ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2257/2023

Ședința publică din data de 1 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, secția I civilă la 13.11.2018, reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A. a chemat în judecată pe pârâta comuna Ezeriș, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta să-i restituie suma de 1.860.506,85 RON, din care 1.160.508,99 RON reprezintă contravaloare pierdere de creștere pentru anul 2015, 36.612,92 RON reprezintă cheltuieli de reinstalare fond forestier pentru anul 2015, 331.692,47 RON reprezintă chirie pentru anul 2016 și suma de 331.692,47 RON, chirie pentru anul 2017; totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului, calculată de la data achitării sumelor indicate și până la data restituirii lor, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea nr. 38/16.11.2018, Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civile, de contencios administrativ și fiscal din cadrul aceluiași tribunal.

Prin sentința civilă nr. 102/18.03.2019, Tribunalul Caraș-Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea.

Împotriva acestei sentințe civile, Compania Națională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 826/A/31.10.2019, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 331.692,47 RON, reprezentând chirie aferentă anului 2016 și a sumei de 331.692,47 RON, reprezentând chirie aferentă anului 2017, la care se va calcula dobândă legală, începând cu data achitării debitului și până la data restituirii lor; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 15.358,26 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, Compania Națională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A. și U.A.T. comuna Ezeriș au declarat recurs.

Prin decizia nr. 1760/29.09.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a anulat recursul declarat de U.A.T. comuna Ezeriș, a admis în principiu recursul declarat de Compania Națională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A. și a fixat un nou termen în vederea judecării acestuia, când a pronunțat decizia nr. 785/30.03.2021, prin care a admis recursul Companiei Naționale de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A., a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată curții de apel.

În rejudecare, apelanta-reclamantă a invocat la 09.11.2021 excepția de nelegalitate a art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015.

După introducerea în proces și citarea emitentului actului administrativ contestat, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a pronunțat decizia civilă nr. 104/A/22.02.2022, prin care a admis excepția de nelegalitate, a constatat nelegalitatea dispozițiilor art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015, în ceea ce privește condiționarea predării terenului de "achitarea contravalorii pierderii de creștere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilității tehnice și a cheltuielilor de reinstalare a vegetației forestiere și întreținere a acesteia până la realizarea stării de masiv", a admis apelul și a schimbat hotărârea primei instanțe, în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâta să-i restituie reclamantei suma de 1.160.508,99 RON, reprezentând contravaloare pierdere de creștere pe anul 2015, suma de 36.612,92 RON, reprezentând cheltuieli reinstalare fond forestier pe anul 2015, suma de 331.692,47 RON, reprezentând chirie pe anul 2016 și suma de 331.692,47 RON, reprezentând chirie pe anul 2017, precum și să-i plătească dobânda legală aferentă, începând cu data achitării sumelor de restituit și până la data restituirii lor efective. Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 41.103,20 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, U.A.T. comuna Ezeriș a declarat recurs, solicitând casarea ei și, după reținerea cauzei spre rejudecare, respingerea apelului ca nefondat.

În motivare, după prezentarea etapelor procesuale anterioare, recurenta a susținut că instanța de apel a constatat eronat și cu încălcarea prevederilor legale incidente, reaua sa credință, întrucât procedurile de expropriere și de scoatere din fondul forestier a terenurilor necesare realizării obiectivului de investiții și de interes național "LEA 400 kV de interconexiune Reșița-Pancevo", au fost demarate de aceasta în temeiul Legii nr. 255/2010, H.G. nr. 53/2011 și H.G. nr. 700/2014.

Astfel, a considerat că reaua sa credință nu putea fi reținută, cât timp a respectat actele normative în vigoare în momentul inițierii procedurii de expropriere și sumele pretinse au fost achitate de intimată în conformitate cu dispozițiile legale sus-menționate, fără a le pretinde.

A mai arătat că asupra legalității sumelor, obiect al litigiului, s-au efectuat verificări de Curtea de Conturi a României în cadrul controlului realizat în anul 2016 la toate unitățile administrativ-teritoriale care au avut legătură cu investiția sus-menționată și instanța de apel nu a făcut nicio mențiune cu privire la rezultatele acestui control în cuprinsul hotărârii recurate.

Din această perspectivă, recurenta a apreciat că instanța de apel a interpretat eronat probatoriul administrat în cauză și prevederile legale în vigoare în momentul exproprierii.

În continuare, a arătat că lipsa culpei sale rezultă și din concluziile scrise depuse în completare, care însă nu au fost analizate de instanța de apel.

A mai susținut că din raportul de audit financiar efectuat asupra conturilor anuale de execuție bugetară ale comunelor, inclusiv ale sale, a rezultat că modul de administrare a patrimoniului public și privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale și execuția bugetului de venituri și cheltuieli au fost în concordanță cu scopul, obiectivele și atribuțiile prevăzute de actele normative de înființare și cu principiile legalității, regularității, economicității, eficienței și eficacității.

Tot în legătură cu raportul Curții de Conturi a României, recurenta a arătat că asupra aspectelor reținute prin acesta, sesizate, de altfel, și instanței de apel, cea din urmă nu s-a pronunțat și nici nu a arătat motivul pentru care le-a înlăturat.

În argumentarea nelegalității deciziei recurate, autoarea căii de atac a mai afirmat că instanța de prim control judiciar, în mod eronat, a reținut că erau îndeplinite condițiile de admisibilitate a excepției de nelegalitate, având în vedere că aceasta nu putea fi invocată după 6-7 ani de la momentul efectuării plăților în litigiu, când intimata nu a avut nicio obiecțiune cu privire la temeinicia și legalitatea dispozițiilor legale contestate.

A mai arătat că excepția de nelegalitate nu putea fi invocată decât la data plății sumelor în litigiu, iar analizarea ei, în momentul în care s-a decis achitarea lor.

În continuare, a afirmat că instanța de apel a procedat greșit atunci când a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate pentru soluționarea pe cale incidentală a excepției de nelegalitate și că excepția a fost analizată numai prin raportare la dispozițiile Legii nr. 255/2010, nu și prin raportare la Constituție și celelalte acte normative cu forță juridică superioară.

Totodată, potrivit recurentei, nelegalitatea hotărârii pronunțate rezidă și din faptul că, în cauză, nu era incidentă decizia Curții Constituționale nr. 67/2017, întrucât aceasta viza doar parțial prevederile art. 14 din Legea nr. 255/2010, iar dispozițiile declarate neconstituționale nu erau aplicabile în speță, întrucât ele nu priveau decât despăgubirile cuvenite persoanelor fizice sau juridice de drept privat, nu și pe cele ale persoanelor juridice de drept public, cum este cazul în speță.

De asemenea, a susținut că în momentul emiterii H.G. nr. 841/2015, decizia instanței de contencios consituțional nu fusese pronunțată.

A mai afirmat că instanța de prim control judiciar nu a analizat excepția invocată și din perspectiva efectelor ex tunc pe care constatarea nelegalității actului le-ar fi determinat, respectiv dacă prin repunerea părților în situația anterioară emiterii acestuia, erau afectate și actele subsecvente emise. Aceasta întrucât, în temeiul art. 5 alin. (1) și art. 14 din Legea nr. 255/2010, s-a emis și H.G. nr. 700/2014, la care instanța de control devolutiv nici nu a făcut referire.

Mai mult, a arătat că în baza art. 2 din Legea nr. 255/2010 și art. 40 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 46/2008 a fost adoptată H.G. nr. 841/2015, care la art. 1 alin. (12) prevede că predarea terenului în cauză se realizează după achitarea contravalorii pierderii de creștere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilității tehnice și a cheltuielilor de reinstalare a vegetației forestiere și de întreținere a acesteia până la realizarea stării de masiv.

Astfel, a apreciat că analiza excepției de nelegalitate nu putea fi realizată numai prin prisma prevederilor Legii nr. 255/2010.

De asemenea, a susținut că instanța de prim control judiciar a analizat în mod superficial prevederile legale sus-indicate și a apreciat greșit că soluționarea cauzei depinde numai de actul a cărui legalitate a fost contestată, întrucât predarea terenului în schimbul plății despăgubirii nu a fost condiționată doar de acest act.

Potrivit recurentei, analiza excepției de nelegalitate ar fi trebuit efectuată prin raportare la toate actele administrative care au stat la baza emiterii H.G. nr. 841/2015. În acest sens, a prezentat considerentele, care, în opinia sa, au determinat adoptarea actului normativ anterior indicat.

Totodată, recurenta a subliniat că instanța de prim control judiciar, în rejudecare, era obligată să soluționeze apelul ținând cont de considerentele deciziei instanței de recurs și nu se putea pronunța decât asupra aspectelor sesizate prin apelul depus în primul ciclu procesual.

A mai susținut că din considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 67/2017 rezulta că legiuitorul avea opțiunea de a excepta statul român, prin reprezentanții săi, de la plata unor taxe, însă cum, în speță, prevederile art. 14 din Legea nr. 255/2010 au fost declarate neconstituționale, iar intimata-reclamantă nu a fost exceptată de la plata taxelor și despăgubirilor prevăzute de norma generală, rezulta că prevederile art. 14 din H.G. nr. 841/2015 sunt legale, sumele pretinse fiind încasate în mod justificat.

Cu privire la fondul cauzei, autoarea căii de atac a afirmat că instanța de apel nu a analizat condițiile de admisibilitate ale acțiunii întemeiate pe instituția plății nedatorate prevăzute de art. 1.341 C. civ., rezumându-se a reține că dacă art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 este nelegal, atunci cererea de restituire este întemeiată.

Sub acest aspect, a prezentat aspecte teoretice și elemente factuale în argumentarea netemeiniciei demersului judiciar al reclamantei, subliniind că în cauză nu s-a verificat nici faptul că plata nu era supusă restituirii, atât timp cât aceasta a fost încasată cu bună-credință.

În drept, a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Anexat memoriului de recurs, recurenta a depus note scrise denumite "completarea motivelor de recurs", prin care a arătat că hotărârea recurată a fost pronunțată în temeiul unor dispoziții legale neincidente în speță, respectiv ale Legii nr. 233/2018, care a fost abrogată ulterior momentului efectuării plăților.

Totodată, autoarea căii de atac a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile H.G. nr. 700/2014 și ale art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 și a interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 255/2010, întrucât actul normativ în baza căruia s-au achitat sumele în litigiu era în vigoare la data plății și că printr-un act administrativ cu caracter individual, reclamanta nu fusese exceptată de la plata despăgubirii aferente predării terenului.

De asemenea, a semnalat existența unei practici judecătorești neunitare la nivelul Curții de Apel Timișoara, apreciind că soluțiile diferite pronunțate de această instanță sunt discriminatorii.

La 29.06.2022, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile netimbrării, nulității recursului și autorității de lucru judecat; în subsidiar, a solicitat respingerea lui ca nefondat.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost analizat de completul de filtru, care a dispus comunicarea lui către părțile litigante.

La termenul din 21.06.2023, instanța de recurs, constituită în complet de filtru, a respins excepția nulității, a admis în principiu recursul și a acordat termen în ședință publică, pentru soluționarea căii de atac cu citarea părților.

Luând în analiză actele dosarului și decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte ia act că recurenta a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei și când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că decizia curții de apel nu cuprinde aspecte relevante pe care le-a invocat în apărare, în apel, cu privire la nevinovăția sa rezultând din actele de control ale Curții de Conturi și nici motivele pentru care acestea au fost înlăturate.

Aceste critici nu sunt fondate, întrucât, pe de o parte, instanța de apel a reținut în considerente argumentele expuse de U.A.T. Comuna Ezeriș în apărare, iar pe de altă parte, exigențele motivării nu presupun ca instanța să răspundă fiecărui argument adus de către părți, ci este suficient ca hotărârea să cuprindă considerente care să fundamenteze soluția pronunțată și să permită părților să înțeleagă argumentele care au stat la baza acesteia.

În cauză, instanța devolutivă de control judiciar, în rejudecarea apelului, trebuia să respecte dezlegările și limitele obligatorii ale deciziei de casare, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., context în care hotărârea atacată cuprinde, în mod coerent, raționamentul juridic care a condus la pronunțarea soluției, astfel că ea conține motivarea conformă, în fapt și în drept. Astfel, instanța a notat obiectul cauzei, a reținut situația de fapt prin prisma probelor administrate, a evidențiat normele de drept incidente în cauză, procedând la aplicarea acestora motivat, prin prisma situației de fapt reținute. Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu aspectele reținute de instanța de apel și nici cu soluția la care a ajuns nu echivalează cu lipsa motivării, la fel cum neînsușirea apărărilor expuse de către aceasta nu reprezintă o nemotivare a hotărârii; esențial este că instanța de apel a prezentat în mod clar și coerent argumentele pentru care a pronunțat decizia, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar, astfel că nu se poate reține niciun viciu privind motivarea hotărârii atacate.

Recurenta a invocat și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că soluția instanței de apel încalcă dispozițiile legale ce reglementează buna-credință, întrucât U.A.T. Comuna Ezeriș a respectat actele normative în vigoare în momentul inițierii procedurii de expropriere și sumele pretinse au fost achitate de intimată în temeiul dispozițiilor legale incidente, iar lipsa relei-credințe este confirmată de actele de control ale Curții de Conturi, care nu a constatat nereguli vizând investiția respectivă.

Înalta Curte reține că analiza chestiunii bunei-credințe, prin prisma acestor critici, presupune reevaluarea probatoriului administrat în cauză, dar și aprecieri asupra conduitei subiective a recurentei la momentul încasării sumelor respective, însă asemenea chestiuni nu pot fi examinate în recurs, întrucât analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă, după cum rezultă din conținutul art. 483 alin. (3) și ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dincolo de criticile de nelegalitate, spre cele de eventuală netemeinicie.

De asemenea, asupra caracterului nedatorat al sumelor primite de către recurentă, instanța de apel a apreciat, în mod legal, prin prisma dispozițiilor art. 1.341 alin. (1) și (1).635 alin. (1) C. civ., că a operat scutirea în favoarea intimatei, în temeiul art. 14 din Legea nr. 255/2010, astfel încât criticile recurentei vizând această chestiune sunt nefondate.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, "scoaterea, definitivă ori temporară, a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes național, județean și local din circuitul agricol și, respectiv, din fondul forestier național se exceptează de la plata taxelor prevăzute la art. 92 alin. (4) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv a taxelor și a celorlalte sume datorate potrivit art. 33 alin. (2) lit. h), art. 36 alin. (2), art. 41 și art. 42 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cu modificările și completările ulterioare, și art. 42 alin. (3) lit. h) din Legea îmbunătățirilor funciare nr. x, republicată, cu completările ulterioare".

Totodată, prin decizia nr. 67/21.02.2017, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că "soluția legislativă cuprinsă în art. 14 din Legea nr. 255/2010, potrivit căreia scoaterea, definitivă ori temporară, din fondul forestier național a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes național, județean și local se exceptează de la plata despăgubirilor prevăzute de art. 41 alin. (1) lit. b)-d) și art. 42 alin. (1) lit. b)-d) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cuvenite persoanelor fizice și persoanelor juridice private, este neconstituțională", statuând că dreptul de proprietate trebuie ocrotit în mod egal, indiferent de natura terenurilor expropriate și de calitatea titularului, soluția de neconstituționalitate și considerentele adoptării ei vizând neincluderea unor elemente ale despăgubirii, raportat la natura terenului, aparținând fondului forestier național, în cuantumul cuvenit persoanelor fizice și persoane juridice private expropriate.

Cum terenul în litigiu, obiect al scoaterii temporare din fondul forestier, a aparținut domeniului public al U.A.T. Comuna Ezeriș, rezultă că soluția de neconstituționalitate nu a vizat și pe titularul unui astfel de drept de proprietate publică, al cărui bun este scos în mod temporar din domeniul său; așadar, decizia nr. 67/2017 a Curții Constituționale nu are incidență în cauza dedusă judecății, aspect reținut în considerentele deciziei de casare, precum și de instanța de apel în rejudecare.

De altfel, chiar recurenta, prin memoriul de recurs a arătat că decizia nu era incidentă în cauză, însă a prezentat acest argument în scopul demonstrării nelegalității hotărârii atacate, considerând - în mod nefondat, însă - că, întrucât neconstituționalitatea privea doar despăgubirile cuvenite persoanelor fizice sau juridice de drept privat, nu și persoanelor juridice de drept public, cum este cazul în speță, sumele pe care le-a încasat nu trebuie restituite.

În acest context, se impune concluzia că dispozițiile art. 14 din Legea nr. 255/2010 erau pe deplin aplicabile raportului juridic născut între reclamantă și pârâtă și ele impuneau concluzia că scoaterea terenurilor din fondul forestier național era exceptată de la plata taxelor și sumelor acolo indicate, plătite așadar, de intimată în mod nedatorat, iar prin admiterea excepției de nelegalitate a art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015, care cuprindea o derogare nepermisă de la actul normativ cu forță superioară, acestea din urmă devin inoperante în prezenta cauză, fiind înlăturat și argumentul recurentei întemeiat pe aceste prevederi în susținerea caracterului datorat al sumelor pe care le-a încasat de la intimată.

Înalta Curte înlătură și criticile vizând modul de soluționare a excepției de nelegalitate de către instanța de apel, având în vedere că au fost respectate atât dispozițiile legale care reglementează condițiile de admisibilitate, cât și cele vizând temeinicia acestei excepții.

Astfel, curtea de apel a analizat condițiile impuse de art. 4 alin. (1) Legea nr. 554/2004, reținând că excepția de nelegalitate vizează un act administrativ individual de care depinde soluționarea litigiului pe fond, iar instanța a fost învestită cu respectarea dispoziției legale anterior evocate, care permite invocarea acestei excepții oricând, în orice fază procesuală, din oficiu sau de către partea interesată.

Sub aspectul temeiniciei, dezlegarea dată acestei excepții nu este contrară normelor de drept incidente, având în vedere că nelegalitatea a fost invocată în raport cu art. 14 din Legea nr. 255/2010, astfel că nu exista obligația instanței de apel de a extinde verificarea legalității față de alte norme de drept.

De asemenea, nici critica privind efectele pe care admiterea excepției le-ar produce cu privire la actele subsecvente, ca urmare a repunerii părților în situația anterioară, nu poate fi reținută, având în vedere consecințele pe care această soluție le produce, respectiv blocarea efectelor actului administrativ contestat, fără însă a-i afecta validitatea, astfel încât acesta, deși valid, o dată ce a fost declarat nelegal, rămâne inoperant în cadrul litigiului respectiv.

Cu privire la susținerea recurentei privind lipsa analizei condițiilor plății nedatorate, Înalta Curte constată că instanța de apel, în urma admiterii excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015, precum și a reținerii incidenței în cauză a prevederilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, a statuat că intimata-reclamantă nu avea obligația de a achita sumele plătite recurentei, plata dobândind, deci, caracter nedatorat și generând dreptul la restituire, conform art. 1.341 alin. (1) și (1).635 alin. (1) C. civ.

De aceea, față de claritatea raționamentului logico-juridic asupra chestiunii tranșate, nu era necesară o analiză mai amplă a condițiilor plății nedatorate.

Nici criticile din cererea de completare a motivelor de recurs nu sunt fondate, întrucât decizia recurată nu a fost pronunțată în temeiul unor dispoziții legale neincidente în speță, iar Legea nr. 233/2018 a fost menționată de curtea de apel în contextul relevării considerentelor deciziei de casare, iar nu drept temei al deciziei sale; de asemenea, din examinarea memoriului de recurs, astfel cum a fost completat, nu rezultă niciun argument fondat privind încălcarea dispozițiilor H.G. nr. 700/2014 și ale art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015, declarat nelegal, nici privind interpretarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 255/2010.

În considerarea celor expuse mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, criticile invocate nejustificând casarea ei, astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă U.A.T. Comuna Ezeriș împotriva deciziei civile nr. 104/A/22.02.2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 noiembrie 2023.