ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1017/2024

Ședința publică din data de 14 mai 2024

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, secția a II-a civilă la data de 23.09.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C. prin împuterniciți D. și E., să se constate, în baza probelor ce vor fi administrate, că este cumpărător de bună-credință, respectiv că este proprietarul autoturismului, dobândit prin contract de vânzare-cumpărare.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 937 C. civ.

Prin sentința nr. 67 din 11 octombrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., prin împuterniciți D. și E..

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a declarat apel, solicitând anularea sentinței apelate, iar în rejudecare, admiterea acțiunii în constatare așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 187 din 22 septembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 67 din 11 octombrie 2022 pronunțată de Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. - prin împuterniciți D. și E. și B..

Împotriva acestei decizii, reclamantul A., prin avocat, a declarat recurs, solicitând casarea deciziei nr. 187/2023 din data de 22.09.2023 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția II-a Civilă, cu consecința trimiterii cauzei către instanța de apel pentru o nouă judecată; cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în acest process.

În motivare, recurentul-reclamant a susținut incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Detaliind, recurentul arată că, în paginile 8-9 din hotărârea recurată, instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 937 C. civ. datorită faptului că nu a analizat cu temeinicie toate actele și apărările din dosar.

În continuare, a arătat că persoana care cu bună-credință încheie un act cu un neproprietar privind un bun mobil, pentru care plătește prețul, devine proprietarul acelui bun.

Însă, contrar opiniei instanței de apel, recurentul susține că actul translativ de proprietate poate fi încheiat și cu un uzurpator, cu condiția ca cel care cumpără să fie de bună-credință și să nu aibă reprezentarea că persoana cu care încheie actul este un uzurpator.

Or, în speță, arată că acest lucru este pe deplin dovedit, fiind foarte multe elemente probate în dosar care susțin buna-credință, astfel încât prevederile art. 938 C. civ. sunt pe deplin aplicabile situației prevăzute de dispozițiile art. 937 alin. (1) C. civ. - "Persoana care, cu bună-credință, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă."

De asemenea, solicită a se observa că intimatele nu au formulat niciodată o cerere proprie pe cale separată sau în cadrul acestui dosar (cerere reconvențională), pentru a se putea invoca dispozițiile alin. (2) al acestui articol.

Așadar, având în vedere că textul de lege se referă la adevăratul proprietar care ar fi trebuit să revendice bunul mobil în termen de 3 ani de la posesorul de bună-credință, adică intimatele să fi revendicat bunul de la reclamant, printr-o cerere formulată în cadrul unei proceduri, ceea ce nu s-a întâmplat, recurentul susține că instanța de apel nu a fost atentă la sintagma «de la» din cadrul alin. (2) al art. 937 C. civ., interpretând în mod greșit că acțiunea nu se circumscrie termenului de 3 ani, fără a avea nicio legătură și fără a-l privi pe recurentul-reclamant sub nicio formă.

În continuare, autorul recursului arată că, deși instanța de apel își susține motivarea pe faptul că, din data de 14.08.2019, autovehiculul fusese înscris în sistemul din Germania ca fiind furat, detentorul precar devenind uzurpator, acest aspect nu are nicio relevanță în cauză, deoarece reclamantul este cumpărător de bună-credință.

În plus, arată că, deși nu a știut că nu contractează cu adevăratul proprietar, cu toate că avea toate indiciile că cel de la care a cumpărat era proprietarul mașinii, actul de vânzare este și rămâne valabil, sens în care apreciază ca fiind extrem de important faptul că mașina a fost înmatriculată provizoriu de Poliția română, fiind emis număr roșu ulterior datei de înscriere în sistem în Germania. În aceste condiții, recurentul se întreabă cum a devenit detentorul precar uzurpator.

În plus, recurentul susține că instanța de apel a nesocotit pe deplin un principiu de drept esențial, respectiv: ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, sens în care arată că nici alin. (1) și nici alin. (2) al art. 937 C. civ. nu fac distincția dintre uzurpator, detentor precar sau orice altă situație, textul de lege făcând vorbire de neproprietar, care poate fi oricine, chiar și un uzurpator.

Mai mult, susține că instanța de apel nu a arătat deloc care sunt motivele pentru care prezumția de bună-credință a fost înlăturată, cu toate că, în opinia recurentului, era un aspect esențial pentru a se da o interpretare corectă, deoarece art. 937 nu este de sine stătător, ci se coroborează cu art. 938 C. civ., interpretarea urmând a se face în mod unitar.

În concluzie, recurentul arată că instanța de apel a dat o hotărâre cu aplicarea greșită și încălcarea art. 937 alin. (1) C. civ., a încurcat părțile din dosar, ignorând sintagma «de la» din cadrul alin. (2) al art. 937 C. civ., nu a sesizat faptul că intimatele nu au o cerere reconvențională în dosar, nerevendicând absolut nimic în prezenta cauza, a înlăturat buna-credință de la bun început, neținând seama de actele dosarului și de faptele petrecute, care susțin și întăresc prezumția de bună-credință a recurentului-reclamant.

Procedând astfel, recurentul susține că instanța de apel a nesocotit drepturile sale, i-a creat un prejudiciu foarte mare, dând eficiență pasivității firmelor germane, cât și a persoanei fizice de origine germană, care nu au solicitat nimic propriu-zis și respingând, în cele din urmă, o acțiune legitimă a unui cumpărător cinstit, care a plătit prețul și care nu se poate bucura de bunul său, din cauza erorilor tuturor autorităților, culminând cu interpretarea și aplicarea greșită a legii.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 486, art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

La 17 ianuarie 2024, intimata-pârâtă C., prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, fără, însă, a depune și dovezi în acest sens, iar la 2 februarie 2024, recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut, în esență, că instanța de apel a reținut în mod greșit aplicarea art. 937 alin. (2) C. civ. (2009), deși, în cauză, este incident alin. (1) al aceluiași text de lege.

Critica urmează a fi respinsă ca nefondată, întrucât situația juridică a bunului ce face obiectul acțiunii pendinte și circumstanțele factuale ale cauzei impun concluzia că recurentul nu se poate prevala exclusiv de buna sa credință în dobândirea calității de proprietar asupra autoturismului care a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare încheiat cu pârâtul persoană fizică.

În acest context, cu titlu prealabil, se impune precizarea că regula instituită de legiuitor în art. 937 alin. (1) din C. civ. (2009) se aplică numai dacă posesorul a dobândit bunul de la un neproprietar, pentru că, altfel, dacă a încheiat actul translativ de proprietate cu adevăratul proprietar, posesorul devine proprietar. Însă, cu toate că legiuitorul folosește termenul de "neproprietar", acest termen nu acoperă orice situație, așa cum se va arăta în considerentele ce succed.

Astfel, efectul achizitiv în cazul ipotezei reglementate de art. 937 alin. (1) C. civ. (2009) poate fi invocat de terțul care dobândește bunul mobil de la un neproprietar, adică de la un detentor precar (așa cum era pârâtul persoană fizică până la momentul în care, nemaiplătind ratele de leasing și nerestituind bunul, autoturismul a fost reclamat ca furat), căruia proprietarul (în speță, societatea de leasing) i-a încredințat de bunăvoie bunul. În schimb, în ipoteza reglementată în art. 937 alin. (2) C. civ. (2009), sunt vizate bunuri pierdute sau furate, ceea ce însemnă că posesorul a dobândit bunul de la un uzurpator, calitate care presupune faptul că acesta acționează împotriva voinței proprietarului, important fiind ca proprietarul să se fi desesizat de bun independent de voința sa.

Revenind la situația din litigiul pendinte, circumstanțele factuale ale cauzei impun concluzia că, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare a bunului mobil (autoturism) - 06.09.2020 - pârâtul persoană fizică nu mai avea calitate de detentor precar (utilizator al autoturismului luat în leasing de la proprietarul persoană juridică), întrucât societatea de leasing (pârâta persoană juridică) reziliase încă din data de 23.01.2018 contractul de leasing cu pârâtul persoană fizică pentru neplata ratelor aferente contractului, reclamând, ulterior, și furtul bunului.

Prin urmare, având în vedere că, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, autoturismul figura deja ca bun furat, pârâtul persoană fizică (vânzătorul) nu mai era un detentor precar pentru ca recurentul-reclamant să se prevaleze de buna sa credință în dobândirea proprietății bunului în temeiul art. 937 alin. (1) C. civ. (2009), ci era deja un uzurpator, care a acționat împotriva voinței proprietarului (pârâta persoană juridică) nu numai prin neplata ratelor de leasing, ci mai ales prin nerestituirea bunului care, ulterior, a și fost dat în urmărire ca bun furat.

Fiind, așadar, în ipoteza prevăzută de art. 937 alin. (2) C. civ. (2009), recurentului-reclamant nu i se putea recunoaște calitatea de proprietar în condițiile art. 937 alin. (1) C. civ. (2009), respectiv din momentul luării în posesie efectivă a autoturismului cumpărat, ci doar după ce se verifica, în prealabil, dacă proprietarul (pârâta persoană juridică) nu uzase de dreptul de a revendica bunul în termen de 3 ani de la data la care a pierdut stăpânirea materială a acestuia, termen care, în speță, așa cum a stabilit instanța de apel, curgea de la data la care autoturismul a fost înscris ca fiind urmărit internațional (14.08.2019).

Prin urmare, nu poate fi reținută apărarea recurentului, în sensul că intimata nu a revendicat nimic în prezenta cauză, atâta vreme cât, la data introducerii acțiunii, nu expirase termenul în care proprietarul (pârâta persoană juridică) putea solicita restituirea bunului furat. De altfel, față de împrejurarea că restituirea bunului fusese deja dispusă printr-un act procesual penal, ducerea la îndeplinire a măsurii fiind condiționată de soluționarea definitivă a prezentei cauze, o acțiune în revendicarea autoturismului (introdusă pe cale principală sau reconvențională) ar fi fost și lipsită de interes.

În altă ordine de idei, nu poate fi reținută nici critica prin care recurentul reclamant reproșează instanței de apel că nu a arătat motivele pentru care prezumția de bună-credință a fost înlăturată, cu toate că, potrivit afirmațiilor sale, la dosarul cauzei există suficiente elemente care probează/susțin buna sa credință.

Astfel, dincolo de faptul că buna-credință în exercitarea posesiei bunului în cauză este o chestiune factuală, de temeinicie, care, de principiu, nu poate fi reevaluată în această etapă procesuală, contrar susținerilor recurentului, nu se poate reține că instanța de apel ar fi înlăturat nemotivat prezumția de bună-credință. În realitate, acest element nici nu a făcut obiectul analizei instanței din moment ce aceasta a reținut că "...în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 937 alin. (1) C. civ., chiar în considerarea bunei-credințe a cumpărătorului reclamant, ci prevederile art. 937 alin. (2) C. civ..".

Prin urmare, fiind în mod corect reținută ipoteza prevăzută de art. 937 alin. (2) C. civ., instanța era îndrituită să verifice mai întâi dacă trecuseră cei trei ani de la momentul pierderii de către proprietar a stăpânirii materiale a bunului în care acesta îl putea revendica (ceea ce a și făcut) și numai în ipoteza în care constata că se împlinise acel termen, instanța putea trece la analiza bunei-credințe a posesorului (în speță, a reclamantului, cumpărător al unui bun furat).

Cum, în urma verificărilor efectuate, instanța a reținut că nu trecuse acel interval de timp prevăzut de art. 937 alin. (2) C. civ. (2009), o eventuală analiză a bunei-credințe a reclamantului era superfluă.

Față de cele mai sus arătate, constatând că nu subzistă niciuna din criticile formulate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 187 din 22 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 187 din 22 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 mai 2024.