Decizia nr. 56/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 126/2019 a Tribunalului Caraș-Severin

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 13 noiembrie 2018, pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, secția I civilă, sub nr. x/2018, reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., în nume propriu și în numele Sucursalei de Transport Timișoara, în contradictoriu cu pârâta Comuna Ciudanovița, prin Primar, a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 527.336,7 RON, suma fiind încasată de către pârâtă cu titlu de contravaloare pierdere de creștere și reinstalare vegetație pe anul 2015, chirie anuală pe anul 2017 și chirie anuală pe anii 2015-2016; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la data achitării sumelor și până la data restituirii de către pârâtă a sumei solicitate la petitul 1.

Hotărârile pronunțate în primă instanță Prin sentința civilă nr. 126 din 6 februarie 2019, Tribunalul Caraș-Severin a admis excepția necompetenței materiale în soluționarea cauzei și a dispus înaintarea dosarului la secția a II-a civilă din cadrul Tribunalului Caraș-Severin, complet specializat în judecarea cauzelor cu profesioniști. Cauza a fost înregistrată la secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Caraș-Severin la 4 martie 2019, sub nr. x/2018*. Prin sentința civilă nr. 104 din 18 martie 2019, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale procesuale a completului C8 din cadrul secției a II-a civilă a Tribunalului Caraș-Severin și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I civile a aceleiași instanțe. Prin sentința civilă nr. 44/PI/CC din 10 aprilie 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a stabilit competența de soluționare materială a cauzei în favoarea secției I civile a Tribunalului Caraș-Severin. Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, secția I civilă, la 22 mai 2019, sub nr. dosar x/2018 Prin sentința civilă nr. 998 din 26 iunie 2019, Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune prin raportare la plata efectuată conform OP nr. x din 10 noiembrie 2015, invocată de către pârâtă prin notele scrise depuse la dosar. A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. împotriva pârâtei Comuna Ciudanovița, prin Primar. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 267 din 12 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" SA, în nume propriu și în numele Sucursalei de Transport Timișoara, în contradictoriu cu intimata-pârâta Comuna Ciudanovița, prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 998 din 26 iunie 2019 pronunțate de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2018. Împotriva deciziei civile nr. 267 din 12 decembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat recurs reclamanta.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Prin decizia civilă nr. 52 din 21 ianuarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. împotriva deciziei nr. 267 din 12 decembrie 2019 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în rejudecare Prin decizia civilă nr. 176 din 30 septembrie 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis excepția de nelegalitate invocată de apelanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A.. A constatat nelegalitatea art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841 din 07.10.2015 în ceea ce privește condiționarea predării terenului de "achitarea contravalorii pierderii de creștere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilității tehnice și a cheltuielilor de reinstalare a vegetației forestiere și întreținere a acesteia până la realizarea stării de masiv". A admis apelul formulat de apelanta-reclamantă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., în nume propriu și în numele Sucursalei de Transport Timișoara, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Comuna Ciudanovița, prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 998/26.06.2019 pronunțate de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2018. A schimbat în tot sentința apelată, în sensul că: A admis acțiunea formulată de reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., în nume propriu și în numele Sucursalei de Transport Timișoara, în contradictoriu cu pârâta Comuna Ciudanovița, prin Primar. A obligat pârâta la restituirea sumei de 527.336,7 RON către reclamantă și la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data efectuării plăților de către reclamantă și până la data restituirii acestora de către pârâtă. A obligat intimata-pârâtă la plata sumei de 20.615,85 RON către apelanta-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursul formulat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 176 din 30 septembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a declarat recurs pârâta Comuna Ciudanovița, prin Primar. În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a invocat, în esență, următoarele aspecte: Nu se poate susține că art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 încalcă prevederile art. 14 din Legea nr. 255/2010, ci numai că H.G. nr. 841/2015 este o normă specială față de norma generală din Legea nr. 255/2010 și că norma specială poate deroga de la cea generală, fără să fie considerată nelegală, în situația specială când fondul forestier vizat face parte din proprietatea publică a unei unități administrativ- teritoriale. Consideră că excepția prevăzută de art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind scutirea de la plata taxelor privește o situație juridică diferită de cea în care se află terenurile în cauză, astfel cum s-a reținut și în decizia de casare, unde se arată că "Situațiile reglementate de actele normative menționate anterior sunt distincte, fiind diferită situația terenului proprietate publică al Comunei Ciudanovița din Anexa nr. 4 al H.G. nr. 700/2014, pentru care se efectuează transferul dreptului de administrare, conform prevederilor art. 28 din Legea nr. 255/2010, cu modificările și completările ulterioare, de situația terenului menționat la art. 1 alin. (9) din H.G. nr. 841/2015, ce face parte din fondul forestier național și care urma a fi ocupat temporar, pe o perioadă de 10 ani.". Rațiunile expuse privind respingerea excepției de nelegalitate sunt interdependente de fondul cauzei, prin urmare, exceptarea statului de la plata de despăgubiri este opțiunea legiuitorului și se materializează printr-un text de act normativ, or, în cauză, prin actul normativ nu s-au acordat astfel de facilități, prin urmare plățile făcute au fost datorate și nu, astfel cum susține intimata- reclamanta, nedatorate. Apreciază că instanța de apel a dat eficiență unei norme generale în condițiile existenței unor norme speciale aplicabile, dând astfel o interpretare greșita a textelor legale incidente în cauză. În ceea ce privește îmbogățirea fără justă cauză, prin raportare la art. 1345 și 1347 C. civ., consideră că instanța de fond, în mod corect, a constatat că nu este îndeplinită condiția absenței oricărui mijloc juridic pentru recuperarea de către cel care și-a micșorat patrimoniul, a pierderii invocate. În ceea ce privește petitul subsidiar, suma reprezentând chirie pentru anul 2017, în cuantum de 37.153,65 RON și a chiriei în perioada 2015-2016, în sumă de 40.050,03 RON, plata efectuată de reclamantă a fost una nedatorată, în condițiile în care prin actele juridice de aprobare a condițiilor de scoatere a terenurilor din fondul forestier nu s-a prevăzut plata unor chirii către proprietar, iar conform art. 14 din Legea nr. 255/2010, scoaterea temporară a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes național, județean și local din circuitul agricol și, respectiv, din fondul forestier național se exceptează de la plata taxelor prevăzute la art. 42 alin. (1) lit. b) din Codul Silvic. Cu privire la plata dobânzilor legale datorate de la data achitării sumelor și până la data restituirii sumei, apreciază că pârâta nu poate fi obligată la plata acestor sume, deoarece culpa plății nu aparține recurentei. Cauza restituirii nu îi este imputabilă pârâtei, astfel încât recurenta nu datorează și fructele bunurilor primite, care în cazul unei sume de bani sunt reprezentate de dobânda legală remuneratorie, astfel cum este reglementată de art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011. Solicită să se aibă în vedere și apărările invocate în apel, care nu au fost analizate de către instanța de apel, în motivarea hotărârii recurate neregăsindu-se motivarea instanței care a condus la respingerea acestor apărări. În concluzie, solicită admiterea recursului casarea, schimbarea în tot a deciziei atacate și, rejudecând, modificarea în tot a deciziei civile nr. 176/30.09.2021, în sensul respingerii excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 1, alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 și respingerea apelului reclamantei și, pe cale de consecință, păstrarea hotărârea primei instanțe ca fiind legală și temeinică, în sensul respingerii acțiunii. În subsidiar, cere admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 1, alin. (12) din H.G. nr. 841/2015, respingerea apelului reclamantei și admiterea în parte a acțiunii, doar în ceea ce privește obligarea pârâtei la restituirea contravalorii chiriei pe anul 2017, în cuantum de 37.153,65 RON și a chiriei pe anii 2015-2016, în sumă de 40.050,03 RON.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepțiile netimbrării și nulității recursului, aceasta din urmă pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului. Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a cerut respingerea excepțiilor invocate și admiterea recursului.

Procedura de filtru Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părților, iar prin încheierea din 22 septembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, constituită în complet de filtru, a admis, în principiu, recursul, fiind respinse excepțiile netimbrării și nulității recursului, invocate prin întâmpinare, pentru considerentele reținute prin acea încheiere și a fost stabilit termen, cu citare părți, pentru soluționarea recursului.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată și criticilor formulate împotriva acesteia, Înalta Curte reține următoarele: Așa cum s-a reținut de către instanțele din etapele anterioare, pentru realizarea obiectivului de interes național "LEA 400 kV de interconexiune Reșița (România)-Pancevo (Serbia)" al cărui beneficiar și proprietar este Statul Român, Guvernul României a adoptat H.G. nr. 841 din 7 octombrie 2015 prin care s-a aprobat ocuparea temporară a terenului din fondul forestier național în suprafață de 51,6499 ha de către Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" - S.A., în vederea realizării obiectivului de interes național sus-menționat, precum și că predarea terenului să se realizeze numai după "achitarea contravalorii pierderii de creștere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilității tehnice și a cheltuielilor de reinstalare a vegetației forestiere și întreținere a acesteia până la realizarea stării de masiv", taxe prevăzute de art. 41 și 42 din Codul Silvic. În acest context, Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" - S.A. a achitat către Comuna Ciudanovița în total suma de 527.336,7 RON, suma fiind încasată de către pârâtă cu titlu de contravaloare pierdere creștere și cheltuieli de reinstalare vegetație pe anul 2015 - 450.133,02 RON, conform facturii nr. x/04.11.2015, achitată cu OP nr. x/10.11.2015; chirie pe anul 2015-2016 - 40.050,03 RON, conform factură nr. x/21.10.2016, achitată cu OP nr. x/01.11.2016; chirie pe anul 2017 - 37.153,65 RON, conform facturii nr. x/24.08.2017, achitată cu OP nr. x/04.09.2017. Apreciind că în conformitate cu dispozițiile art. 14 din Legea 255/2010, scoaterea, definitivă ori temporară, a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes național, Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" - S.A. era scutită de la plata taxelor prevăzute la art. 41 și art. 42 din Legea 46/2008 la momentul achitării lor, a inițiat prezentul demers judiciar, solicitând restituirea sumelor sus-menționate, cu titlu de plată nedatorată. Prima instanță a respins acțiunea, soluție confirmată și de către instanța de apel, ca urmare a reținerii incidenței deciziei nr. 67/2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 581 din 20.07.2017, asupra căreia instanța de apel a apreciat că a declarat neconstituțional, în ansamblul său, textul de lege pe care titulara acțiunii și-a fundamentat acțiunea, art. 14 din Legea nr. 255/2010. Ulterior, în recurs, hotărârea instanței de prim control judiciar fost reformată, decizia instanței de apel fiind casată, iar cauza trimisă spre o nouă judecată instanței de apel. Pentru a dispune în acest sens, instanța supremă a reținut, în esență, că decizia nr. 67/2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 581 din 20.07.2017 nu era incidentă în cauză, întrucât art. 14 din Legea nr. 255/2010 nu a fost declarat neconstituțional în ceea ce privește sumele în litigiu, dat fiind că, pe de o parte, această decizie a vizat numai despăgubirile datorate persoanelor fizice și juridice de drept privat, iar pe de altă parte, la data achitării taxelor textul de lege nu era supus niciunei verificări de neconstituționalitate. În argumentare, a mai reținut că decizia instanței de contencios constituțional nu a inclus taxele în litigiu și că pentru obligațiile bănești asupra contravalorii de pierdere de creștere, prevăzută de art. 42 alin. (1) lit. c) și de reinstalare vegetație, prevăzută de art. 42 alin. (1) lit. e), care, potrivit art. 14 din Legea nr. 255/2010 ar fi trebuit să nu fie achitate de reclamantă, avem o dispoziție specială, numai în ceea ce privește terenul de 1,1915 ha proprietate publică a comunei Ciudanovița, menționat la art. 1 din H.G. nr. 841 din 7 octombrie 2015, în sensul că ar trebui să fie achitate anterior predării primirii terenului, potrivit art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841 din 7 octombrie 2015. În rejudecare, reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 care a fost admisă concomitent admiterii apelului. Pentru a dispune în acest sens, instanța de apel a reținut că față de data efectuării plăților și cea a pronunțării deciziei instanței de contencios constituțional, dispozițiile art. 14 din Legea nr. 255/2010 erau pe deplin aplicabile, întrucât efectele deciziei nr. 67/2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 581 din 20.07.2017 vizau alte persoane - fizice și juridice de drept privat - și alte categorii de taxe decât cele din cauză, iar la data plății, decizia instanței de contencios constituțional nu fusese pronunțată. În consecință, a apreciat că dispozițiile art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 sunt nelegale și, constatând nelegalitatea art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 în ceea ce privește condiționarea predării terenului de "achitarea contravalorii pierderii de creștere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilității tehnice și a cheltuielilor de reinstalare a vegetației forestiere și întreținere a acesteia până la realizarea stării de masiv", a soluționat cauza, fără a ține seama de aceste dispoziții ale actului administrativ individual, reținând că în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 255/2010 pentru ca reclamanta să beneficieze de scutirea de la plata taxelor. Pe calea recursului, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., un prim set de critici formulate de pârâtă se referă la nelegalitatea soluției pronunțate asupra excepției de nelegalitate și incidenței în cauză a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, din perspectiva caracterului de normă derogatorie a art. 1 alin. (12) H.G. nr. 841/2015 în raport cu Legea nr. 255/2010. Astfel, pârâta a criticat, sub un prim aspect, faptul că art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 nu încalcă prevederile art. 14 din Legea nr. 255/2010, întrucât H.G. nr. 841/2015 este o normă specială față de norma generală din Legea nr. 255/2010 și că norma specială poate deroga de la cea generală, fără să fie considerată nelegală, în situația specială când fondul forestier vizat face parte din proprietatea publică a unei unități administrativ- teritoriale, criticile recurentei vizând, însă, numai obligațiile bănești asupra contravalorii de pierdere de creștere, prevăzute de art. 42 alin. (1) lit. c) din Codul silvic și de reinstalare vegetație, prevăzute de art. 42 alin. (1) lit. e) din același cod, numai în ceea ce privește terenul de 1,1915 ha proprietate publică a comunei Ciudanovița, menționat la art. 1 din H.G. nr. 841 din 7 octombrie 2015, în sensul că ar trebui să fie achitate anterior predării primirii terenului, conform art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015. Criticile sunt nefondate. Așa cum s-a reținut în cele ce preced, în primul ciclu procesual, demersul judiciar al reclamantei a fost respins de către instanțele devolutive din perspectiva incidenței în cauză a deciziei nr. 67/2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 581/20.07.2017, referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local. Asupra acestei chestiuni litigioase, instanța supremă a reținut, contrar instanțelor de fond, că prevederile textului de lege sus-enunțat produceau efecte depline în cauză, întrucât ele nu erau nici suspendate, nici declarate neconstituționale la momentul efectuării plăților în litigiu și că decizia instanței de contencios constituțional a vizat numai despăgubirea cuvenită persoanelor fizice și celor juridice de drept privat și nu s-a referit la taxele ce fac obiectul prezentului litigiu. În acest cadru procesual, pornind de la dezlegările instanței de recurs, instanța de prim control judiciar a analizat incidența deciziei instanței de contencios constituțional în cauză, stabilind că nu este aplicabilă, de vreme ce aceasta nu era pronunțată la data efectuării plăților, nu viza taxele în litigiu și nici despăgubirea cuvenită persoanelor juridice de drept public și a constatat, pe calea excepției de nelegalitate invocată de reclamantă, că dispozițiile art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 sunt nelegale, în raport de forța prevederilor art. 14 din Legea nr. 255/2010. Subsumat caracterului derogatoriu al H.G. nr. 841/2015 în raport cu Legea nr. 255/2010, invocat de recurentă-pârâtă, Înalta Curte are în vedere raportul de tipul normă specială - normă generală dintre dispozițiile art. 14 din Legea nr. 255/2010 și art. 42 alin. (1) lit. c) și e) din Codul silvic, care implică aplicarea principiului general de drept specialia generalibus derogant și a dispozițiilor art. 10 din C. civ. potrivit cu care "Legile care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege". Aceasta întrucât, contrar susținerilor din recurs, norma cuprinsă în art. 14 din Legea nr. 255/2010 are ea însăși un caracter special, derogator și, în consecință prioritar, în sensul în care, în considerarea domeniului specializat al obiectelor de interes național, județean și local, instituie expressis verbis beneficiul scutirii de la plata obligațiilor bănești datorate potrivit normei generale din Codul silvic. Ipoteza incidentă, în speță, este aceea a exceptării de la plata obligațiilor bănești prevăzute de art. 42 alin. (1) lit. c) și e) din Codul silvic (contravaloarea pierderii de creștere și de reinstalare vegetație), în cazul ocupării temporare a unui teren din fondul forestier național situat pe coridorul de expropriere, teren aflat în proprietatea publică a unității administrativ teritoriale, pârâtă în cauză și care este afectat unei lucrări de utilitate publică de interes național, astfel cum rezultă din H.G. nr. 841/2015. Drept urmare, norma generală care impune respectivele obligații bănești în situația ocupării temporare a unui teren din fondul forestier național și stabilește astfel un raport obligațional, de tipul celui pretins de pârâta beneficiară a plății efectuate, este înlăturată de la aplicare de norma specială și derogatorie conținută de art. 14 din Legea nr. 255/2010, care reglementează expres scutirea de la plata acestora, astfel încât, în acord cu opțiunea legiuitorului, plata efectuată de reclamantă nu este una datorată, ceea ce o îndreptățeste la restituirea sumei de bani, potrivit regulilor în materie anterior amintite. Sub acest prim set de critici, recurenta-pârâtă mai susține, în esență, că decizia recurată nu cuprinde motivele de drept pentru care instanța de apel și-a fundamentat soluția de admitere a apelului reclamantei și nu a făcut referire la apărările sale. Procedând la verificarea aspectelor de nelegalitate punctate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat pe larg susținerile părților, deopotrivă ale reclamantei și ale pârâtei, și, luând în considerare starea de fapt, probatoriul administrat și aspectele de drept dezlegate de instanța de recurs prin decizia de casare, a apreciat că apelul reclamantei este fondat. În acest context, simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată ori neînsușirea de către instanță a tuturor apărărilor formulate, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul exigențelor art. 425 C. proc. civ.. Instanța de apel a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor acestui text de lege, decizia atacată conținând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară, cuprinzând pe larg argumentele care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate. Prin urmare, sunt nefondate criticile recurentei-pârâte prin care se susțin caracterul derogatoriu al art. 1 alin. (12) din 0HG nr. 841/2015 față de norma, considerată generală în opinia recurentei, prevăzută în art. 14 din Legea nr. 255/21010 și neanalizarea apărărilor sale. De asemenea, criticile vizând îmbogățirea fără justă cauză nu au relevanță în speță, din moment ce nu au fost analizate de instanța de apel, aceasta admițând cererea reclamantei din perspectiva îndeplinirii condițiilor plății nedatorate, neanalizând cererea acesteia prin prisma cerințelor prevăzute pentru îmbogățirea fără justă cauză. Sunt însă fondate criticile recurentei-pârâte în ceea ce privește acordarea dobânzii legale aferente debitului principal. Astfel cum s-a reținut deja în cele ce preced, reclamanta solvens este îndreptățită la restituirea de către pârâta accipiens a plății nedatorate. Întinderea acestei obligații de restituire, precum și executarea ei sunt guvernate de regulile aplicabile restituirii prestațiilor în general, consacrate de art. 1635-1649 din C. civ., astfel cum prevede in terminis norma de trimitere cuprinsă în art. 1344 din același cod. Întrucât obiectul plății primite a fost o sumă de bani, pârâta poate fi ținută să plătească și dobânda legală aferentă sumei de 527.336,7 RON, numai în situația în care se dovedește reaua sa credință, întrucât, în privința restituirii fructelor și a contravalorii folosinței bunului, dispozițiile art. 1645 din C. civ. introduc distincția necesară, în funcție de buna sau reaua-credință a celui obligat la restituire. Or, în cauză, deși reține incidența prevederilor art. 1645 C. civ., instanța de apel reține că, în speță, cauza restituirii îi este imputabilă pârâtei, care a primit plata, deși apelanta-reclamantă beneficia de scutire, astfel încât pârâta datorează și fructele bunurilor primite, care în cazul unei sume de bani sunt reprezentate de dobânda legală remuneratorie, astfel cum este reglementată de art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, fără a analiza caracterul imputabil, reaua sau buna-credință a părților, în condițiile în care, circumstanțele particulare ale speței, prezentate detaliat în cadrul examinării recursului pârâtei, evidențiază că plata nedatorată a fost făcută în contextul unui cadru normativ în care era prescrisă, prin norme juridice concurente atât din punct de vedere ierarhic, cât și din cel al câmpului diferit de acțiune, o conduită antagonică pe seama reclamantei, în calitatea sa de reprezentant al Statului Român, cu privire la exceptarea sau, dimpotrivă, la obligația legală de a plăti taxele și sumele de bani la care se referă dispozițiile Codului silvic, în ipoteza terenului forestier proprietate publică. Raportat argumentelor anterior redate, soluția de admitere a cererii accesorii vizând dobânda legală a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale în materie de bună-credință și de restituire a prestațiilor în caz de plată nedatorată, anterior examinate. În sensul acestei concluzii, Înalta Curte reține că raporturile între părți au la bază, în privința obligațiilor de plată, o serie de acte normative care, deși cu forță juridică inferioară Legii nr. 255/2010, prevedeau obligații de plată, cel puțin în aparentă contradicție cu exceptarea de la plata instituită de art. 14 din Legea nr. 255/2010. Mai mult decât atât, dispozițiile art. 42 alin. (2) din Codul silvic instituie obligația de achitare a respectivelor sume anticipat predării-primirii imobilului pentru care a fost emisă aprobarea de ocupare temporară a terenurilor din fondul forestier național, situație în care, având în vedere anvergura obiectivului de investiții "LEA 400 kV Reșița (România) - Pancevo (Serbia)" de importanță națională, contestarea sau revizuirea acestor obligații în cadrul structurilor ierarhice interne sau externe ale pârâtei ar fi fost de natură să genereze întârzieri în predarea terenului, cu consecințe asupra demarării proiectului. Nefiind stabilită situația de fapt corespunzătoare care să conducă la o corectă aplicare a dispozițiilor legale analizate anterior, devin incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, reținând că decizia recurată a fost pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 1645 C. civ., fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va admite recursul declarat, va casa în parte decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel numai în ceea ce privește acordarea dobânzii legale aferente debitului principal. Cu ocazia rejudecării urmează a fi analizate toate motivele de apel și apărările cu care Curtea de Apel Timișoara a fost învestită în ceea ce privește acordarea dobânzii legale aferente debitului principal și a se stabili în integralitate situația de fapt, conform îndrumărilor date prin prezenta decizie, urmând a se face aplicarea textelor legale incidente prin raportare și la dezlegările problemelor de drept date de către instanța de recurs. Constatând că soluția care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea apelului declarat în cauză, Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual, nu poate dispune asupra cheltuielilor de judecată pretinse de părți în recurs, întrucât nu s-a stabilit în mod definitiv culpa procesuală în litigiul dedus judecății, deci nu s-a tranșat asupra aspectului privind "partea care a pierdut procesul", în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., urmând a fi avute în vedere de instanța de apel în rejudecare.