul transportului, natura, cantitatea, volumul sau masa și starea aparentă a bunului la predarea spre transport, caracterul periculos al bunului, dacă este cazul, precum și documentele suplimentare care au fost predate și însoțesc transportul. Părțile pot conveni să introducă și alte mențiuni în documentul de transport. Dispozițiile legii speciale rămân aplicabile. Expeditorul răspunde față de transportator pentru prejudiciile cauzate de un viciu propriu al bunului sau de orice omisiune, insuficiență ori inexactitate a mențiunilor din documentul de transport sau, dacă este cazul, din documentele suplimentare. Transportatorul rămâne răspunzător față de terți pentru prejudiciile rezultate dintr-o astfel de cauză, având drept de regres împotriva expeditorului.

Din interpretarea acestui text legal rezultă, în opinia recurentei-reclamante, faptul că legiuitorul a instituit în sarcina expeditorului o obligație legală de predare a documentelor aferente transportului/mărfurilor, norma fiind una imperativă, nu supletivă, părțile neputând deroga de la aceste dispoziții, pentru a putea înlătura această obligație, contrar celor reținute de instanța de apel care a stabilit faptul că nepredarea documentelor sanitare necesare realizării transportului internațional în Italia nu constituie o încălcare a acestei obligații întrucât "însuși reprezentantul legal al apelantei a fost mulțumit de calitatea mărfii".

Mai mult decât atât, obligația instituită de acest text legal era pusă în sarcina expeditorului prin raportare la contractul încheiat de acesta cu transportatorul - așadar recurenta-reclamantă afirmă că nu ar fi putut, din punct de vedere legal, să înlăture sau să accepte nerespectarea unei obligații a cărei creditoare nu era.

Pe de altă parte, nici prin raportare la contractul de vânzare-cumpărare, dispozițiile legale incidente - art. 1.685 și art. 1.686 C. civ. nu stabilesc faptul că se poate deroga de la obligația de predare a documentelor aferente bunurilor livrate, ca o componentă a obligației de predare a bunurilor vândute, în sine. Așadar, simpla acceptare aparentă a contractului de transport/calității bunurilor livrate, reținută de Curtea de Apel Cluj nu s-ar fi putut referi, în aprecierea recurentei-reclamante, și la o înlăturare a obligației de predare a documentelor de trasabilitate/sanitare.

Recurenta-reclamantă arată că actele reținute de Curtea de Apel Cluj ca făvând dovada trasabilității/calității mărfii nu au legătură cu marfa ce trebuia să fie vândută, actele depuse de B. S.R.L. (și care oricum nu au fost predate societății C. S.R.L. și nici reclamantei), fiind: procesul-verbal de constatare nr. x/11.08.2016 depus în anexa cererii reconvenționale de B. S.R.L. în probațiune, care nu are nicio relevanță pentru soluționarea prezentei spețe, atât timp cât este încheiat în 11.08.2016, iar marfa pe care a negociat-o s-a încărcat în 26.09.2016; HCCP -ul și cerințele sanitar-veterinare (acte anexe la PV 8731/11.08.2016 sunt generice și nu fac dovada faptului că se referă la marfa trimisă spre Italia); actul de trasabilitate (anexă și el la PV x/11.08.2016) face referire la bureți de spini, în contextul în care noi discutăm de hribi - o cu totul altă specie de ciuperci.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-reclamante ca nefondat, precum și cerere de recurs provocat, în susținerea căruia a adus următoarele argumente:

Recurenta-pârâtă precizează, prealabil, că prin întâmpinarea la recursul principal, formulat de A., a susținut că în faza de recurs nu mai pot fi puse în discuție recalificări ale actelor și faptelor juridice care implică o reanalizare a stării de fapt și a probelor administrate la fond și în apel. Această concluzie se desprinde din faptul că toate aspectele legate de starea de fapt și de aprecierea probelor sunt chestiuni de temeinicie, nu de legalitate. Or, recursul nu poate fi exercitat decât pentru motive de nelegalitate, în raport de dispozițiile art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit recurentei-pârâte, în speță, conținutul contractului de transport, inclusiv în ceea ce privește părțile acestui contract, a fost stabilit ca urmare a unei analize complexe asupra probelor și a situației de fapt. În acest context, recurenta-pârâtă precizează că își menține toate susținerile din întâmpinare, care reprezintă în continuare poziția sa principală față de acest aspect.

Cu toate acestea, în cazul în care instanța de recurs ar aprecia că recalificarea actelor și faptelor deduse judecății pot să fie analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, chiar dacă pentru aceasta ar fi necesară o reapreciere a probelor și a stării de fapt, recurenta-pârâtă solicită să se constate că din probele administrate rezultă faptul că nu este parte în contractul de transport și că acest contract a fost încheiat exclusiv între recurenta-reclamantă A. și transportator.

În raport de aceste precizări, recurenta-pârâtă, arată că, în ceea ce privește cererea de înlocuire a considerentelor privind calitatea sa de parte în contractul de transport, instanța de apel a încălcat art. 1.955 C. civ., coroborat cu art. 1.667 C. civ.

Potrivit recurentei-pârâte, instanța de apel, atunci când a stabilit că transportul ar fi fost încheiat între toate cele trei părți litigante, a încălcat art. 1.955 C. civ., potrivit căruia, prin contractul de transport, o parte, numită transportator, se obligă, cu titlu principal, să transporte o persoană sau un bun dintr-un loc în altul, în schimbul unui preț pe care pasagerul, expeditorul sau destinatarul se obligă să îl plătească, la timpul și locul convenite.

Din acest text de lege, potrivit recurentei-pârâte, se pot desprinde următoarele concluzii: transportatorul este întotdeauna parte în contractul de transport; contractul de transport este un contract prin natura sa cu titlu oneros, transportatorul urmărind să obțină un preț în schimbul serviciilor oferite; cealaltă parte din contractul de transport poate să fie expeditorul sau destinatarul, acest lucru fiind intrinsec legat de obligația de plată a prețului de art. 1.955 C. civ.

Prin urmare, astfel cum arată recurenta-pârâtă, părțile contractului de transport diferă de la caz la caz, acestea nefiind întotdeauna expeditorul și transportatorul. Este adevărat că transportatorul este mereu parte în acest contract, însă cealaltă parte contractantă diferă. Pentru a stabili care este cea de-a doua parte a contractul de transport, trebuie stabilit cui îi revenea obligația de plată a transportului.

Așadar, potrivit recurentei-pârâte, stabilirea părților contractului de transport implică o analiză de la caz la caz, pe baza probelor administrate și a detaliilor referitoare la starea de fapt. În cadrul acestei analize, elementul principal care trebuie stabilit este persoana căreia îi revine obligația de plată a prețului. Aceasta poate fi, după caz, fie expeditorul, fie destinatarul, fie amândoi. Prin urmare, plătitorul prețului urmează să fie parte în contractul de transport alături de transportator, urmând ca cealaltă persoană implicată să aibă doar calitatea de participant la contract.

Or, din ansamblul probelor administrate la fond și în apel, rezultă că această obligație îi revenea recurentei-reclamante A., în acest sens recurenta-pârâtă făcând trimitere la următoarele probe: înscrisurile depuse de recurenta-reclamantă și de D. la cererea sa și interogatoriul A. și declarația martorului E..

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă susține că și din prevederile legale incidente în speță, reținute de instanța de apel în decizie, rezultă că obligația de plată îi revenea tot recurentei-reclamante, motiv pentru care apreciază că instanța de apel a încălcat și art. 1.667 C. civ., care prevede că, în lipsa uzanțelor sau a unei stipulații contrare, dacă bunul trebuie transportat într-un loc în altul, vânzătorul trebuie să se ocupe de expediere pe cheltuiala cumpărătorului; vânzătorul este liberat când predă bunul transportatorului ori expeditorului; cheltuielile de transport sunt în sarcina cumpărătorului.

Din această dispoziție legală rezultă în mod expres că obligația de plată a transportului îi revine cumpărătorului, or, cumpărătoarea este tocmai recurenta-reclamantă A..

Recurenta-pârâtă susține că această normă supletivă este incidentă în speță, având în vedere că din probele care au fost administrate și pe care le-a trecut în revistă mai sus a rezultat că în contractul de vânzare de marfă nu a fost stipulată o prevedere contrară dispozițiilor art. 1.667 C. civ.

Totodată, așa cum a reținut și instanța de apel, rceurenta-reclamanta A. nu a dovedit că există o uzanță contrară acestei norme.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că instanța de apel a încălcat art. 1.955 și art. 1.667 C. civ. atunci când a stabilit că ar fi parte în contractul de transport discutat în speță, în realitate, acest contract fiind încheiat doar între recurenta-reclamanlă A. și transportator, fapt care reiese atât din probele administrate în cauză, cât și din dispozițiile legale incidente în speță.

Recurenta-pârâtă invocă încălcarea de către instanța de apel și a art. 1.280 C. civ., care reglementează principiul relativității efectelor contractelor, potrivit căruia contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel.

În speță, recurenta-pârâtă susține că, așa cum a arătat și mai sus, contractul de transport nu a fost încheiat de aceasta, ci de către recurenta-reclamantă și C. S.R.L., singurul contract pe care l-a încheiat, dintre cele analizate în speță, fiind cel de vânzare de marfă.

Aceste aspecte rezultă, astfel cum arată recurenta-pârâtă, mai ales din faptul că administratorul recurentei-reclamante a venit din Italia pentru a verifica marfa cumpărată și a asista la încărcare. Din probe rezultă că transportatorul a fost contractat și adus de A. și că administratorul acesteia a selectat, a verificat marfa cumpărată și a asistat la operațiunile de încărcare. Or, prezența acestuia nu s-ar fi justificat în contextul în care transportul ar fi fost în sarcina sa, iar predarea mărfii s-ar fi realizat în Italia.

Așadar, dat fiind faptul că nu este parte în contractul de transport, recurenta-pârâtă susține că în sarcina sa nici nu pot fi reținute obligații care să derive din acest raport juridic, fiind terț față de acest contract.

În ceea ce privește pretențiile formulate împotriva intimatului D., recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 219, art. 1.349, art. 1.357 și art. 1.382 C. civ.

În ceea ce privește soluția dată asupra apelului provocat, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a încălcat următoarele norme de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală: art. 219 din Codul, potrivit căruia faptele licite sau ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă însăși persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate; faptele ilicite atrag și răspunderea personală și solidară a celor care le-au săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de terți.

Recurenta-pârâtă mai arată că, potrivit art. 1.349 din C. civ.:,,(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul lacului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane".

De asemenea, art. 1.357 din C. civ. dispune în sensul că: "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă".

Recurenta-pârâtă evocă și art. 1.382 C. civ., care statuează că: "Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat".

Potrivit recurentei-pârâte, toate aceste norme au fost încălcate de instanța de apel fiindcă, deși a reținut că în speță sunt îndeplinite toate condițiile de fond ale răspunderii civile delictuale, a stabilit totuși că nu ar putea fi atrasă răspunderea civilă în sarcina intimatului.

Recurenta-pârâtă precizează că aceste critici în ceea ce privește soluția dată apelului provocat, nu vizează reaprecierea probelor, ci strict faptul că instanța de apel a acordat prioritate altor texte de lege decât celor care sunt incidente în speță. Așadar, este vorba despre o chestiune de nelegalitate, respectiv de reținerea unor texte de lege neaplicabile la starea de fapt rezultată din probe și nu despre reaprecierea probelor.

În continuare, recurenta-pârâtă prezintă aspectele de fapt rezultate ca urmare a administrării probelor precum și aspecte ce dovedesc îndeplinirea tuturor condițiilor pentru atragerea răspunderii intimatului D..

O altă critică vizează faptul că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 73 din Legea nr. 31/1990, care dispune:

"(1) Administratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru:

a) realitatea vârsămintelor efectuate de asociați;

h) existența reală a dividendelor plătite;

c) existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere;

d) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;

e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun.

(1

1

) În cazul în care societatea se află în stare de dificultate, administratorii/directorii au în vedere cel puțin următoarele:

a) interesele creditorilor, ale deținătorilor de titluri de participație și ale altor părți interesate;

b) necesitatea de a lua măsuri rezonabile și adecvate pentru evitarea insolvenței și pentru reducerea la minimum a pierderilor suferite de creditori, de angajați, de deținătorii de titluri de participație și de alte părți interesate;

c) necesitatea de a evita adoptarea, cu intenție sau din gravă neglijență, a unei conduite care amenință viabilitatea întreprinderii.

(2) Acțiunea în răspundere împotriva administratorilor aparține și creditorilor societății, care o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii reglementate de Legea nr. 64 1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, republicată".

În realitate, astfel cum susține recurenta-pârâtă, această normă nu este incidență în speță.

Recurenta-pârâtă arată că Legea nr. 31/1990 nu limitează, în materie de răspundere a administratorului societății față de terți, aplicarea art. 219 din C. civ.. Or, în speță, se pune în discuție tocmai o răspundere a intimatului D., administrator al societății C. S.R.L., față de recurentă, care este terț față de această societate.

Recurenta-pârâtă apreciază că incidența art. 219 din C. civ. rezultă mai întâi din faptul că la această normă, care se aplică în cazul oricărei forme de persoană juridică, se face trimitere chiar în Legea 31/1990. În concret, art. 291 din această lege stipulează în mod expres faptul că prevederile din prezenta lege se completează cu dispozițiile C. civ. și ale C. proc. civ.

În al doilea rând, se poate observa că aplicarea în speță a art. 219 C. civ. nu este împiedicată de art. 73 alin. (2) din Legea nr. 31/1990. Această normă se referă numai la acele fapte prevăzute la alin. (1), deci fapte care au fost săvârșite în legătură cu atribuții specifice ale administratorului [realitatea dividendelor și a vărsămintelor, executarea conformă a hotărârilor adunării generale, existența registrelor obligatorii prevăzute de lege].

Așadar, art. 73 din Legea nr. 31/1990 nu vizează orice fapte săvârșite de administrator, ci doar cele prevăzute în mod expres în cuprinsul său. Or, astfel cum rezultă din cererea reconvențională și din apelul provocat, ceea ce a invocat față de intimat a fost săvârșirea unei fapte ilicite "de drept comun" nu "de drept societar".

Atât timp cât intimatul a realizat personal transportul, acesta trebuia să se asigure că este realizat cu respectarea condițiilor legale și sanitare. O astfel de obligație i-ar reveni oricui ar efectua un transport, mai ales de alimente. Deci, cu atât mai mult, această obligație i-ar reveni și administratorului societății transportatoare și mai ales în cazul în care acesta efectuează personal transportul. Nerespectând condițiile de transport, acesta i-a cauzat un prejudiciu, constând în prețul mărfii pierdute, daună pe care trebuie să o repare.

O ultimă critică invocată vizează încălcarea de către instanța de apel a art. 1.280 C. civ., cu ocazia soluționării apelului provocat.

Recurenta-pârâtă reia agumentul referitor la faptul că, în speță, nu a încheiat contractul de transport, aceasta fiind încheiat de recurenta-reclamantă și de societatea de transport C. S.R.L., singurul contract pe care l-a încheiat, dintre cele analizate în speță, fiind cel de vânzare de marfă.

Așadar, dat fiind faptul că nu este parte în contractul de transport, în sarcina sa nu pot fi reținute limitări care să derive din acest raport juridic, fiind terț față de acest contract.

În concluzie, rezultă faptul că instanța de apel a încălcat art. 1.280 C. civ. atunci când a reținut că drepturile sale ar fi limitate de contractul de transport discutat în speță.

Prin raportare la criticile expuse, recurenta-pârâtă solicită casarea în parte a deciziei civile recurate, în ceea ce privește soluția dată asupra apelului provocat, rejudecarea cauzei de instanța de recurs și admiterea apelului provocat, precum și înlăturarea considerentelor cuprinse în decizie referitoare la faptul că ar fi parte în contractul de transport analizat în speță.

În drept, și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinarea pârâtei B. S.R.L.

Recurenta-pârâtă a formulat note scrise, prin care a solicitat respingerea susținerilor recurentei-reclamante din răspunsul la întâmpinare și, în consecință, respingerea recursului.

Prin încheierea din 15 noiembrie 2023, s-a dispus amânarea judecării cauzei la data de 7 februarie 2024, în vederea comunicării recursului provocat declarat de recurenta-pârâtă.

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul provocat declarat de recurenta-pârâtă, prin care a invocat excepțiile nelegalei timbrări, a tardivității și a nulității recursului provocat, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepțiilor și apărărilor recurentei-reclamante împotriva recursului provocat și admiterea acestuia.

Analizând recursul recurentei-reclamante, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu sunt fondate motivele de casare invocate, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, aceste cerințe înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar, precum și exercitarea căilor de atac de retractare.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în esență, recurenta-reclamantă a invocat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, pe de o parte cu privire la părțile contractului, iar pe de altă parte, cu privire la obligația de predare a mărfii.

În ceea ce privește părțile contractului de transport, potrivit recurentei-reclamante, instanța de apel a reținut că acest contract ar fi unul multipartit, fiind încheiat între B. S.R.L., C. S.R.L. și A. S.R.L. (pag. 29, paragraf 4), pentru ca, în următorul paragraf, să rețină că respectivul contract de transport a fost încheiat doar între B. S.R.L. și C. S.R.L.

Contrar argumentelor recurentei-reclamante, Înalta Curte arată că instanța de apel nu a expus considerente contradictorii, cu privire la părțile contractului de transport.

Astfel, analizând integral motivarea instanței de apel și nu fracționat, prin scoaterea din context a unor paragrafe disparate, Înalta Curte observă că, în raport de probațiunea amplă la care instanța de apel face referire în cuprinsul motivării, concluzia Curții a fost în sensul că, în speță, contractul de transport a fost unul multipartit, această concluzie fiind susținută de considerentele care se regăsesc la pag. 29-30 din decizia recurată.

De asemenea, în ceea ce privește obligația de predare a mărfii, recurenta-reclamantă susține că, deși instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 1.685 C. civ., cu toate acestea, a considerat că, deși în mod cert transportatorul nu a primit documentele de trasabilitate și celelalte documente necesare transportului de la B. S.R.L., a apreciat că acest aspect nu este relevant, întrucât reclamanta nu a avut obiecțiuni în acest sens.

Înalta Curte nu poate reține argumentele recurentei-reclamante.

Așa cum reiese din considerentele expuse la pag. 33 din decizia recurată, instanța de apel a reținut că intimatul D. nu a avut obiecțiuni cu privire la calitatea și cantitatea mărfii care urma să fie transportată, dar nici cu privire la documentele care urmau să însoțească marfa, cu atât mai mult cu cât transportul era unul internațional.

A mai precizat instanța la fila x din decizie că, în privința etichetării și a documentelor de trasabilitate, intimata B. S.R.L. era autorizată să achiziționeze și să comercializeze ciuperci, fructe de pădure și plante medicinale din mai multe județe, în anul 2016, că societatea implementase procedura HACCP reglementată prin Regulamentul CE 852/2004 și respecta siguranța alimentelor conform Regulamentului CE 178/2002, totodată, în urma evaluării exercițiului de trasabilitate, autoritățile române au constatat că informațiile de pe etichete permiteau identificarea lotului, cantitatea produsă, loturile de materii prime utilizate, loturile de ambalaje și chiar persoanele juridice către care a fost livrată marfa produsă. A mai constatat instanța de apel că intimata a depus documente de trasabilitate cu privire la ciupercile care au făcut obiectul vânzării către societatea apelantă, iar în acest context factual, atâta vreme cât cutiile de ciuperci au fost verificate prin sondaj atât calitativ, cât și cantitativ, în prezența reprezentantului legal al societății apelante, care a acceptat ca marfa să fie încărcată în această formă în mijlocul de transport al cărăușului ales de acesta, menționându-se în documentul de transport atât tipul de ciuperci cât și greutatea lor, s-a produs o individualizare a bunurilor în sensul prevăzut de art. 1.667 C. civ. și art. 67 pct. 1 teza a II a CIVM, dreptul de proprietate și totodată riscurile contractuale fiind transferate societății cumpărătoare.

Instanța de apel a concluzionat în sensul că susținerile apelantei că documentele de trasabilitate nu însoțeau transportul sau că lipsea etichetarea cutiilor nu mai prezintă relevanță în ansamblul factual al speței, atâta vreme cât însuși reprezentantul legal al apelantei a fost mulțumit de calitatea mărfii, fiind personal la sediul vânzătoarei pentru a o verifica, a asistat la încărcarea acesteia în mijlocul de transport agreat de acesta, asumându-și contractul de transport cu o societate care deținea un camion impropriu pentru produse congelate și fără respectarea procedurilor HACCP (după cum reiese din procesul-verbal de constatare a autorităților italiene), cutiile erau în mod obișnuit etichetate de către vânzătoare și marfa respecta cerințele de siguranță prevăzute de lege (după cum rezultă din procesul-verbal de constatare a autorităților române și din documentele de proveniență a produselor).

Un ultim argument al instanței de apel a vizat faptul că, în scrisorile de transport depuse la dosarul cauzei, nu se specifică existența unor documente suplimentare cu privire la trasabilitatea mărfii, așa cum se pretinde în cauză.

Înalta Curte, contrar celor invocate de recurenta-reclamantă, arată că analiza instanței de apel cu privire la obligația de predare a mărfii este clară și coerentă, nefiind expuse considerente contradictorii, impunându-se, însă, a se sublinia că instanța de recurs nu poate proceda la o analiză a situației de fapt reținute de instanța de prim control judiciar.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

În argumentarea acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a invocat faptul că instanța de apel a încălcat dispozițiile prevăzute de art. 1.955, art. 1.956 din noul C. civ., instanța considerând că, în cauză, contractul de transport este unul multipartit.

În raport de art. 1.188 și art. 1.196 C. civ., recurenta-reclamantă a susținut, de asemenea, că simpla agreare a transportatorului nu poate constitui o acceptare a contractului de transport, în opinia sa, acceptarea trebuia să fie materializată prin plata facturii transportatorului sau prin înregistrarea facturii aferente acelui transport în contabilitatea sa.

De asemenea, invocând dispozițiile art. 1.974 C. civ., recurenta-reclamantă a susținut că, în speță, nu s-a probat în niciun moment valorificarea drepturilor destinatarului – A. S.R.L. și nici manifestarea unui drept provenit din contractul de transport.

A mai susținut recurenta-reclamantă că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale privind individualizarea bunurilor de gen, respectiv a art. 1.678 C. civ., care ar fi trebuit corelat cu dispozițiile ce reglementează contractul de transport, respectiv art. 1.976, art. 1.978, art. 1.979, art. 1.980 C. civ., în raport de care arată că instanța de apel în mod greșit a reținut că predarea bunurilor de gen s-a realizat la data de 24.09.2016 prin predarea bunurilor către transportatorul C. S.R.L., în contextul acceptării contractului de către A. S.R.L.

Alte dispoziții legale greșit aplicate de către instanța de apel sunt, potrivit recurentei-reclamante, art. 1.961 și art. 1.686 alin. (2) din noul C. civ. privind obligația de predare a documentelor necesare transportului și implicit a documentelor aferente bunurilor livrate, norme care sunt imperative. De altfel, așa cum susține recurenta-reclamantă, actele reținute de instanța de apel ca făcând dovada trasabilității/calității mărfii nu au legătură cu marfa ce trebuia să îi fie vândută.

Din criticile pe care Înalta Curte le-a reluat în mod sintetic, reiese că, în realitate, recurenta-reclamantă este nemulțumită de modalitatea în care instanța de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acțiunii, cu privire la părțile contractului de transport, la acceptarea acestuia, la individualizarea și predarea bunurilor de gen, la obligația de predare a documentelor aferente transportului/mărfurilor.

Înalta Curte arată, însă, că nu este suficientă enunțarea unei critici care reproduce dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocarea aplicării greșite ori a încălcării unei norme de drept material într-un recurs presupunând nu doar indicarea normei de drept material în mod punctual, ci și reflectarea mecanismului său corect de aplicare și modul în care instanța de apel a înfrânt acest procedeu sau modul în care a fost încălcată norma de drept material.

De aceea, nemulțumirea recurentei-reclamante legată de soluția recurată, de modul în care instanța de apel a concluzionat asupra stării de fapt, iar, în cele din urmă, asupra temeiniciei acțiunii, reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu va fi examinată în recurs, cale excepțională de atac care urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Înalta Curte arată că stabilirea stării de fapt în apel a precedat, ca parte a raționamentului judiciar, operațiunii de interpretare și aplicare a legii, or, în aceste condiții, repunerea în discuție a interpretării probelor și a stării de fapt nu este posibilă în recurs, în raport de art. 483 C. proc. civ.

Prin urmare, cu privire la aspectele criticate de recurenta-reclamantă referitoare la părțile contractului de transport, la acceptarea acestuia, la individualizarea și predarea bunurilor de gen, la predarea documentelor necesare transportului și a documentelor aferente bunurilor livrate, instanța de apel s-a pronunțat în baza administrării unui probatoriu complex ce nu poate face obiectul cenzurii în această cale de atac extraordinară.

Analizând recursul provocat declarat de pârâtă, Înalta Curte reține următoarele:

Sub un prim aspect, referitor la cererea recurentei-pârâte de înlocuire a considerentelor ce vizează calitatea sa de parte în contractul de transport, cerere în susținerea căreia partea a invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1.955, art. 1.667, art. 1.280 C. civ., Înalta Curte arată că toate argumentele expuse vizează aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate.

În acest sens, Înalta Curte reține apărările expuse chiar de parte în întâmpinarea formulată la recursul principal, precum și precizările pe care recurenta-pârâtă le-a făcut în preambulul recursului provocat, dar și apărările recurentei-reclamante dezvoltate în întâmpinarea depusă la dosar.

Astfel, în speță, conținutul contractului de transport, inclusiv în privința părților, a fost stabilit de instanța de apel în urma unei analize complexe a probelor și a situației de fapt.

Înalta Curte, analizând recursul recurentei-reclamante, a expus pe larg considerente în sensul excluderii de la analiză a stării de fapt și a mijloacelor de probă administrate în cauză, astfel că acestea nu se mai impune a fi reluate.

Ca atare, Înalta Curte va proceda la analiza criticilor recurentei-pârâte ce vizează pretențiile pe care aceasta le-a formulat împotriva intimatului D., fiind invocată încălcarea prevederilor art. 219, art. 1.349, art. 1.357 și a art. 1.382 C. civ., precum și aplicarea greșită a prevederilor art. 73 din Legea nr.