ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 867/2025

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 13 noiembrie 2018, pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, secția I civilă, sub nr. x/2018, reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., în nume propriu și în numele Sucursalei de Transport Timișoara, în contradictoriu cu pârâta Comuna Ciudanovița, prin Primar, a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 527.336,7 RON, suma fiind încasată de către pârâtă cu titlu de contravaloare pierdere de creștere și reinstalare vegetație pe anul 2015, chirie anuală pe anul 2017 și chirie anuală pe anii 2015 - 2016; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la data achitării sumelor și până la data restituirii de către pârâtă a sumei solicitate la petitul l. Prin sentința civilă nr. 126 din 6 februarie 2019, Tribunalul Caraș-Severin a admis excepția necompetenței materiale în soluționarea cauzei și a dispus înaintarea dosarului la secția a II-a civilă din cadrul Tribunalului Caraș-Severin, complet specializat în judecarea cauzelor cu profesioniști. Cauza a fost înregistrată la secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Caraș-Severin la 04 martie 2019, sub nr. x/2018*. Prin sentința civilă nr. 104 din 18 martie 2019 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția necompetenței materiale procesuale a completului C8 din cadrul secției a II-a civile a Tribunalului Caraș-Severin și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I civile a aceleiași instanțe. Prin sentința civilă nr. 44/PI/CC din 10 aprilie 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a stabilit competența materială de soluționare a cauzei în favoarea secției I civile a Tribunalului Caraș-Severin. Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, secția I civilă, la 22 mai 2019, sub nr. x/2018**. I.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 998 din 26 iunie 2019, Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune prin raportare la plata efectuată conform OP nr. x din 10 noiembrie 2015, invocată de către pârâtă prin notele scrise depuse la dosar. A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. împotriva pârâtei Comuna Ciudanovița prin Primar. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în primul ciclu procesual: Prin decizia civilă nr. 267 din 12 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., în nume propriu și în numele Sucursalei de Transport Timișoara, în contradictoriu cu intimata-pârâta Comuna Ciudanovița, prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 998 din 26 iunie 2019 pronunțate de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2018. I.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 52 din 21 ianuarie 2021, Înalta Curte de Casație si Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanta Compania Națională de Transport al A. S.A. împotriva deciziei nr. 267 din 12 decembrie 2019 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în al doilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 176 din 30 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă în dosarul nr. x/2018, instanța a admis excepția de nelegalitate invocată de apelanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. A constatat nelegalitatea art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841 din 07.10.2015 în ceea ce privește condiționarea predării terenului de "achitarea contravalorii pierderii de creștere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilității tehnice și a cheltuielilor de reinstalare a vegetației forestiere și întreținere a acesteia până la realizarea stării de masiv". A admis apelul formulat de apelanta-reclamantă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., în nume propriu și în numele Sucursalei de Transport Timișoara, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Comuna Ciudanovița, prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 998/26.06.2019 pronunțate de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2018. A schimbat în tot sentința apelată, în sensul că: A admis acțiunea formulată de reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., în nume propriu și în numele Sucursalei de Transport Timișoara, în contradictoriu cu pârâta Comuna Ciudanovița, prin Primar. A obligat pârâta la restituirea sumei de 527.336,7 RON către reclamantă și la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data efectuării plăților de către reclamantă și până la data restituirii acestora de către pârâtă. A obligat intimata-pârâtă la plata sumei de 20.615,85 RON către apelanta-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată. I.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în al doilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 56 din 19 ianuarie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - sectia I civilă în dosarul nr. x/2018, instanța a admis recursul declarat de pârâta Comuna Ciudanovița împotriva deciziei nr. 176 din 30 septembrie 2021 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, a casat în parte decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel, numai în ceea ce privește acordarea dobânzii legale aferente debitului principal. Au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în al treilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 104 din 23 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă în dosarul nr. x/2018, instanța a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., în nume propriu și în numele Sucursalei de Transport Timișoara în contradictoriu cu intimata-pârâtă Comuna Ciudanovița prin Primar împotriva sentinței civile nr. 998/26.06.2019, pronunțate de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2018. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., în nume propriu și în numele Sucursalei de Transport Timișoara în contradictoriu cu pârâta Comuna Ciudanovița prin Primar. A obligat pârâta la restituirea sumei de 527.336,7 RON către reclamantă și la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data cererii de chemare în judecată și până la data restituirii efective. A obligat intimata-pârâtă la plata sumei de 20.615,85 RON către apelanta-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 104 din 23 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă în dosarul nr. x/2018, a declarat recurs pârâta Comuna Ciudanovița. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 10 iunie 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris și procesul-verbal de repartizare aleatorie . Prin cererea formulată, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului casarea în parte a hotărârii atacate și, rejudecând, să se dispună modificarea în parte a deciziei civile nr. 104/23.04.2024 date în apel, în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale aferente sumei de 527.336,7 RON, de la data cererii de chemare în judecată și până la data restituirii efective, respectiv respingerea integrală a acestui capăt de cerere, privind obligarea pârâtei la plata de accesorii constând în dobândă legală solicitată de intimata-reclamantă de la data achitării sumelor și până la data restituirii sumei de la petitul 1 al cererii introductive de instanță. Recurenta-pârâtă a solicitat și suspendarea în parte a efectelor hotărârii pronunțate în apel, doar în ceea ce privește obligarea recurentei la plata dobânzii legale, de la data depunerii cererii de chemare în judecată până la data plății efective, conform dispozițiilor art. 484 alin. (2) C. proc. civ. Totodată, a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. Recurenta pârâtă a arătat că, prin decizia civilă nr. 56/2023, Înalta Curte a calificat ca fiind fondate criticile sale privind acordarea dobânzii legale aferente debitului principal, din perspectiva neanalizării chestiunii de fapt a bunei sau relei credințe în care s-ar fi aflat pârâta prin raportare la cadrul normativ care reglementa obligația de plată a debitului principal. Recurenta pârâtă a arătat că, în temeiul art. 501 din C. proc. civ., dezlegările în drept ale instanței de casare se impun în rejudecare, în ceea ce privește incidența regulilor instituite de art. 1635 - 1649 din C. civ., în sensul că numai în situația în care se dovedește reaua sa credință poate fi obligată la plata dobânzii aferente debitului principal, iar instanța de recurs a constatat contradicția dintre actele normative care reglementau obligația de plată, respectiv exceptările de la această obligație. Recurenta pârâtă a arătat că soluția Curții de Apel Timișoara prin care a fost admisă excepția de nelegalitate a H.G. nr. 841/2015 a rămas definitivă la data de 19.01.2023 iar în motivare, instanța de apel, analizând apelul în limita rejudecării, a reținut că buna credință a pârâtei a încetat de la data cererii de chemare în judecată. Recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, a susținut că soluția de admitere a cererii accesorii vizând dobânda legală a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor în materie de bună-credință și de restituire a prestațiilor în caz de plată nedatorată. Recurenta-pârâtă a solicitat să se constate că raportul juridic creat între părți are la bază, în privința obligației de plată, o serie de acte normative care, deși cu forță juridică inferioară Legii nr. 255/2010, prevedeau obligații de plată, cel puțin în aparentă contradicție cu exceptarea de la plata instituită de art. 14 din Legea nr. 255/2010. Or, dispozițiile art. 42 alin. (2) din Codul silvic instituie obligația de achitare a respectivelor sume anticipat predării-primirii imobilului pentru care a fost emisă aprobarea de ocupare temporară a terenurilor din fondul forestier național. În condițiile în care plata a fost efectuată în baza unor texte legale nu se poate reține reaua-credință în sarcina recurentei-pârâte, astfel că se impune exonerarea acesteia de la plata accesoriilor solicitate. Chiar instanța de apel a reținut că nu se poate aprecia că pârâtei i se poate reproșa săvârșirea unui abuz de drept, în sensul art. 15 C. civ., ci dimpotrivă aceasta s-a regăsit în ipoteza erorii de drept scuzabile, în sensul art. 1208 alin. (2) C. civ., aplicabil prin analogie, cu consecința incidenței art. 14 C. civ. cu privire la buna-credință. În cauză operează în favoarea recurentei-pârâte instituția bunei-credințe, astfel că nu poate fi obligată la plata accesoriilor. Mai mult, de la momentul încasării sumelor în discuție, recurenta-pârâtă a fost supusă controlului de legalitate de către Curtea de Conturi în ceea ce privește activitatea sa financiară și s-a constatat că nu a încasat niciodată sume necuvenite. A mai susținut recurenta-pârâtă că buna-credință nu poate opera în favoarea intimatei-reclamante, întrucât acțiunea a fost introdusă cu o zi înainte de împlinirea termenului de prescripție. Pentru acest motiv nu poate fi primită nici motivarea reclamantei în sensul că a efectuat plata pentru a nu se întârzia proiectul. Recurenta-pârâtă a susținut că nu poate fi obligată la plata dobânzilor legale datorate de la data achitării sumelor și până la data restituirii sumei, întrucât culpa nu îi aparține. Cauza restituirii nu îi este imputabilă, astfel că nu datorează și fructele bunurilor primite care, în cazul unei sume de bani, sunt reprezentate de dobânda legală remuneratorie, astfel cum este reglementată de art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011. O a doua critică, întemeiată, de asemenea, pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privește faptul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 9 C. civ.. Potrivit dispozițiilor alin. (2) al art. 9, obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. Prin încheierea din 17 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2018, instanța a dispus citarea Guvernului României, în calitate de emitent al H.G. nr. 841/2015 a cărei nelegalitate s-a invocat în cauză, cu mențiunea ca acesta să depună la dosar Nota de fundamentare care a stat la baza emiterii actului. Deși instanța nu a dispus introducerea în cauză a Guvernului României în calitate de pârât, totuși a fost conceptat în această calitate. Printr-o a treia critică, recurenta-pârâtă susține că, prin decizia nr. 176/30.09.2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2018, a fost schimbată în tot sentința nr. 998/26.06.2019 a Tribunalului Caraș-Severin, iar pârâta a fost obligată la restituirea sumei de 527.336,7 RON către reclamantă și la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data efectuării plăților de către reclamantă și până la data restituirii acestora de către pârâtă. De asemenea, a susținut că decizia recurată modifică în parte sentința civilă nr. 998/2019 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2018 și obligă pârâta la restituirea sumei de 527.336,7 RON către reclamantă și la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data cererii de chemare în judecată și până la data restituirii efective. Or, având în vedere că decizia civilă nr. 176 din 30 septembrie 2021 a Curții de Apel Timișoara a fost modificată doar în ceea ce privește sumele accesoriilor privind obligațiile de plată principale, totuși în cauză există două titluri executorii. În concluzie, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat. I.

Apărările formulate în cauză În termen legal, intimata-reclamantă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a deciziei recurate. Totodată, a invocat excepția netimbrării cererii de recurs, având în vedere că dovada achitării taxei judiciare de timbru nu este anexată cererii de recurs. De asemenea, susține că taxa de timbru aferentă cererii de recurs trebuie achitată raportat la valoarea accesoriilor aferente debitului principal și solicită respingerea susținerii părții adverse în sensul că sunt incidente dispozițiile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 și că recurenta-pârâtă ar fi scutită de la plata taxei judiciare de timbru. A mai invocat intimata-reclamantă și excepția nulității recursului pentru lipsa motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază, susținând că în cerere sunt indicate critici de netemeinicie cu privire la modul în care instanța de apel a analizat și interpretat probele. Mai mult, așa-zisele critici reprezintă de fapt paragrafe extrase din hotărârile instanței de apel și recurs. În ceea ce privește fondul recursului, intimata-reclamantă a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. I.

Răspunsul la întâmpinare Recurenta-pârâtă a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate de partea adversă și admiterea recursului pentru motivele invocate prin cererea de recurs. I.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 14 ianuarie 2025, completul de filtru a respins excepția netimbrării și excepția nulității recursului invocate de intimata-reclamantă prin întâmpinare și a admis în principiu recursul declarat recurenta-pârâtă Comuna Ciudanovița prin Primar împotriva deciziei nr. 104 din 23 aprilie 2024 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, stablind termen de judecată la data de 08 aprilie 2025, ora 09:30, în ședință publică, cu citarea părților. În ceea ce privește cererea de suspendare a executării deciziei nr. 104/23.04.2024 a Curții de Apel Timișoara, prin încheierea din 27 iunie 2024, Înalta Curte a respins această cerere. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, în limitele și pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Printr-o critică adusă hotărârii recurate, recurenta-pârâtă a susținut, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea dispozițiilor art. 9 C. civ., arătând că acesta se referă la dreptul de dispoziție al părților. În argumentarea acestei critici, recurenta-pârâtă a învederat că, deși nu s-a dispus introducerea în cauză a Guvernului României în calitate de pârât, acesta a fost conceptat în cauză în această calitate, cu toate că fusese citat ca emitent al H.G. nr. 841/2015, pentru a depune la dosar nota de fundamentare care a stat la baza emiterii acestui act. Cu titlu prealabil, se impune a se menționa faptul că, deși pretinde încălcarea dispozițiilor art. 9 C. civ., recurenta-pârâtă a redat, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, textul art. 9 C. proc. civ., ceea ce conduce la concluzia că, în realitate, invocă încălcarea unor norme de procedură reprezentate de aceste din urmă dispoziții. În aceste coordonate, Înalta Curte reține că, deși această critică este întemeiată pe motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se impune a fi analizată din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (care vizează situația în care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității). Principiul disponibilității vizează faptul că părțile pot determina nu numai existența procesului, prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre asupra fondului pretenției supuse judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privința părților, obiectului și cauzei, precum și a etapelor pe care le-ar putea parcurge. În speța pendinte, Înalta Curte constată că analiza actelor și lucrărilor dosarului a relevat faptul că, în cel de-al doilea ciclu procesual, cu ocazia invocării excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015, instanța de apel, la termenul de judecată din data de 17 iunie 2021, a dispus citarea Guvernului României, însă nu în calitate de pârât, ci în calitate de emitent al acestui actului normativ anterior menționat, punându-i în vedere să depună la dosar nota de fundamentare care a stat la baza emiterii respectivei hotărâri (încheierea de ședință din 17 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, dosarul nr. x/2018). De asemenea, potrivit citativului aflat la dosarul instanței de apel nr. 3153/115/2018***, se constată că Guvernul României a fost conceptat în Sistemul ECRIS în calitate de participant. În consecință, în respectivul ciclu procesual, această entitate nu a făcut parte din cadrul procesual pasiv. Mai observă Înalta Curte că, în actualul ciclu procesual, Guvernul României nu figurează ca parte în cauză, hotărârea recurată nefiind pronunțată în contradictoriu cu acesta. Așadar, această critică este nefondată, dreptul de dispoziție al părților nefiind încălcat de instanța de apel în cea de-a treia rejudecare prin lărgirea cadrului procesual pasiv, așa cum în mod eronat susține recurenta-pârâtă. O altă critică, circumscrisă cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează obligarea recurentei-pârâte la plata dobânzii legale, aceasta susținând că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale în materie de bună-credință și de restituire a prestațiilor în caz de plată nedatorată, respectiv dispozițiile art. 14 C. civ. și art. 1645 din același Cod, deși pârâta a fost de bună-credință. Recurenta a mai arătat că, față de dispozițiile art. 501 din C. proc. civ., dezlegările în drept ale instanței de casare se impun în rejudecare, în ceea ce privește incidența regulilor instituite de art. 1635 - 1649 din C. civ., în sensul că numai în situația în care se dovedește reaua sa credință poate fi obligată la plata dobânzii aferente debitului principal. De asemenea, recurenta pârâtă a arătat că soluția Curții de Apel Timișoara prin care a fost admisă excepția de nelegalitate a H.G. nr. 841/2015 a rămas definitivă la data de 19.01.2023 iar în motivare, instanța de apel, analizând apelul în limita rejudecării, a reținut că buna credință a pârâtei a încetat de la data cererii de chemare în judecată. În dezvoltarea acestei critici, recurenta-pârâtă a mai susținut că nu se poate reține în sarcina sa reaua-credință și se impune exonerarea sa de la plata accesoriilor solicitate de intimata-reclamantă, întrucât plata a fost efectuată în baza unor acte normative care, deși cu forță juridică inferioară Legii nr. 255/2010, prevedeau obligații de plată, cel puțin în aparentă contradicție cu exceptarea de la plata instituită de art. 14 din Legea nr. 255/2020. Examinând actele dosarului, Înalta Curte constată faptul că, în ciclul procesual anterior, prin decizia de casare nr. 56 din 19 ianuarie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a statuat în mod definitiv cu privire la caracterul nedatorat al plății efectuate de către reclamantă pârâtei, reținând, în esență, că "norma generală care impune respectivele obligații bănești în situația ocupării temporare a unui teren din fondul forestier național și stabilește astfel un raport obligațional, de tipul celui pretins de pârâta beneficiară a plății efectuate, este înlăturată de la aplicare de norma specială și derogatorie conținută de art. 14 din Legea nr. 255/2010, care reglementează expres scutirea de la plata acestora, astfel încât, în acord cu opțiunea legiuitorului, plata efectuată de reclamantă nu este una datorată, ceea ce o îndreptățeste la restituirea sumei de bani". În consecință, așa cum s-a reținut deja în ciclul procesual anterior, reclamanta solvens este îndreptățită la restituirea de către pârâta accipiens a plății nedatorate, întinderea obligației de restituire fiind supusă dispozițiilor art. 1635 - 1649 C. civ., care reglementează restituirea prestațiilor, astfel cum prevede în mod expres norma de trimitere cuprinsă în art. 1344 din același Cod. În acest sens, prin decizia de casare s-a stabilit că, întrucât obiectul plății primite a fost o sumă de bani, pârâta poate fi ținută să plătească și dobânda legală aferentă sumei de 527.336,7 RON, numai în situația în care se dovedește reaua sa credință, întrucât în privința restituirii fructelor și a contravalorii folosinței bunului, dispozițiile art. 1645 C. civ. (ce reglementează restituirea fructelor și a contravalorii folosinței bunului) introduc distincția care trebuie realizată, prin raportare la buna sau reaua-credință a celui obligat la restituire. Raportat la criticile concrete formulate de recurenta pârâtă, este de observat că buna sau reaua-credință a părții obligate la restituire reprezintă un element al situației de fapt analizate în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei, stabilite de instanța de apel în urma interpretării probelor administrate în cauză, iar nu o problemă de interpretare sau aplicare a dispozițiilor legale. Așadar, instanța de recurs nu poate tranșa aceste aspecte de fapt, stabilind în fapt buna sau reaua-credință a părții în această cale extraordinară de atac, în cadrul căreia se realizează exclusiv un control de legalitate asupra hotărârii atacate. În cauză, conform puterii instanței de apel de apreciere a ansamblului probator administrat, putere rezultată din caracterul devolutiv al apelului, ultima instanță a fondului a reținut buna-credință a recurentei-pârâte, considerentele relevante în acest sens fiind următoarele: "În speță, Curtea constată că, în raport de modul neclar de reglementare a obligației de plată/exceptării de la plată a debitului principal ce face obiectul cauzei, generat de existența concomitentă în câmpul legislativ a unor acte normative, inclusiv hotărâri de guvern emise de beneficiarul obiectivului de investiții, a căror nelegalitate a fost constatată doar pe parcursul soluționării prezentului litigiu, nu se poate aprecia că pârâtei i se poate reproșa săvârșirea unui abuz de drept, în sensul art. 15 C. civ., după cum pretinde reclamanta, ci, dimpotrivă aceasta s-a regăsit în ipoteza erorii de drept scuzabile, în sensul art. 1208 alin. (2) C. civ., aplicabil prin analogie, cu consecința incidenței art. 14 C. civ. cu privire la buna-credință". Aceste considerente respectă coordonatele în care trebuia realizată analiza, astfel cum au fost acestea trasate prin decizia de casare, în care s-a statuat că situația concretă a speței "evidențiază că plata nedatorată a fost făcută în contextul unui cadru normativ în care era prescrisă, prin norme juridice concurente atât din punct de vedere ierarhic, cât și din cel al câmpului diferit de acțiune, o conduită antagonică pe seama reclamantei, în calitatea sa de reprezentant al Statului Român, cu privire la exceptarea sau, dimpotrivă, la obligația legală de a plăti taxele și sumele de bani la care se referă dispozițiile Codului silvic, în ipoteza terenului forestier proprietate publică." De asemenea, decizia de casare a relevat că "raporturile între părți au la bază, în privința obligațiilor de plată, o serie de acte normative care, deși cu forță juridică inferioară Legii nr. 255/2010, prevedeau obligații de plată, cel puțin în aparentă contradicție cu exceptarea de la plata instituită de art. 14 din Legea nr. 255/2010". Ulterior acestor constatări, instanța de apel a apreciat că buna-credință a pârâtei a încetat de la data cererii de chemare în judecată, astfel încât a obligat pârâta la restituirea debitului principal și la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data comunicării cererii de chemare în judecată și până la data restituirii acesteia de către pârâtă. Criticile recurentei pârâte prin care au fost evidențiate coordonatele stabilite prin decizia de casare în raport cu care trebuia realizată aplicarea art. 1645 din C. civ. și care vizează modul concret în care a procedat instanța de apel stabilind buna credință în raport cu împrejurarea constatării nelegalității hotărârii de guvern pe parcursul soluționării prezentului litigiu și reținând reaua credință de la data formulării cereri de chemare în judecată sunt întemeiate, fiind incident cazul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în sensul considerentelor care urmează. Pentru a stabili momentul în care a încetat buna credință a pârâtei, instanța de apel a aplicat art. 1522 alin. (1) din C. civ., reținând că buna-credință încetează prin punerea în întârziere a debitorului de către creditor, inclusiv sub forma cererii de chemare în judecată. Or, deși instanța de apel a reținut, pentru a stabili existența erorii de drept scuzabile, în sensul art. 1208 alin. (2) din C. civ., cu consecința incidenței art. 14 din C. civ. cu privire la buna-credință, elemente obiective constând în modul neclar de reglementare a obligației de plată/exceptării de la plată a debitului principal generat de existența concomitentă în câmpul legislativ a unor acte normative, inclusiv hotărâri de guvern emise de beneficiarul obiectivului de investiții, a căror nelegalitate a fost constatată doar pe parcursul soluționării prezentului litigiu (mai precis prin decizia nr. 176 din 30 septembrie 2021 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, definitivă la data de 19 ianuarie 2023, întrucât soluția cu privire la nelegalitatea respectivelor dispoziții a fost menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă prin decizia nr. 56 din 19 ianuarie 2023), a concluzionat că buna-credință a acestei părți a încetat la un alt moment, anterior constatării nelegalității hotărârii de guvern în discuție. În acest sens, a fost reținută data manifestării de voință a creditorului concretizată în formularea cererii de chemare în judecată fără însă a se stabili efectele acestui aspect de natură subiectivă, constând în momentul în care creditorul a ales să formuleze acțiunea, asupra bunei sau relei credințe a celui obligat la restituire, în condițiile în care, prin raționamentul expus anterior acestei concluzii, instanța a reținut existența erorii de drept scuzabile rezultate din modul neclar de reglementare a obligației de plată, referindu-se astfel la un element de natură obiectivă, constând în cadrul legal în care s-au desfășurat raporturile dintre părți, element care subzista la momentul la care pârâta a fost considerată ca fiind de rea credință. Lipsa unui raționament care să explice felul în care manifestarea de voință a creditorului în sensul introducerii cererii de chemare în judecată este aptă a determina încetarea efectelor generate de elementele obiective reținute pentru a reține buna credință a condus la aplicarea greșită a art. 1645 din C. civ., care stabilește întinderea obligației de restituire prin raportare la bunei sau relei credințe a celui obligat la restituire. Prin urmare, hotărârea recurată este casabilă prin prisma acestui motiv, astfel că se impune admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel numai în ceea ce privește acordarea dobânzii legale aferente debitului principal, instanța de apel urmând a stabili, în mod concret și argumentat în fapt, momentul la care a încetat buna-credință a pârâtei și urmând a aplica, în raport cu situația de fapt astfel stabilită, dispozițiile art. 1645 din C. civ. Sunt de observat în acest sens, pe lângă împrejurările învederate, și considerentele deciziei de casare din primul ciclu procesual, respectiv decizia nr. 52 din 21 ianuarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, prin care Înalta Curte a statuat cu privire la situația distinctă, din punctul de vedere al temeiurilor de drept care le stabilesc, a sumelor solicitate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată. Referitor la susținerea recurentei-pârâte potrivit căreia în prezentul dosar există două titluri executorii, întrucât decizia civilă nr. 176/30.09.2021 a Curții de Apel Timișoara a fost modificată doar în ceea ce privește acordarea dobânzii legale aferente debitului principal, însă instanța de apel, prin decizia recurată, a obligat-o la a restitui încă o dată debitul principal, Înalta Curte observă că, prin decizia nr. 176 din 30 septembrie 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., și a obligat pârâta la restituirea sumei de 527.336,7 RON către reclamantă și la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data efectuării plăților de către reclamantă și până la data restituirii acestora de către pârâtă. Prin decizia de casare nr. 56/2023, Înalta Curte a casat în parte decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel, numai în ceea ce privește acordarea dobânzii legale aferente debitului principal. S-a arătat expres că, în rejudecare, urmează a fi analizate toate motivele de apel și apărările cu care Curtea de Apel Timișoara a fost învestită în ceea ce privește acordarea dobânzii legale aferente debitului principal. Din examinarea deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a respectat aceste coordonate ale rejudecării, arătând expres în cuprinsul hotărârii recurate, prin mențiunea de la paragraful 2, fila x, că deliberarea asupra apelului are loc exclusiv în limitele stabilite prin decizia de casare a instanței de recurs, cu observarea dezlegărilor date prin această decizie, ca și a motivelor de apel referitoare la dobânda legală aferentă debitului principal. În această situație, simpla mențiune formală constând în reluarea dispoziției privind debitul principal în cadrul redactării dispozitivului nu poate avea valoarea unei duble obligări a pârâtei la plata respective sume, neputând fi reținută în acest sens o eroare de judecată cum a considerat recurenta pârâtă, o astfel de susținere negăsindu-și suport în considerentele hotărârii, prin care nu a fost reluată judecata în privința capătului principal de cerere. În consecință, văzând prevederile art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Comuna Ciudanovița prin Primar împotriva deciziei nr. 104 din 23 aprilie 2024 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă pronunțate în dosarul nr. x/2018, va casa în parte decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel numai în ceea ce privește acordarea dobânzii legale aferente debitului principal.