ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 57/2023

Ședința publică din data de 19 ianuarie 2023

asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă, la 13 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice " Transelectrica" S.A. a chemat în judecată pe pârâta Comuna Goruia, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 522.678,76 RON (suma fiind încasată de către pârâtă cu titlu de contravaloare pierdere de creștere și reinstalare vegetație pe anul 2015 - 395.180,65 RON conform facturii nr. x/03.11.2015 și OP nr. x/10.11.2015; chirie anuală pe anul 2016 - 62.392,69 RON, conform facturii nr. x/23.09.2016 și OP nr. x/30.09.2016; chirie anuală pe anul 2017 - 65.105,42 RON, conform facturii nr. x/05.05.2017 și OP nr. x/20.06.2017; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale datorată de la data achitării sumelor și până la data restituirii sumei de la petitul 1; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu.

În drept, a invocat dispozițiile art. 1341, art. 1344, art. 1635 - 1640 C. civ. și art. 148,192, 194 și urm. C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 448 din 15 aprilie 2019, Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., în nume propriu și în numele Sucursalei de Transport Timișoara (dezmembrământ al societății reclamante fără personalitate juridică), în contradictoriu cu pârâta Comuna Goruia, având ca obiect pretenții.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., în nume propriu și în reprezentarea Sucursalei de Transport Timișoara.

Prin decizia civilă nr. 263 din 12 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a fost respins apelul formulat de apelanta-reclamantă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A., prin Sucursala de Transport Timișoara, în contradictoriu cu pârâta-intimată Comuna Goruia împotriva sentinței civile nr. 448/15.04.2019 pronunțate de Tribunalul Caraș-Severin, fără cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 263 din 12 decembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat recurs reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 269 din 10 februarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. împotriva deciziei nr. 263 din 12 decembrie 2019 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2018*.

Prin decizia civilă nr. 175 din 30 septembrie 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis excepția de nelegalitate invocată de apelanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A..

A constatat nelegalitatea art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841 din 07.10.2015 în ceea ce privește condiționarea predării terenului de "achitarea contravalorii pierderii de creștere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilității tehnice și a cheltuielilor de reinstalare a vegetației forestiere și întreținere a acesteia până la realizarea stării de masiv".

A admis apelul formulat de apelanta-reclamantă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., în nume propriu și în numele Sucursalei de Transport Timișoara, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Comuna Goruia, prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 448/15.04.2019 pronunțate de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2018.

A schimbat în tot sentința apelată, în sensul că:

A admis acțiunea formulată de reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., în nume propriu și în numele Sucursalei de Transport Timișoara, în contradictoriu cu pârâta Comuna Ciudanovița, prin Primar.

A obligat pârâta la restituirea sumei de 522.678,76 RON către reclamantă și la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data efectuării plăților de către reclamantă și până la data restituirii acestora de către pârâtă.

A obligat intimata-pârâtă la plata sumei de 20.442,54 RON către apelanta-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 175 din 30 septembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a declarat recurs pârâta Comuna Gruia, prin Primar.

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a invocat, în esență, următoarele aspecte:

A considerat că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, la momentul efectuării plății sumelor a căror restituire se solicită era în vigoare și se aplica art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, fără a fi cenzurat deloc de Decizia CCR nr. 67/2017.

Plata sumelor de bani apare ca fiind nedatorată, în accepțiunea intimatei-reclamante, având în vedere dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, însă H.G. nr. 841/2015 nu reglementează nici un fel de scutire de taxe și nici nu face nici o trimitere la Legea nr. 255/2010, ceea ce arată clar intenția legiuitorului de a nu scuti reclamanta de plata acestor taxe.

Întrucât H.G. nr. 841/2015 este un act normativ ulterior Legii nr. 255/2010, din punct de vedere temporal, legiuitorul ar fi menționat expres în cuprinsul acestuia, intenția sa de scutire de taxe pentru intimata-reclamantă.

Mai mult decât atât, art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 face referire la obligația de achitare a contravalorii pierderii de creștere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilității tehnice și a cheltuielilor de reinstalare a vegetației forestiere și de întreținere a acesteia până la realizarea stării de masiv, fără trimitere la art. 92 alin. (4) din Legea nr. 18/1991, art. 33 alin. (2) lit. h), art. 36 alin. (2), art. 41 și 42 din Codul silvic și art. 42 alin. (3) lit. h) din Legea nr. 138/2004. Sumele de bani pe care le prevede art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 sunt doar o parte dintre cele enumerate de art. 41 și art. 42 din Codul Silvic, ceea ce denotă intenția legiuitorului de a institui o excepție de la regula scutirii din art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2010.

Prin urmare, plata sumelor de bani a fost realizată de către reclamantă în temeiul art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/201, scutirea prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 neaplicându-se speței. De altfel, sumele la care se referă art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 sunt altele (doar o parte) decât cele pentru care art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 prevede scutirea.

În consecință, legiuitorul a înțeles să instituie prin H.G. nr. 841/2015 un regim juridic distinct, derogator de la prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, valabil pentru starea de fapt la care hotărârea de guvern respectivă face referire și pe care o reglementează, strict pentru categoriile de taxe pe care intimata-reclamantă le datorează legal.

Având în vedere aceste motive, soluția instanței de apel este nelegală și în ceea ce privește excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841 din 07.10.2015, constatată de instanța de apel în temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2010.

De asemenea, dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 sunt în continuare în vigoare, decizia CCR nr. 67/2017, lipsindu-se de efecte și declarându-se neconstituțional doar interpretarea privind plățile sumelor de bani respective către persoanele fizice sau juridice de drept privat.

Totodată, instanța de apel a considerat, în mod nelegal, textul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 ca fiind în continuare aplicabil persoanelor juridice de drept public, neconstituționalitatea afectând doar regimul juridic aplicabil persoanelor fizice și juridice private.

Având în vedere considerentele reținute de Curtea Constituțională, obligatorii și ele, precum și textul articolului declarat neconstituțional - niciunde în cuprinsul art. 14 alin. (1) nu există sintagma "despăgubiri cuvenite persoanelor fizice și persoanelor juridice private", soluția corectă este considerarea ca fiind neconstituțional a întregii construcții juridice.

Nu în ultimul rând, nici Normele Metodologice din 2011 de aplicare a Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, nu cuprind vreo măsură de exceptare de la plata sumelor în discuție.

Referitor la decizia nr. 269/10.02.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în primul ciclu procesual, a susținut că instanța de recurs nu a interpretat decizia instanței de contencios constituțional și că dosarul a fost trimis în apel pentru o nouă judecată în vederea cercetării pretențiilor deduse judecății. Din această perspectivă a apreciat că nu se poate reține interpretarea dată de instanța de apel deciziei nr. 67/2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 581/20.07.2017.

Mai mult, a afirmat că potrivit deciziei Curții de Justiție a Uniunii Europene, normele comunitare se aplică cu prioritate față de cele interne și că judecătorul este obligat să ignore decizia Curții Constituționale în ipoteza în care aceasta este contrară dreptului european.

În opinia recurentului, conformitatea normelor legale din dreptul intern nu trebuie verificată numai în raport cu deciziile pronunțate de instanța de contencios constituțional. În acest context, a arătat că exceptarea intimatei-reclamante de la plata taxelor aduce atingere dreptului de proprietate, protejat de convențiile internaționale și comunitare.

Conchizând, a subliniat că statuările Curții Constituționale din cuprinsul deciziei nr. 67/2017, ignorate de instanța de apel, erau pe deplin aplicabile în speță, titulari ai dreptului de proprietate publică fiind statul și unitățile administrativ-teritoriale. Cum intimata-reclamantă nu deținea o astfel de calitate, beneficiile folosinței exclusive și prejudiciul produs recurentului-pârât nu puteau rămâne nereparate și nici gratuite.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința menținerii în totalitate a deciziei civile nr. 263/12.12.2019 pronunțate de către Curtea de Apel Timișoara în dosarul cu nr. x/2018

Intimata-reclamantă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepțiile netimbrării și nulității recursului, aceasta din urmă pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a cerut respingerea excepțiilor invocate și admiterea recursului.

Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părților, iar prin încheierea din 22 septembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, constituită în complet de filtru, a admis, în principiu, recursul, fiind respinse excepțiile netimbrării și nulității recursului, invocate prin întâmpinare, pentru considerentele reținute prin acea încheiere și a fost stabilit termen, cu citare părți, pentru soluționarea recursului.

Examinând decizia recurată și criticilor formulate împotriva acesteia, Înalta Curte reține următoarele:

Așa cum s-a reținut de către instanțele din etapele anterioare, pentru realizarea obiectivului de interes național "LEA 400 kV de interconexiune Reșița (România)-Pancevo (Serbia)" al cărui beneficiar și proprietar este Statul Român, Guvernul României a adoptat H.G. nr. 841 din 7 octombrie 2015 prin care s-a aprobat ocuparea temporară a terenului din fondul forestier național în suprafață de 51,6499 ha de către Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" - S.A., în vederea realizării obiectivului de interes național sus-menționat, precum și că predarea terenului să se realizeze numai după "achitarea contravalorii pierderii de creștere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilității tehnice și a cheltuielilor de reinstalare a vegetației forestiere și întreținere a acesteia până la realizarea stării de masiv", taxe prevăzute de art. 41 și 42 din Codul Silvic.

În acest context, Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" - S.A. a achitat către Comuna Goruia în total suma de 522.678,76 RON, suma fiind încasată de către pârâtă cu titlu de contravaloare pierdere creștere și cheltuieli de reinstalare vegetație pe anul 2015 - 395.180,65 RON, conform facturii nr. x/03.11.2015, achitată cu OP nr. x/10.11.2015; chirie pe anul 2016 - 62.392,69 RON, conform facturii nr. x/23.09.2016, achitată cu OP nr. x/30.09.2016; chirie pe anul 2017 - 65.105,42 RON, conform facturii nr. x/05.05.2017, achitată cu OP nr. x/20.06.2017.

Apreciind că în conformitate cu dispozițiile art. 14 din Legea 255/2010, scoaterea, definitivă ori temporară, a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes național, Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" - S.A. era scutită de la plata taxelor prevăzute la art. 41 și art. 42 din Legea 46/2008 la momentul achitării lor, a inițiat prezentul demers judiciar.

Prima instanță a respins acțiunea, dispoziție păstrată în calea ordinară de atac declarată în primul ciclu procesual, când instanța de apel a apreciat că, prin Decizia nr. 67/2017, Curtea Constituțională a declarat neconstituțional art. 14 din Legea nr. 255/2010.

Potrivit acestui text legal, în forma în vigoare la data efectuării plăților, "Scoaterea, definitivă ori temporară, a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes național, județean și local din circuitul agricol și, respectiv, din fondul forestier național se exceptează de la plata taxelor prevăzute la art. 92 alin. (4) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv a taxelor și a celorlalte sume datorate potrivit art. 33 alin. (2) lit. h), art. 36 alin. (2), art. 41 și 42 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cu modificările și completările ulterioare, și art. 42 alin. (3) lit. h) din Legea îmbunătățirilor funciare nr. x, republicată, cu completările ulterioare".

O asemenea apreciere era, în mod evident, una eronată, deoarece prin Decizia nr. 67/2017, instanța de contencios constituțional, admițând excepția de neconstituționalitate, a constatat doar că soluția legislativă cuprinsă în art. 14 din Legea nr. 255/2010, potrivit căreia scoaterea, definitivă ori temporară, din fondul forestier național a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes național, județean și local se exceptează de la plata despăgubirilor prevăzute de art. 41 alin. (1) lit. b) - d) și art. 42 alin. (1) lit. b) - d) din Legea nr. 46/2008 (Codul silvic), cuvenite persoanelor fizice și persoanelor juridice private, este neconstituțională.

Semnificația dispozitivului acestei decizii nu poate fi extinsă, în așa fel încât să se considere, așa cum urmărește recurenta, că întregul conținut al art. 14 din Legea nr. 255/2010 ar fi fost declarat neconstituțional.

Dimpotrivă, așa cum însăși Curtea Constituțională a reținut în paragraful 25 din decizia amintită, "(...) este opțiunea legiuitorului de a excepta statul prin reprezentanții săi de la plata unor taxe, cum ar fi taxa pentru scoaterea definitivă a terenurilor din fondul forestier național (...) Însă, opțiunea sa de a excepta statul (prin reprezentanții săi, în calitate de expropriator) de la plata despăgubirii care în mod firesc însoțește orice măsură de expropriere apare ca fiind neconstituțională. Așadar, prin neluarea în considerare a criteriilor stabilite la art. 41 alin. (1) lit. b) - d) și art. 42 alin. (1) lit. b) - d) din Legea nr. 46/2008 în determinarea cuantumului despăgubirii, se ajunge la golirea de conținut a acesteia, din moment ce este doar proclamată, fără, însă, a fi efectivă. Indiferent de scopul pentru care au fost expropriate terenurile, de categoria de folosință a acestora sau de natura obiectivelor care urmează a fi edificate pe terenurile expropriate, statul trebuie să acorde o dreaptă despăgubire care se determină luând în considerare criterii specifice fiecărei categorii de terenuri. Or, în măsura în care despăgubirea pentru exproprierea realizată în privința terenurilor din fondul forestier nu cuprinde elementele prevăzute de art. 41 alin. (1) lit. b) - d) și art. 42 alin. (1) lit. b) - d) din Legea nr. 46/2008, Curtea nu poate decât să constate că textul legal criticat reglementează, în mod implicit, un transfer silit de proprietate realizat cu titlu gratuit în favoarea statului. Prin urmare, în lipsa caracterului drept al despăgubirii, Curtea constată că au fost încălcate prevederile art. 44 alin. (3) din Constituție".

Ca atare, Decizia nr. 67/2017 nu a produs efectul înlăturării, integrale, din ordinea juridică a textului de lege pe care reclamanta și-a fundamentat acțiunea, ci doar a părții care cuprindea soluția legislativă de exceptare, pentru scoaterea, definitivă ori temporară, din fondul forestier național a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes național, județean și local, de la plata despăgubirilor prevăzute de art. 41 alin. (1) lit. b) - d) și art. 42 alin. (1) lit. b) - d) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cuvenite persoanelor fizice și juridice private.

Prin urmare, nefiind afectată de nici un viciu de neconstituționalitate, a rămas în ordinea juridică soluția de exceptare - pentru scoaterea, definitivă ori temporară, a terenurilor aflate în proprietate publică necesare pentru obiectivele de interes național, județean și local din circuitul agricol și, respectiv, din fondul forestier național - de la plata taxelor prevăzute la art. 92 alin. (4) din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a taxelor și a celorlalte sume datorate potrivit art. 33 alin. (2) lit. h), art. 36 alin. (2), art. 41 și 42 din Legea nr. 46/2008, cu modificările și completările ulterioare, și art. 42 alin. (3) lit. h) din Legea nr. 138/2004, republicată, cu completările ulterioare.

În speță, terenul nu aparține unor persoane private, ci este proprietate publică, așa încât soluția legislativă de exceptare de la plata taxelor indicate de art. 41 și 42 din Codul silvic era pe deplin incidentă.

Tocmai de aceea, prin decizia pronunțată în recurs, în primul ciclu procesual, hotărârea instanței de apel a fost casată, iar cauza i-a fost trimisă spre o nouă judecată; instanța supremă a reținut, în esență, că decizia nr. 67/2017 a Curții Constituționale nu era incidentă în cauză.

În rejudecare, reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015, care a fost admisă prin decizia care face obiect al recursului de față.

Pe calea recursului, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta a criticat, sub un prim aspect, statuările instanței de apel asupra deciziei nr. 67/2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 581/20.07.2017, arătând că instanța de recurs nu a oferit o interpretare deciziei amintite și că, în lipsa unei prevederi exprese, efectele ei se răsfrângeau și asupra persoanelor juridice de drept public.

Criticile sunt nefondate, atât în considerarea celor expuse în precedent, cât și a dezlegărilor obligatorii oferite prin decizia pronunțată în recurs, în primul ciclu procesual, când instanța supremă a reținut că prevederile textului de lege sus-enunțat produceau efecte depline în cauză, întrucât nu erau nici suspendate, nici declarate neconstituționale.

În acest cadru procesual, pornind de la dezlegările instanței de recurs, instanța de prim control judiciar a stabilit că Decizia nr. 67/2017 a instanței de contencios constituțional nu este aplicabilă, considerent în acord cu dispozițiile art. 501 C. proc. civ. și care respectă îndrumările din decizia de casare, prin care, contrar susținerilor autoarei căii de atac, s-a oferit o interpretare deciziei Curții Constituționale.

Un alt set de critici formulate a vizat caracterul de normă derogatorie a art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 în raport cu Legea nr. 255/2010, însă nici aceste critici nu pot fi primite, întrucât, așa cum rezultă din decizia recurată, motivele de apel și de nelegalitate a prevederilor art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015, dar și apărările din apel s-au limitat la aspecte vizând aplicabilitatea în cauză a deciziei nr. 67/2017 a Curții Constituționale, iar instanța de apel, potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ., le-a răspuns.

Or, în măsura în care în calea de atac devolutivă problema caracterului derogatoriu al H.G. nr. 841/2015 în raport cu Legea nr. 255/2010 nu a fost dedusă judecății, iar în cuprinsul raționamentului expus instanța de apel nu a antamat aspectele sesizate direct în recurs, criticile apar ca fiind invocate cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care presupun ca motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. să nu poată fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau au rămas nesoluționate.

Așadar, pentru a putea invoca în recurs caracterul derogator al respectivei hotărâri de guvern, recurenta ar fi trebuit ca în cursul judecării apelului, în combaterea excepției de nelegalitate și a apelului părții adverse prin care s-a criticat soluția dată de prima instanță aplicării în cauză a prevederilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, să le invoce.

Prin urmare, cum partea nu a supus atenției instanței de apel această chestiune, deși ar fi putut, ea nu o poate invoca direct în recurs, pentru că se opune art. 488 alin. (2) C. proc. civ.. distinct de aceasta, se cuvine subliniat că admiterea excepției de nelegalitate a fost plasată nu pe premisa caracterului derogator al hotărârii de guvern, ci tocmai pe natura ei, de act inferior legii, care, prin urmare, trebuia emisă exclusiv în scopul stabilirii modului de aplicare a actului normativ superior, fără să-l fi putut modifica.

Susținerile recurentului, referitoare la încălcarea deciziei Curții de Justiție a Uniunii Europene din 18.05.2021 și a dreptului său de proprietate în lipsa plății unei despăgubiri pentru ocuparea temporară a fondului forestier de către intimată, reprezintă o reiterare a apărărilor din apel, pe care instanța de prim control judiciar le-a înlăturat, reținând lipsa elementelor care ar putea justifica incidența deciziei în cauză; aceste aspecte nu au fost combătute în recurs.

În acest context, criticile nu pot avea funcția prevăzută de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., de vreme ce ele nu indică norma de drept material care ar fi fost încălcată.

Așa fiind, constatând că în cauză nu este incident niciun motiv de recurs de natură să determine casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

În ceea ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, reprezentând taxele judiciare de timbru achitate în toate stadiile procesuale, formulată de intimata-reclamantă, Înalta Curte constată că prin decizia recurată au fost acordate acesteia, cu titlu de cheltuieli de judecată, taxa de timbru achitată de către reclamantă în toate stadiile procesuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Comuna Goruia împotriva deciziei civile nr. 175 din 30 septembrie 2021 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 ianuarie 2023.