ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1556/2023

Ședința publică din data de 21 iunie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, secția I civilă la data de 13.11.2018, reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "TRANSELECTRICA" S.A. a chemat în judecată pe pârâta Comuna Dognecea, prin Primar, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta să-i restituie suma de 940.888,27 RON, (din care 758.906,19 RON reprezintă suma încasată de pârâtă cu titlu de contravaloare pierdere de creștere pe anul 2015, iar suma de 181.982,08 RON reprezintă chirie aferentă anului 2017), la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data achitării și până la restituirea efectivă a sumelor datorate, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 127/06.02.2019, Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civile, complet specializat în judecarea cauzelor cu profesioniști, din cadrul aceluiași tribunal.

Prin sentința civilă nr. 119/01.04.2019, Tribunalul Caraș-Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 818/A/28.10.2019, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a admis apelul și a schimbat sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 940.888,27 RON, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data plății și până la restituirea efectivă a debitului și de 19.520,82 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond și apel.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Prin decizia nr. 2096/13.10.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins excepția de nelegalitate a art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015, a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, sub nr. x/2018**.

Prin decizia nr. 251/A/13.04.2022, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins ca nefondat apelul reclamantei.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea ei, reținerea cauzei spre rejudecare și anularea sentinței tribunalului cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată din toate fazele procesuale.

Invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, art. 1.341-1.344, raportate la art. 1.635-1.647 C. civ., art. 7, art. 9 și art. 20 C. proc. civ., precum și a celor din H.G. nr. 841/2015, fiind respinsă în mod nelegal solicitarea sa de restituire a sumei de 758.906,19 RON, încasată de către pârâtă cu titlu de contravaloare pierdere de creștere pe anul 2015, în baza facturii nr. x/04.11.2015 și O.P. nr. x/10 11.2015.

Evocând faptul că instanța de apel a dat eficiență deciziei nr. 67/21.02.2017 a Curții Constituționale, a susținut că în mod greșit aceasta nu a făcut aplicarea art. 14 din Legea nr. 255/2010, potrivit căruia scoaterea, definitivă ori temporară, a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes național, din fondul forestier național, se exceptează de la plata taxelor prevăzute la art. 33 alin. (2) lit. h), art. 36 alin. (2), art. 41 și 42 din Legea nr. 46/2008.

A susținut că excepția de la plata taxelor prevăzută la art. 14 din Legea nr. 255/2010 se aplică întocmai în ceea ce privește exproprierile realizate de către stat prin reprezentanții săi, în speță recurenta; acest aspect rezultă și din faptul că, ulterior publicării deciziei nr. 67/2017 a Curții Constituționale, prin art. I pct. 17 din Legea nr. 233/2018, au fost introduse două noi alineate în sensul arătat la art. 14 din Legea nr. 255/2010.

Potrivit recurentei, art. 14 din Legea nr. 255/2010, astfel cum a fost modificat, stabilește exonerarea de la plata taxelor prevăzute de Codul silvic, respectiv atât a chiriei, cât și a celorlalte taxe - taxa pentru scoaterea definitivă a terenurilor din fondul forestier național și cheltuielile de instalare a vegetației forestiere și de întreținere a acesteia până la realizarea stării de masiv.

În continuare, a arătat că prin decizia de casare, instanța supremă a tranșat asupra modului de interpretare a deciziei nr. 67/2017 a Curții Constituționale, stabilind în mod definitiv, aplicabilitatea prevederilor art. 14 din Legea nr. 255/2010.

A relevat că art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 încalcă prevederile art. 14 din Legea nr. 255/2010, în sensul că stabilește condiția ca predarea terenului prevăzut la alin. (1) să se facă pe bază de proces-verbal de predare-primire după achitarea contravalorii pierderii de creștere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilității tehnice și a cheltuielilor de reinstalare a vegetației forestiere și de întreținere a acesteia până la realizarea stării de masiv.

În opinia recurentei, nu este necesară includerea acestei excepții într-un alt act normativ cu caracter inferior, cum este H.G. nr. 841/2015, iar orice derogare de la un act normativ se poate face doar printr-un act normativ de putere egală sau superioară; or, condiționarea făcută prin art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 conduce la o veritabilă modificare a unei legi organice (art. 14 din Legea nr. 255/2010), printr-un act normativ de putere inferioară, ceea ce este prohibit de lege.

Prezentând pe larg aspecte legate de Legea nr. 255/2010, nota de fundamentare a H.G. nr. 841/2015 și motivul emiterii actului administrativ, evidențiind că a fost necesar pentru scoaterea temporară a unor terenuri din fondul forestier național și realizarea obiectivului "LEA 400 kV Reșița (România) - Pancevo (Serbia), tronson I", recurenta a afirmat că nu avea niciun interes sau motiv întemeiat să conteste vreun document, atât timp cât nicio dispoziție legală nu stabilește vreo sumă de bani dintre cele reglementate de art. 41 și art. 42 din Codul silvic, în sarcina sa.

Totodată, a susținut că H.G. nr. 700/2014 a fost emisă în legătură strânsă cu art. 5 din Legea nr. 255/2010 și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 123/2012, în vederea declanșării procedurii de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere a obiectivului de investiții aflat în discuție.

A subliniat că sumele menționate în cuprinsul H.G. nr. 700/2014 nu au nicio legătură cu cele care fac obiectul prezentului litigiu, instanțele de fond reținând că terenul pe care au fost realizate lucrările invocate de către reclamantă aparține domeniului public al U.A.T. Dognecea.

Referitor la dispoziția dată asupra sumei solicitate cu titlu de chirie aferentă anului 2017, în cuantum de 181.982,08 RON, a invocat de asemenea încălcarea și aplicarea greșită a art. 14 din Legea nr. 255/2010, art. 7 și 20 C. proc. civ., art. 1.341-1.344, raportate la art. 1.635-1.647 C. civ., susținând că prin memoriul de apel au fost aduse critici ce priveau sumele solicitate în ansamblu, cu titlu de contravaloare pierdere de creștere și chirie anuală, cu atât mai mult cu cât pretențiile fuseseră formulate printr-un singur capăt de cerere.

La data de 28.07.2022, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepțiile tardivității recursului, pentru nerespectarea termenului legal de declarare și, respectiv, a nulității recursului, pentru lipsa motivelor de nelegalitate, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La data de 11.08.2022 recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate că au dreptul să depună puncte de vedere la raport; niciuna din părți nu și-a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 26.04.2023, instanța de recurs, constituită în complet de filtru, a respins excepția tardivității recursului, reținând că hotărârea atacată a fost comunicată recurentei la 18.05.2022, astfel cum rezultă din dovada aflată la dosar apel, iar recursul a fost declarat la 16.06.2022, potrivit ștampilei aplicate de oficiul poștal pe plicul de la dosar recurs, cu respectarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 485 C. proc. civ., calculat conform art. 181 din același cod, precum și excepția nulității recursului, apreciind că dezvoltarea criticilor invocate de recurentă face posibilă încadrarea acestora în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., a admis în principiu recursul și a acordat termen în ședință publică, pentru soluționarea pe fond a căii de atac cu citarea părților.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil și doar pentru a facilita deplina înțelegere a considerentelor prezentei decizii, se impune reluarea pe scurt a situației de fapt statuate și necontestate în cadrul etapelor devolutive ale litigiului, precum și a parcursului procesual al cauzei.

Astfel, ca prim aspect, prezintă relevanță împrejurarea că diferendul dintre părțile litigante a apărut în contextul în care recurenta-reclamantă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A. (în continuare "TRANSELECTRICA"), în calitate de expropriator în numele Statului Român, în temeiul Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local cu modificările și completările ulterioare și H.G. nr. 53/2011 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010 cu modificările și completările ulterioare, a demarat procedurile de expropriere și scoatere din fondul forestier a terenurilor necesare realizării obiectivului de investiții de interes național "LEA 400 kV de interconexiune Reșița (România)-Pancevo (Serbia)", sens în care Guvernul României a adoptat H.G. nr. 700/2014 pentru aprobarea indicatorilor tehnico-economici și declanșarea procedurii de expropriere, iar în vederea scoaterii temporare din fondul forestier a terenurilor necesare realizării obiectivului de interes național menționat, a adoptat H.G. nr. 841/2015. În cursul implementării proiectului, recurenta-reclamantă a fost condiționată în efectuarea lucrărilor de plata în favoarea intimatei-pârâte a taxelor prevăzute de art. 41 și 42 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic republicată, pentru scoaterea temporară din fondul forestier național a terenurilor proprietatea publică a UAT Comuna Dognecea, în valoare de 940.888,27 RON, reprezentând 758.906,19 RON contravaloare pierdere de creștere pentru anul 2015 și 181.982,08 RON chirie aferentă anului 2017.

Litigiul a fost generat în condițiile în care recurenta-reclamantă a apreciat că îi sunt aplicabile prevederile art. 14 din Legea nr. 255/2010, ce instituie o exceptare de la plata taxelor prevăzute de Codul silvic în cazul realizării unor obiective de interes național, în contextul în care Curtea Constituțională, prin decizia nr. 67/2017, a constatat neconstituționalitatea art. 14 numai sub aspectul neacordării despăgubirilor cuvenite persoanelor fizice și persoanelor juridice de drept privat. Astfel, recurenta-reclamantă a apreciat inexistența unei baze legale a încasării sumelor de bani respective de către intimata-pârâtă și, corelativ, incidența instituției plății nedatorate, în temeiul căreia a solicitat acesteia restituirea lor, potrivit art. 1341-1344 C. civ.

Sub un al doilea aspect, Înalta Curte reține că dacă instanțele devolutive de prim control judiciar au fost în consens în privința inaplicabilității în cauză a efectelor deciziei nr. 67/2017 a Curții Constituționale, dedusă din împrejurarea că terenul pe care a fost realizat obiectivul de interes național de către reclamanta TRANSELECTRICA aparține domeniului public al UAT Dognecea, aceleași instanțe s-au situat pe poziții divergente în ceea ce privește caracterul datorat/nedatorat al sumelor disputate, pronunțând ca urmare soluții diametral opuse. Astfel, în primul ciclu procesual curtea de apel a admis apelul reclamantei împotriva sentinței prin care se respinseseră pretențiile acesteia, pe care a schimbat-o cu consecința admiterii acțiunii astfel cum fusese formulată, reținând că plata sumelor pretinse a fost nedatorată în contextul incidenței în cauză a exceptării reclamantei de la plata taxelor, în aplicarea art. 14 din Legea nr. 255/2010 și că H.G. nr. 841/2015 nu se poate constitui într-un temei legal pentru efectuarea și încasarea plății. Urmare a respingerii excepției de nelegalitate a art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 și casării cu trimitere a acestei hotărâri de către instanța supremă, curtea de apel, în al doilea ciclu procesual, a respins apelul reclamantei ca nefondat, confirmând soluția de respingere a pretențiilor deduse judecății de aceasta și reținând, pe de o parte, că plata sumei pretinse cu titlu de contravaloare pierdere de creștere pentru anul 2015 a fost, dimpotrivă, datorată, în contextul deplinei aplicabilități a H.G. nr. 841/2015 care înlătură în cauză incidența excepției statuate de art. 14 din Legea nr. 255/2010 iar, pe de altă parte, că soluția primei instanțe sub aspectul sumei pretinse cu titlu de chirie aferentă anului 2017 nu a fost criticată de reclamantă în apel.

Acestea sunt așadar, circumstanțele în care instanța supremă va păși la analiza criticilor de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă, din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Astfel, pe fondul recursului, Înalta Curte reține că, invocând motivul de casare statuat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a înțeles să reproșeze instanței de apel încălcarea și aplicarea greșită a art. 14 din Legea nr. 255/2010, a art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 și, pe cale de consecință, a art. 1341-1344, raportate la art. 1635-1647 C. civ., arătând că se încadrează în situația de excepție prevăzută de textul legal cu forță juridică superioară și aplicabilitate directă, iar, ca atare, plata făcută intimatei-pârâte apare ca fiind nedatorată.

Preliminar, instanța supremă notează chestiunea esențială pe care au avut-o de tranșat instanțele și de care depinde soluționarea cauzei, respectiv aceea dacă recurentei-reclamante îi sunt opozabile prevederile derogatorii de la Legea nr. 255/2010 ale art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015, ce instituie în sarcina acesteia obligația de plată a unor taxe în schimbul preluării terenurilor forestiere destinate realizării unui obiectiv de interes național, ori ea beneficiază de protecția art. 14 din lege și, prin urmare, este exceptată de la îndeplinirea acestei obligații.

Subsecvent, subliniază că această problemă de drept a fost rezolvată definitiv la nivelul Înaltei Curți, în primul ciclu procesual, în cadrul creat prin invocarea de către reclamantă a excepției de nelegalitate a prevederilor art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015, statuări care se impun cu titlu imperativ în rejudecare deopotrivă părților litigante, cât și instanțelor, potrivit art. 501 C. proc. civ.

Respingând excepția de nelegalitate a prevederilor art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015, instanța supremă a reținut că obligația de plată a fost stabilită în sarcina intimatei printr-un act normativ aflat în vigoare și care și-a produs pe deplin efectele, atât la data plății, cât și la momentul soluționării apelului, acesta condiționând predarea terenurilor de achitarea contravalorii pierderii de creștere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilității tehnice și a cheltuielilor de reinstalare a vegetației și de întreținere a acesteia până la revenirea la situația anterioară; că, deși reclamanta avea vocația de a beneficia de scutirile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 255/2010, nu este nimic nelegal ca legiuitorul să deroge în mod expres în situația dată, printr-un act cu caracter individual, în sensul ca predarea terenului să se facă după achitarea contravalorii pierderii de creștere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilității tehnice și a cheltuielilor de reinstalare a vegetației forestiere și de întreținere a acesteia până la realizarea stării de masiv; că, indiferent de caracterul de act normativ inferior Legii nr. 255/2010 al H.G. nr. 841/2015, voința și opțiunea legiuitorului, susținută de rațiuni economico-sociale, eminamente de interes național, de a stabili în sarcina statului, prin reprezentanții săi, obligarea la plata unor taxe ori despăgubiri, trebuie respectată; că beneficiarul final al acestor cheltuieli va fi statul, în calitate de proprietar al fondului forestier național; finalmente, că prin H.G. nr. 841/2015 nu a fost stabilită în sarcina reclamantei vreo obligație de a achita sume de bani cu titlu de chirie, aspect care urmează a fi analizat de instanța de apel în rejudecare.

Potrivit art. 501 C. proc. civ., " (1) În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care rejudecă fondul.(…) (3) După casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. (…)" Textul legal citat reia regula potrivit căreia dezlegarea dată de instanța de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanța de fond care rejudecă procesul și presupune că aceasta din urmă nu mai poate repune în discuție respectivele chestiuni și, cu atât mai puțin, nu le poate da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să încalce forța obligatorie și autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanței de recurs. Jurisprudența instanței supreme a statuat constant cu privire la faptul că rejudecarea nu poate privi toate aspectele, ci trebuie să se desfășoare în limitele casării, respectiv ale indicațiilor date de instanța de recurs în decizia de casare, astfel încât textul trebuie aplicat în sensul că, în limitele casării - totale sau parțiale -, reluând judecata de la actul de procedură anulat și respectând dezlegarea deja dată în recurs unor probleme de drept, instanța de trimitere va ține seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea. Această abordare a fost confirmată în cadrul controlului de constituționalitate realizat în contextul reglementării normative de la 1865, impunându-se, pentru identitate de rațiune, și actualului cadru legislativ, Curtea Constituțională subliniind, pe de o parte, că îndrumările date de instanța de recurs, obligatorii pentru judecătorii fondului, sunt proprii activității cu caracter jurisdicțional desfășurate de instanța de control judiciar, iar pe de altă parte, că instituirea acestei obligații a apărut din necesitatea nereiterării erorilor săvârșite prin pronunțarea hotărârii desființate, soluția contrară putând conduce la o exercitare repetată a căilor de atac și la prelungirea duratei de instrumentare a cauzelor în mod nepermis, cu încălcarea termenului rezonabil de soluționare a proceselor consacrat de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Raportând aceste considerații la obiectul prezentului recurs, Înalta Curte constată că instanța de trimitere a respectat cu acuratețe prevederile legale precitate și autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare. Astfel, instanța supremă reiterează că, în rejudecare, curtea de apel s-a pronunțat în limitele casării, confirmând soluția de respingere a pretențiilor deduse judecății de reclamantă, prin reținerea împrejurării că plata sumei pretinse cu titlu de contravaloare pierdere de creștere pentru anul 2015 a fost datorată, față de deplina aplicabilitate a H.G. nr. 841/2015 și neincidența în cauză a exceptării statuate de art. 14 din Legea nr. 255/2010, astfel încât nu este îndeplinită condiția legală privind lipsa unui temei juridic pentru justificarea încasării sumelor de bani de către pârâtă, în acord cu prevederile art. 1341 C. civ. Soluția de respingere a cererii de restituire a sumei pretinse cu titlu de chirie aferentă anului 2017 a fost menținută în considerarea faptului că reclamanta nu ar fi formulat critici în apel circumscrise acestui aspect.

Înalta Curte subliniază faptul că statuările sale din primul ciclu procesual, circumscrise respingerii excepției de nelegalitate a art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 și inaplicabilității prevederilor art. 14 din Legea nr. 255/2010 în ceea ce privește sumele vizând contravaloarea pierderii de creștere pentru anul 2015, intrate în puterea lucrului judecat, se impun deopotrivă și în această fază procesuală, perspectivă din care toate criticile recurentei-reclamante vizând încălcarea și aplicarea greșită în cauză de către instanța de apel a prevederilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 și, pe cale de consecință a art. 1341-1344, raportate la art. 1635-1647 C. civ., nu mai pot constitui obiect al vreunei controverse. Din aceleași considerente va fi înlăturată și susținerea recurentei vizând impactul modificărilor aduse Legii nr. 255/2010 prin Legea nr. 233/2018, acesta fiind irelevant în condițiile în care respectivele modificări doar au pus în acord legea organică cu decizia Curții Constituționale nr. 67/2017 și erau în vigoare la data soluționării excepției de nelegalitate în cauză.

În acest moment al analizei, instanța supremă impune părților concluzia că, sub aspectul sumei reprezentând contravaloarea pierderii de creștere pentru anul 2015, legalitatea deciziei atacate a fost consolidată prin consensul deplin al acesteia cu prevederile art. 501 C. proc. civ. și, implicit, cu autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare, context față de care motivul de recurs subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit.

Nelegalitatea deciziei atacate transpare însă dintr-o altă perspectivă, respectiv sub aspectul soluției asupra căreia s-a oprit instanța devolutivă în ceea ce privește cererea reclamantei de restituire a sumei reprezentând contravaloare chirie aferentă anului 2017.

Confirmând soluția de respingere a acestei cereri de către prima instanță care a realizat o analiză globală și nu diferențiată a celor două categorii de sume - obiect al pretențiilor deduse judecății -, curtea de apel a înlăturat îndreptățirea reclamantei la restituirea sumei de 758.906,19 RON, reprezentând contravaloare pierdere de creștere pe anul 2015, pentru motivele deja arătate, precum și îndreptățirea acesteia la restituirea sumei de 181.982,08 RON, reprezentând chirie aferentă anului 2017, apreciind că nu a contestat în mod distinct pe calea apelului modul de soluționare a cauzei sub acest din urmă aspect.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Invocând acest motiv de casare, reclamanta a susținut încălcarea de către instanța devolutivă a normelor legale care reglementează îndatorirea instanței de a asigura respectarea și de a respecta ea însăși principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancțiunile prevăzute de lege.

În acest context, Înalta Curte reține prevederile art. 22 alin. (1) și (2) C. proc. civ., potrivit cărora,,(1) Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile. (2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc. (…)"

La o cercetare atentă a actelor dosarului, instanța supremă confirmă susținerile din recurs ale reclamantei în sensul că aceasta a învestit instanța cu un singur capăt de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumei totale de 940.888,27 RON plătită nedatorat și reprezentând contravaloare pierdere de creștere pe anul 2015, în valoare de 758.906,19 RON și chirie aferentă anului 2017, în valoare de 181.982,08 RON, cu dobânda legală aferentă. Aceeași examinare este de natură să infirme, totodată, statuările instanței de apel care practic nu a mai procedat la o analiză pe fond a temeiniciei și legalității acestor pretenții cu ocazia rejudecării, deși rezultă cu evidență faptul că reclamanta a criticat în ansamblu, pe calea apelului, soluția de respingere a pretențiilor de către prima instanță, solicitând reformarea în totalitate a sentinței, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, în virtutea efectului devolutiv al apelului, ocazie cu care să fie avute în vedere toate susținerile sale din cele două faze procesuale. Această împrejurare este de altfel confirmată chiar prin considerentele deciziilor pronunțate de curtea de apel în ambele cicluri procesuale (pagina 2 din decizia nr. 818/A/28 octombrie 2019 și, respectiv, pagina 4 din decizia nr. 251/A/13.04.2022, ambele ale Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă).

Astfel, interpretând logic și sistematic maniera în care reclamanta a înțeles să învestească atât prima instanță, cât și instanța de prim control judiciar, Înalta Curte apreciază că aceasta a formulat veritabile critici de nelegalitate și netemeinicie împotriva modului de soluționare a pretențiilor deduse judecății în ansamblul lor și nu segmentat pe categorii de sume pretinse, solicitând o devoluțiune totală a judecății în calea de atac, context în care, în aplicarea textului legal citat ce consacră principiul rolului activ al judecătorului, instanța de apel avea îndatorirea să pună în discuția părților și să tranșeze toate aspectele circumscrise soluționării fondului cauzei, inclusiv prin solicitarea unor lămuriri suplimentare de natură să configureze cu exactitate cadrul procesual sub aspect obiectiv. Or, neprocedând în această modalitate și reținând, fără temei, dihotomia pierderi de creștere/chirie și, corelativ, faptul că reclamanta nu a înțeles să critice pe calea apelului soluția pe componenta chiriei aferente anului 2017, curtea de apel nu a cercetat fondul cauzei sub acest aspect, încălcând prevederile imperative ale art. 477-478 C. proc. civ. referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță și s-a apelat și pricinuind astfel reclamantei o vătămare - constând în pronunțarea unei soluții nefavorabile, în raport de care nu se poate exercita controlul judiciar -, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii în condițiile art. 175 alin. (1) și art. 179 C. proc. civ., împrejurare în care devine incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Ca o consecință a admiterii recursului și casării deciziei din apel, în rejudecarea căii devolutive de atac declarate de reclamantă împotriva sentinței tribunalului, de respingere a pretențiilor acesteia cu privire la restituirea sumei reprezentând contravaloare chirie aferentă anului 2017, Înalta Curte va reține cu prioritate statuările obligatorii, potrivit art. 501 C. proc. civ., ale deciziei sale din primul ciclu procesual, în sensul că H.G. nr. 841/2015 nu a stabilit în sarcina acesteia o obligație de a achita vreo sumă de bani cu acest titlu.

În continuare, notează că în cauză este necontestat faptul că, în cursul executării obiectivului de interes național în discuție, respectiv la nivelul anului 2017, reclamanta a efectuat plăți în favoarea pârâtei, în valoare de 181.982,08 RON reprezentând chirie aferentă anului 2017, potrivit facturii nr. x/27.06.2017 și O.P. nr. x/19.07.2017, pretinse în conformitate cu prevederile art. 42 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, cu modificările și completările ulterioare, privind Codul silvic.

Or, în condițiile neincidenței în cauză a prevederilor speciale și derogatorii de la legea nr. 255/2010 ale H.G. nr. 841/201- prin care se impuneau reclamantei obligații circumscrise exclusiv pierderii de creștere și reinstalării vegetației forestiere -, aceasta apare ca fiind beneficiara deplină a exceptării de la plata sumelor cu titlu de chirie anuală statuate de dispozițiile imperative ale art. 14 alin. (1) din lege, în forma în vigoare la data efectuării plății, potrivit cărora "Scoaterea, definitivă ori temporară, a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes național, județean și local din circuitul agricol și, respectiv, din fondul forestier național se exceptează de la plata taxelor prevăzute la art. 92 alin. (4) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv a taxelor și a celorlalte sume datorate potrivit art. 33 alin. (2) lit. h), art. 36 alin. (2), art. 41 și 42 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cu modificările și completările ulterioare, și art. 42 alin. (3) lit. h) din Legea îmbunătățirilor funciare nr. x, republicată, cu completările ulterioare".

Soluția se impune din perspectiva faptului că norma care statuează respectiva obligație bănească în situația ocupării temporare a unui teren din fondul forestier național și stabilește astfel un raport obligațional de tipul celui pretins de pârâta beneficiară a plății efectuate este înlăturată de la aplicare de norma derogatorie conținută de art. 14 din Legea nr. 255/2010, care reglementează expressis verbis beneficiul scutirii de la plată, conflictul dintre normele juridice concurente evocate neputând fi soluționat decât în favoarea celor din urmă.

În concluzie, Înalta Curte impune părților concluzia potrivit căreia, plasată pe premisa inexistenței unei obligații de plată a taxei cu titlu de chirie anuală în favoarea pârâtei, ca efect direct al scutirii legale, achitarea acesteia de către reclamantă apare ca fiind lipsită de cauză și, prin urmare, nevalabilă, ceea ce o îndrituiește pe aceasta la restituirea plății în condițiile art. 1341 alin. (1) C. civ. în conformitate cu care "Cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire. (…)"

Cu alte cuvinte, acest fapt juridic licit generează un raport juridic în conținutul căruia se regăsește obligația celui ce și-a sporit patrimoniul din eroare, de a restitui plata nedatorată, încasată nejustificat.

În consecință, văzând că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile legale în materia plății nedatorate, nefiind incidente situațiile de excepție care opresc restituirea, prevăzute la art. 1341-1343 C. civ., instanța supremă, constatând că sunt fondate motivele de apel invocate și că sentința primei instanțe este nelegală și netemeinică, în baza art. 480 alin. (2) C. proc. civ., va admite apelul reclamantei, cu consecința reformării în parte a hotărârii, în sensul obligării pârâtei la restituirea sumei achitate de reclamantă, cu titlu de chirie aferentă anului 2017 fără a fi datorată, în temeiul art. 1341 și art. 1344, raportate la art. 11635-1637 și art. 1639 C. civ.

Cu referire la dobânda penalizatoare aferentă sumei de restituit, aceasta apare justificată, față de prevederile art. 1489 alin. (1), art. 1523 și art. 1535 alin. (1) C. civ., prin raportare la cele ale art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, având natura juridică a daunelor-interese moratorii, cu titlu sancționator, calculate de la scadență până la data plății efective. Instanța supremă notează că față de contextul juridic caracterizat prin caracterul derogator și prioritar al normei speciale cuprinse în art. 14 din Legea nr. 255/2010 în raport cu norma generală cuprinsă în Codul silvic, care presupunea aplicarea ab initio a principiului general de drept specialia generalibus derogant și a prevederilor art. 10 din C. civ. potrivit cărora "Legile care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege", în cauză nu se poate reține că intimata-pârâtă s-ar afla la adăpostul bunei-credințe în ceea ce privește încasarea de la recurenta-reclamantă a sumei disputate cu titlu de chirie, în sensul art. 1645 alin. (1) C. civ., perspectivă din care data scadenței obligației de restituire coincide cu data plății nedatorate, respectiv 19.07.2017.

Față de toate considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ., găsind întemeiat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., va admite recursul, cu consecința casării deciziei atacate și reținerii cauzei spre rejudecare, în urma căreia, admițând apelul reclamantei, va reforma în parte sentința, în sensul obligării pârâtei la restituirea sumei achitate de reclamantă în mod nedatorat cu titlu de chirie pentru anul 2017 și la plata accesoriilor, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Potrivit art. 453 raportat la art. 494 C. proc. civ., reținând culpa procesuală în sarcina intimate-pârâte, ca parte căzută în pretenții, aceasta va fi obligată și la plata cheltuielilor de judecată avansate de recurenta-reclamantă în cursul procesului, reprezentând contravaloarea taxelor judiciare de timbru achitate în fazele procesuale fond - proporțional cu admiterea pretențiilor -, apel și recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "TRANSELECTRICA" S.A. împotriva deciziei nr. 251/A/13.04.2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Casează decizia recurată și, reținând cauza spre rejudecare:

Admite apelul declarat de apelanta-reclamantă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "TRANSELECTRICA" S.A. împotriva sentinței civile nr. 119/01.04.2019, pronunțată de Tribunalul Caraș Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și în consecință:

Schimbă în parte sentința apelată, în sensul că:

Admite în parte cererea de chemare în judecată.

Obligă pârâta la restituirea către reclamantă a sumei de 181.982,08 RON, încasată în mod nedatorat cu titlu de chirie aferentă anului 2017, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la 19.07.2017 până la data plății efective.

Menține în rest dispozițiile sentinței atacate.

Obligă intimata-pârâtă la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 9.489,28 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond, apel și recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 iunie 2023.