ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 424/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 13 noiembrie 2018 pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, secția I civilă, sub nr. x/2018, reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., în nume propriu și în numele Sucursalei de Transport Timișoara, a chemat în judecată pe pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Caraș - Severin, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 5.019.485,05 RON (sumă fiind încasată de către pârâtă cu titlu de contravaloare pierdere creștere pe anul 2015 - 2.529.322,52 RON conform facturii nr. x/06.11.2015, achitate cu OP nr. x/10.11.2015; chirie pe anul 2016 - 896.400,56 RON, conform facturii nr. x/17.06.2016, achitate cu OP nr. x/24.06.2016; chirie pe anul 2017 - 1.593.761,97 RON, conform facturii nr. x/30.01.2017, achitate cu OP nr. x/22.02.2017) și obligarea pârâtei la plată dobânzii legale datorate de la data achitării sumelor și până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin Prin sentința civilă nr. 743 F din 30 mai 2019, Tribunalului Caraș-Severin, secția I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., în nume propriu și în numele Sucursalei de Transport Timișoara (dezmembrământ al societății reclamante fără personalitate juridică) în contradictoriu cu pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Caraș-Severin.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara Prin decizia civilă nr. 17 din 30 ianuarie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. împotriva sentinței civile nr. 743 F din 30 mai 2019, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin; a schimbat în parte sentința apelată și, rejudecând, a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Caraș- Severin la plată sumei de 5.019.485,05 RON către reclamantă; a respins cererea de obligare la plată dobânzii legale, de la data plății, până la restituirea efectivă a debitului; a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamanta-apelantă, în sumă de 80.699,78 RON, reprezentând taxă de timbru în apel și la fond.

Recursul declarat în cauză Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, au declarat recurs reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., în nume propriu și în numele Sucursalei de Transport Timișoara (dezmembrământ al societății reclamante fără personalitate juridică), precum și pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Caraș-Severin. 4.1. Recurenta-reclamantă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A., în nume propriu și în numele Sucursalei de Transport Timișoara,a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, cu consecința obligării intimatei-pârâte și la plata dobânzii legale datorate, de la data achitării sumelor și până la data restituirii debitului de 5.019.485.05 RON, capăt de cerere respins de instanța de apel. Susținând nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva aplicării greșite a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - cu privire la soluția de respingere a cererii de obligare la plata dobânzii legale datorate de la data achitării sumelor și până la data restituirii debitului de 5.019.485.05 RON, recurenta-reclamantă a criticat decizia atacată, în esență, sub următoarele aspecte: Pe de o parte, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 14 din Legea nr. 225/2010, iar pe de altă parte, a încălcat prevderile art. 14 din Legea nr. 225/2010, cu greșita aplicare a art. 1341 - art. 1344 raportate la art. 1635- art. 1647 din C. civ., cu greșita aplicare a H.G. nr. 700/2010 și a H.G. nr. 841/2015, cu greșita aplicare a prevederilor art. 14 și art. 15 din C. civ., privind definirea bunei-credințe și a abuzului de drept, cu greșita aplicare a prevederilor art. 9 din C. proc. civ., cu încălcarea art. 7 din același cod, care prevede obligativitatea ca judecătorii să asigure respectarea dispozițiilor legii privind realizarea drepturilor părtilor din proces, ale art. 20 din C. proc. civ., cu nerespectarea O.G. nr. 13/2011. A susținut recurenta că instanța de apel a reținut incidența art. 1645 alin. (1) din C. civ., în sensul în care nu ar datora nicio indemnizație pentru folosința sumei de bani, încasată fără a fi datorată, argumentație ce se află în contradicție cu prevederile art. 14 și art. 15 din C. civ., cu referire la definirea bunei-credințe și a abuzului de drept. Redând din paragraful 11 al paginii 11 din decizia atacată, a susținut că textele de lege la care a făcut referire instanța de apel nu sunt de natură să înlăture reaua-credință a intimatei-pârâte de a încasa sume de bani cu încălcarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 255/2010. În opinia recurentei-reclamante, instanța de apel a apreciat în mod corect că decizia nr. 67/21.02.2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 581 din iulie 2017, nu este aplicabilă cauzei, înlăturând motivarea instanței de fond privind încetarea aplicabilității prevederilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, după trecerea a 45 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial, însă nu a făcut aplicarea integrală a textului legal menționat și în privința celorlalte sume solicitate de Transelectrica S.A. a fi restituite, reprezentând dobânda legală datorată de la data achitării sumelor și până la data restituirii sumei totale de 5.019.485.05 RON, astfel că decizia recurată este pronunțată cu greșita aplicare a prevederilor legale, apreciind în mod nelegal existența bunei-credințe a pârâtei, cu consecința exonerării acesteia de la plata dobânzii, în temeiul art. 1645 din C. civ. Excepția de la plata taxelor prevăzută la art. 14 din Legea nr. 255/2010 (act normativ cu putere superioară actelor invocate de pârâtă în apărarea sa), se aplică întocmai în ceea ce privește exproprierile realizate de către stat prin reprezentanții săi, cum este și reclamanta. Raportându-se la definiția bunei-credințe din art. 14 din C. civ. și a abuzului de drept din art. 15 din C. civ., nu se poate reține buna-credință a intimatei-pârâte, atâta timp cât a refuzat să aplice prevederile legale dintr-un act normativ cu putere superioară celor invocate în apărarea sa. Excepția de la plata taxelor prevăzutăla art. 14 din Legea nr. 255/2010 rezultă și din faptul că, ulterior publicării deciziei nr. 67 din 21 februarie 2017 a Curții Constituționale, Legea nr. 255/2010 a fost modificată prin Legea nr. 233/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 706 din 14 august 2018, care stabilește exonerarea reclamantei de la plata taxelor prevăzute de Codul silvic. De asemenea, instanța de apel a ignorat prevederile art. 14 din Legea nr. 255/2010, făcând o interpretare nelegală a H.G. nr. 700/2010 și a H.G. nr. 841/2015 și o aplicare greșită a prevederilor art. 9, art. 1341 -art. 1344 raportate la art. 1635-art. 1647 din C. civ. Din acest punct de vedere, a arătat că H.G. nr. 700/2014 a fost emisă în temeiul art. 108 din Constituția României, al art. 42 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, al art. 2 alin. (3) lit. d) 1 ) și al art. 5 din Legea nr. 255/2010 și al art. 4 alin. (1) din Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012, cu modificările și completările ulterioare. Redând art. 4 alin. (1), (2) și (3) și art. 5 din H.G. nr. 700/2014, a apreciat că în mod corect instanța de apel a constatat că sumele menționate în hotărârea de guvern nu au nicio legătură cu sumele care fac obiectul prezentului litigiu, întrucât fondul forestier administrat de pârâtă aparține domeniului public al statului și nu beneficiază de despăgubirile menționate la art. 5 din H.G. nr. 700/2014. A arătat că intimata-pârâtă se regăsește în Anexa nr. 4 la H.G. nr. 700/2014 printre proprietățile aflate în domeniul public al statului sau unităților administrativ-teritoriale afectate de expropriere, tocmai pentru că astfel operează transferul dreptului de administrare a imobilele proprietate publică a Statului Român, din administrarea pârâtei în administrarea reclamantei. Acest transfer al dreptului de administrare este cu titlu gratuit, întrucât nu se prevede nicio sumă de bani dintre cele prevăzute de art. 41 și art. 42 din Codul Silvic, pentru terenurile pe care se edifică stâlpii pârâtei nefiind acordată nicio sumă de bani, având în vedere regimul juridic al imobilelor administrate de către aceasta. În raport de dispozițiile art. 11 alin. (1) din Codul silvic, se reține că sumele menționate în H.G. nr. 700/2014 nu au nicio legătura cu sumele care fac obiectul prezentului dosar, atât instanța de fond, cât și instanța de apel reținând corect că "terenul pe care au fost realizate lucrările invocate de către reclamantă aparține domeniului public". A mai precizat că H.G. nr. 841/2015, fiind emisă în vederea scoaterii temporare a unor terenuri în vederea realizării obiectivului de interes național, nu conține vreo prevedere care să genereze prin ea însăși obligația de a achita sumele de bani a căror restituire a solicitat-o reclamanta, ci doar că se aprobă ocuparea temporară pe o perioadă de 10 ani a unor terenuri din fondul forestier național, precum și defrișarea acestora. Hotărârea de guvern menționată a fost emisă în aplicarea prevederilor art. 36, art. 37, art. 39 și art. 42 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, republicată, al art. 2 din Legea nr. 255/2010, fiind un act normativ cu putere inferioară legii și emis pentru organizarea executării legii, așa cum prevede art. 108 din Constituție. A mai arătat că art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 nu menționează obligația de plată și reprezintă o reluare a textului prevăzut la art. 39, a cărui aplicare este menționată la art. 42 din Codul silvic, texte de lege care se interpretează prin raportare la prevederile art. 14 din Legea nr. 255/2010. Atât Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, cât și Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică fac parte din categoria legilor organice. Codul silvic are caracter general și se aplică întregului domeniu referitor la fondul forestier național, după cum prevăd dispozițiile art. 18 din Legea nr. 24/2000, în schimb Legea nr. 255/2010 este legea specială ce se aplică procedurii de expropriere pentru cauză de utilitate publică, ca mod de dobândire a proprietății publice de către Statul Român sau unitățile administrativ-teritoriale. Proprietatea publică este reglementată de Legea nr. 213/1998, iar Legea nr. 255/2010 reglementează în detaliu procedura de expropriere pentru cauză de utilitate publică. Potrivit Legii nr. 24/2000, Codul silvic reprezintă reglementarea-cadru în ceea ce privește fondul forestier național, mai precis art. 41 și art. 42 nu se aplică în cazul lucrărilor de utilitate publică, iar art. 14 din Legea nr. 255/2010 reprezintă reglementarea specială, derogatorie, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local în materie de expropriere pentru cauză de utilitate publică. În măsura în care nu sunt reglementate în lege, cum este și în cazul prezentei cauze, conflictele privind întâietatea unora dintre normele interne pot fi soluționate, de regulă, pornind de la principiul conform căruia norma specială primează față de cea generală atunci când devin concurente norme de același rang. Instanța supremă a statuat că înlăturarea de la aplicare a legii generale, ori de câte ori există o dispoziție specială într-o materie dată, nu trebuie să fie expresă, fiind de la sine înțeleasă, întrucât este consecința directă a principiului specialia generalibus derogant. Un alt principiu este reprezentat de faptul că legea mai recentă primează față de legea mai veche, urmând a se avea în vedere momentele în timp a adoptării actelor normative. Astfel, Codul silvic reprezintă norma generală în materie de fond forestier, iar Legea nr. 255/2010 reprezintă norma specială în materie de expropriere pentru cauză de utilitate publică. Pentru aprecierea din punct de vedere juridic a unei situații, trebuie avute în vedere momentele în timp ale adoptării actelor normative. Prin urmare, având în vedere că actul normativ mai recent este Legea 255/2010, aceasta primează față de actul normativ mai vechi, respectiv Legea nr. 46/2008. Actul normativ care a prevăzut pentru prima dată scutirea de la plata taxelor solicitate de reclamantă a fost Legea nr. 210/2010 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de rețele de transport și distribuție a energiei electrice, prin conținutul art. 12 alin. (1). Ulterior, Legea nr. 255/2010 a abrogat Legea nr. 210/2010, însă a preluat în mod identic prevederile art. 12 alin. (1) în cuprinsul art. 14. Redând conținutul pct. 15, pct. 25 și pct. 27 din decizia nr. 67/21.02.2017 a Curții Constituționale, cu privire la ierarhia și puterea normelor, a învederat Legea nr. 255/2010 constituie reglementarea specială în materie de expropriere atunci când această măsură este dispusă în vederea realizării unor obiective specifice de interes național, iar Legea nr. 46/2008 reprezintă cadrul general în materia stabilirii obligațiilor bănești în privința scoaterii terenurilor din fondul forestier național. Excepția prevăzută de art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind scutirea de la plată taxelor se aplică în orice condiții, fiind o prevedere instituită de un act normativ cu caracter special, nefiind necesară includerea acestei excepții într-un alt act normativ cu caracter inferior, cum este hotărârea de guvern menționată. Acest aspect rezultă și din dispozițiile art. 55 din Legea nr. 24/2000. În Legea nr. 255/2010 nu există nicio referire cu privire la necesitatea unor norme de aplicare ale art. 14 din lege. După cum a reținut instanța de apel, la restituirea sumei de bani reprezentând plată nedatorată sunt aplicabile prevederile art. 1344 raportate la art. 1635-1649 din C. civ., dispunându-se restituirea prin echivalent bănesc a valorii cu care s-a micșorat patrimoniul și anume suma menționată în cererea de chemare în judecată. Decizia instanței de apel referitoare la dobânda legală datorată de către pârâtă este nelegală și în raport de prevederile O.G. nr. 13/2011, având în vedere faptul că a fost lipsită de folosință sumei respective de care a beneficiat pârâta. Accesoriile solicitate reprezintă dobânda legală, datorată în temeiul art. 6 din O.G. nr. 13/2011. 4.2. Recurenta-pârâtă Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Caraș-Severin a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii apelului declarat de reclamană, cu consecința păstrării sentinței primei instanțe, ca fiind temeinică și legală. Recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată, în esență, sub următoarele aspecte: În mod nelegal, instanța de apel a reținut că H.G. nr. 700/2014 și H.G. nr. 841/07.10.2015 nu prevăd scutirea expresă a reclamantei în privința sumelor pe care aceasta le-a achitat pârâtei, întrucât o asemenea scutire este instituită de Lega nr. 255/2010, act normativ cu forță superioară hotărârilor de guvern, care exceptează de la plată taxelor instituite de Codul silvic lucrările de interes național. În opinia recurentei-pârâte, în mod greșit instanța de apel a ținut seama în mod exclusiv de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 255/2010, cu ignorarea celorlalte dispoziții incidente în cauză. Soluția instanței de apel lasă fără aplicabilitate cele două hotărâri de guvern, ceea ce nu poate fi admis, cu atât mai mult cu cât acestea sunt ulterioare Legii nr. 255/2010 și nu au fost modificate, abrogate sau anulate. Pe de altă parte, Legea nr. 255/2010 este un act normativ cu caracter general referitor la procedura exproprierii pentru realizarea unor lucrări de interes național, județean sau local, pe când H.G. nr. 700/2014 și H.G. nr. 841/2015 se referă la aprobarea indicatorilor tehnico-economici și declanșarea procedurii de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere al obiectivului de investiții, respectiv la ocuparea temporară a terenului de 51,6499 ha din fondul forestier național de către reclamantă în vederea realizării acestui obiectiv. Cu alte cuvinte, cele două hotărâri de guvern privesc realizarea unui obiectiv precis determinat, stabilind condițiile concrete de realizare a acestuia, pe când Legea nr. 255/2010 constituie cadrul general reglementat de legiuitor, anterior adoptării H.G. nr. 700/2014 și H.G. nr. 841/2015, prin care au fost stabilite doar condițiile generale pentru realizarea unor obiective de utilitate publică, cu reglementarea etapelor procedurii de expropriere. Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor Legii nr. 255/2010, reținând că prin acest act normativ reclamanta ar fi fost scutită de la plata obligațiilor bănești, câtă vreme aceste obligații de plată au fost stabilite în sarcina sa prin acte normative ulterioare legii în discuție. Prin art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015, se prevede expres că suprafețele în privint cărora s-a aprobat ocuparea temporară vor fi preluate după achitarea contravalorii pierderiide creștere și a cheltuielilor de reinstalare a vegetației forestiere și de întreținere a acesteia până la realizarea stării de masiv. În consecință, s-a stabilit în mod nelegal că reclamanta este scutită de plata obligațiilor bănești, în baza Legii nr. 255/2010. Mai mult decât atât, prin adresa nr. x/30.10.2015, în baza prevederilor Legii nr. 46/2008 și ale H.G. nr. 841/2015, reclamanta a solicitat emiterea facturii pentru contravaloarea pierderii de creștere și a cheltuielilor de reinstalare a vegetației. A mai susținut pârâta că, în privința chiriei datorate pentru ocuparea temporară a terenurilor forestiere aflate în administrarea sa, instanța de apel a înlăturat greșit dispozițiile Codului silvic privitoare la obligația de plată a chiriei, ignorând că actul normativ care reglementează obligația de plată pentru terenurile ocupate temporar din fondul forestier Codul silvic, act normativ cu aceeași putere ca și Legea nr. 255/2010. Tot astfel, în opinia recurentei, instanța de apel a ignorat și prevederile art. 17 din Ordinul Ministrului nr. 694/2016 pentru aprobarea Metodologiei privind scoaterea definitivă, ocuparea temporară și schimbul deterenuri și de calcul al obligațiilor bănești, care prevede că această chirie se încasează anterior predării terenurilor și se percepe începând cu data predării acestora. Dispozițiile art. 14 din Legea nr. 255/2010, în forma în vigoare la data plăților efectuate de către reclamantă cu privire la sumele în litigiu, nu pot reprezentă temei pentru restituirea sumelor în litigiu, deoarece se referă la expropriere, iar terenurile administrate Romsilva fac parte din domeniul public al statului și, prin prisma acestui regim juridic special, sunt exceptate de la expropriere. Atâta timp cât dispozițiile art. 14 din Legea nr. 255/2010, în forma în vigoare în intervalul 2015-2017, nu instituie scutirea de la plata obligațiilor bănești pentru terenurile forestiere proprietate publică ocupate temporar pentru realizarea unor obiective de interes național, județean sau local, soluția instanței de apel reprezintă o interpretare subiectivă a acestor dispoziții și o adăugare la lege, care se circumscrie situației prevăzute de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. Cu referire la art. 3 și art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010, a susținut că terenurile care fac obiectul exproprierii reglementate de Legea nr. 255/2010 și care, în urma acestei operațiuni juridice, sunt transferate în domeniul public, sunt cele aflate în proprietate privată. În același sens sunt și prevederile art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 700/2014. În consecință, a susținut recurenta, în mod greșit instanța de apel a apreciat că art. 14 din Legea nr. 255/2010 se referă la terenurile forestiere din domeniul public al Statului Român aflate în administrarea R.N.P. Romsilva - Direcția Silvică Caraș-Severin, întrucât aceste terenuri se află deja în domneiul public al statului, iar nu în situația de a intra în domeniul public, în baza exproprierii. Din cuprinsul adresei nr. x/10.05.2016 emisă de reclamantă referitor la chiria aferentă celor 20,0158 ha ocupate temporar pentru realizarea obiectivului de investiție, rezultă că reclamanta cunoștea faptul că datorează sumele de bani prevăzute de Codul silvic, în schimbul aprobării ocupării temporare a terenului. În plus, instanța de apel nu a ținut cont de Avizul nr. x/20.04.2015 emis de Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, potrivit căruia reclamanta urma să achite garanția prevăzută de art. 42 alin. (1) lit. a) din Codul silvic în sumă de 3.899.172,20 RON. Or, în situația în care instanța de apel a stabilit că reclamanta este scutită de la plata sumelor prevăzute de art. 42 din Codul silvic, se impunea verificarea situației acestei garanții, întrucât obligațiile bănești reglementate de Codul silvic în sarcina beneficiarilor ocupărilor temporare de terenuri trebuie analizate ca un tot unitar. A mai arătat recurenta că facturarea chiriei datorate de reclamantă a avut la bază și decizia nr. 13/30.03.2016 a Camerei de Conturi Caraș-Severin care a stabilit că nu a evidențiată, urmărită și încasată chiria anulată datorată de reclamantă, aferentă scoaterii temporare din fondul forestier a suprafeței de 20,0156 ha proprietate publică a statului, administrat de Romsilva prin Direcția Silvică Caraș-Severin.

Apărările formulate în cauză Recurenta-pârâtă Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Caraș-Severin a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului reclamantei. În susținerea poziției sale procesuale, s-a apărat arătând că cererea de acordare a dobânzii legale a fost respinsă în mod corect de către instanța de apel, care a reținut incidența dispozițiilor art. 1645 din C. civ. și faptul că pârâta a fost de bună-credință la momentul încasării plăților, acestea fiind realizate în mod voluntar de reclamanta care a solicitat emiterea facturilor în acest sens. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Codul silvic reglementează în continuare obligația de plată a chiriei și a celoralte obligații bănești de către beneficiarii aprobărilor de ocupări temporare/scoateri definitive de terenuri din fondul forestier național, astfel că nu există niciun argument pentru a conferi putere juridică mai mare Legii nr. 255/2010. Cu privire la efectele deciziei instanței de contencios constituțional nr. 67/21.02.2017, aceasta nu poate fi invocată în legătură cu dobânda legală, deoarece Curtea Constituțională nu a exercitat controlul constituționalității asupra unor dispoziții legale privind condițiile de acordare a dobânzii legale, ci asupra dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010. Cu referire la modificarea art. 14 din Legea nr. 255/2010, prin dispozițiile Legii nr. 266/2018, a arătat că nu prezintă relevanță în cauză, întrucât obligațiile de plată vizează perioada anterioară, 2015-2017. Legea nr. 255/2010 se referă la expropriere, iar terenurile administrate de Romsilva fac parte din domeniul public al statului și, prin prisma acestui regim juridic special, sunt exceptate de la expropriere. Art. 14 din Legea nr. 255/2010 nu se referă la terenurile forestiere proprietate publică, în privința acestora existând reglementări speciale privind procedurile de scoatere definitivă sau ocupare temporară, conform Codului silvic și legislației subsecvente. Atât timp cât dispozițiile art. 14 din Legea nr. 255/2010 nu instituie scutirea, plățile efectuate erau datorate, neexistând temei pentru restituirea acestora și a dobânzii legale aferente. A mai arătat pârâta că se regăsește în anexa 4 la H.G. nr. 700/2014, fiind enumerată printre proprietățile afectate de expropriere, transferul dreptului referindu-se, în cazul terenurilor administrate de Romsilva, la dreptul de administrare, care ar trece la recurenta-reclamantă. Dispozițiile art. 4 și art. 5 din H.G. nr. 700/2014 nu privesc terenurile proprietate publică a statului, ci numai imobile proprietate privată supuse exproprierii și imobile proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale, astfel că invocarea acestor prevederi este lipsită de relevanță în cauză. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, H.G. nr. 841/2015 prevede obligații de plată în sarcina acesteia și condiționează predarea terenului forestier, de îndeplinirea acestor obligații. Sumele datorate se calculează în conformitate cu prevederile art. 17 din Ordinul Ministrului Mediului, Apelor și Pădurilor nr. 694/2016, ordin care stabilește că sumele datorate cu titlu de chirie se încasează anterior predării terenurilor. În cazul terenurilor forestiere proprietate publică a Statului Român aflate în administrarea Romsilva nu poate fi vorba de trecerea în domeniul public al statului, ca efect al exproprierii, deoarece aceste terenuri se află deja în domeniul public, în privința acestor terenuri aplicându-se dispozițiile art. 39-art. 42 din Codul silvic, cu atât mai mult cu cât la data efectuării plăților art. 14 din Legea nr. 255/2010 nu era modificat, iar decizia nr. 67/2017 a Curții Constituționale nu era publicată. Recurenta-reclamantă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepție, nulitatea recursului, ca urmare a netimbrarii acestuia, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat. În motivarea excepției de netimbrare a arătat că nu sunt incidente prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013, întrucât nu se află în situația unei exproprieri și a stabilirii cuantumului despăgubirilor pentru expropriere, recursul vizând suma de 5.019.485.05 RON cu titlu de contravaloare pierdere de creștere și chirie teren forestier (obligații stabilite de art. 41 și art. 42 din Codul Silvic). În cauză, nu sunt incidente nici prevederile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele de timbru, atâta timp cât chiria și contravaloarea pierdere de creștere solicitate a fi restituite nu se regăsesc în categoria veniturilor publice, pentru a căror recuperare nu se datorează taxa de timbru. Pe fondul recursului, se apără arătând că atât Codul silvic, cât și Legea nr. 255/2010 fac parte din categoria legilor organice. Codul silvic are un caracter general în sensul că, potrivit acestui act normativ, se reglementează întreg domeniul referitor la fondul forestier național, exact cum prevăd dispozițiile art. 18 din Legea nr. 24/2000, in vreme ce Legea nr. 255/2010 este lege specială dedicată procedurii de expropriere pentru cauză de utilitate publică, ca mod de dobândire a proprietății publice de către Statul Român sau unitățile administrativ-teritoriale. Proprietatea publică este reglementată de Legea nr. 213/1998 (cadrul general), iar Legea nr. 255/2010 reglementează în detaliu strict procedura de expropriere pentru cauză de utilitate publică. Or, legiuitorul a stabilit cadrul general prin legiferarea și adoptarea Codului Silvic, prin care se stabilesc inclusiv taxele despre care se face vorbire la art. 41 și art. 42, ulterior instituind o astfel de excepție, cum este cea cuprisă în art. 14 din Legea nr. 255/2010, în cazul lucrărilor de interes național. Legea nr. 24/2000 statuează ca dispozițiile Codului silvic, reprezentând cadrul general, mai precis art. 41 și art. 42, se modifică în cazul lucrărilor de utilitate publică prin art. 14 din Legea 255/2010, acesta fiind cadrul special. Ambele recurente au depus răspuns la întâmpinare.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 27 ianuarie 2021 completul de filtru a respins excepția netimbrării recursului declarat de pârâtă, invocată de recurenta-reclamantă; a admis în principiu recursul declarat de reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A., în nume propriu și în numele Sucursalei de Transport Timișoara, și recursul declarat de pârâta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Caraș Severin împotriva deciziei civile nr. 17 din 30 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă și a fixat termen pentru judecata recursurilor la data de 23 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. Prin încheierea din 11 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a dispus preschimbarea, din oficiu, a termenului de judecată de la 23 martie 2021 la 09 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicăbile, Înalta Curte constată că ambele recursuri declarate sunt nefondate, potrivit considerentelor expuse în cele ce succed. II.1. Recursul pârâtei Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, Direcția Silvică Caraș Severin Recursul pârâtei este întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., argumentându-se, în esență, că au fost interpretate și aplicate greșit regulile în materia restituirii plății nedatorate, prevăzute de art. 1341 din C. civ., în sensul reținerii greșite a aplicabilității scutirii legale de la plata obligațiilor bănești prevăzute de art. 42 din Codul silvic, rezultat al soluționării nelegale a conflictului între normele concurente cuprinse în art. 14 din Legea nr. 255/2010, art. 42 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, H.G. nr. 700/2014, H.G. nr. 841/2015 și Ordinul Ministrului Mediului, Apelor și Pădurilor nr. 694/2016. În concret, în opinia recurentei-pârâte, curtea de apel a reținut în mod greșit incidența scutirii legale a reclamantei de la plata obligațiilor bănești prevăzute de art. 42 din Codul silvic, în valoare totală de 5.019.485,05 RON, reprezentând contravaloare pierdere creștere pe anul 2015 în sumă de 2.529.322,52 RON și chiria aferentă anilor 2016 și 2017 în sumă de 896.400,56 RON și, respectiv, 1.593.761,97 RON, pentru ocuparea temporară a terenului în suprafață de 20,0158 ha reprezentând fond forestier național aflat în proprietatea publică a statului și în administrarea pârâtei, în vederea realizării obiectivului de interes național "LEA 400 kV Reșița (România) - Pancevo (Serbia), Tronsonul I". Altfel spus, decizia instanței de apel este criticată din perspectiva fundamentării, pretins eronată, pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 255/2010 care reglementează scutirea legală în discuție și a ignorării ori aplicării greșite a celorlalte dispoziții legale anterior enunțate, care statuează asupra obligațiilor bănești în sarcina reclamantei, aflată, astfel, în situația de a fi efectuat o plată datorată, nesupusă restituirii. Criticile recurentei-pârâte subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 489 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt nefondate. Astfel, demesul judiciar cu care reclamanta a învestit instanțele de fond este fundamentat pe instituția plății nedatorate, reglementată de dispozițiile art. 1341-1344 din C. civ., al cărei principal efect este reglementat în alin. (1) al art. 1341, potrivit cu care "Cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire", regulile aplicărilor restituirii fiind cele consacrate de art. 1635-1649 din C. civ., potrivit normei de trimitere din art. 1344 al aceluiași cod. Plata a cărei restituire face obiectul dedus judecății primei instanțe, instituită de lege drept condiție-premisă pentru aplicabilitatea remediului activat, este necontestată în proces și dovedită cu înscrisurile dosarului, astfel cum rezultă neechivoc din situația de fapt expusă în considerentele instanțelor de fond și de apel. Controversa părților litigante și dezacordul de opinii dintre instanțele de fond și de apel poartă asupra incidenței scutirii legale prevăzute de art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, de la plata obligațiilor bănești prevăzute de art. 42 din Codul silvic, sub aspectul componentelor care vizează chiria și contravaloarea pierderii de creștere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilității tehnice, pretențiile afirmate vizând perioada de referință 2015-2017. Așadar, problematica aflată în divergență și căreia îi sunt circumscrise criticile recurentei-pârâte supune analizei instanței de recurs modalitatea de interpretare și aplicare, în speță, a dispozițiilor legale relevante, din perspectiva condiției referitoare la inexistența datoriei care a fost stinsă prin plata efectuată de reclamantă. În consecință, Înalta Curte are a examina rezolvarea dată de curtea de apel, în limita criticilor formulate, conflictului dintre normele juridice concurente evocate, reținând că soluția din decizia recurată este rezultatul unei interpretări adecvate și corelate a dispozițiilor legale, care fundamentează concluzia deplin legală potrivit căreia inexistența datoriei bănești în valoare de 5.019.985,05 RON este efectul direct al scutirii legale instituite de prevederile art. 14 din Legea nr. 255/2010, de care beneficiază reclamanta, după cum se va argumenta în cele ce succed. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, în forma aplicabilă raportului juridic litigios, anterioară modificărilor și completărilor aduse prin Legea nr. 233/2018, "Scoaterea, definitivă ori temporară, a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes național, județean și local din (...) fondul forestier național se exceptează de la plata (...) taxelor și a celorlalte sume datorate potrivit art. 33 alin. (2) lit. h), art. 36 alin. (2), art. 41 și 42 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cu modificările și completările ulterioare (...)". Acest articol din legea specială în materie de expropriere a fost declarat parțial neconstituțional, prin decizia Curții Constituționale nr. 67/2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 581 din 20 iulie 2017, prin care s-a constatat că este neconstituțională soluția legislativă cuprinsă în art. 14 din Legea nr. 255/2010, potrivit căreia scoaterea, definitivă ori temporară, din fondul forestier național a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes național, județean și local se exceptează de la plata despăgubirilor prevăzute de art. 41 alin. (1) lit. b)-d) și art. 42 alin. (1) lit. b)-d) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cuvenite persoanelor fizice și persoanelor juridice private. Textul de lege la care face trimitere dispoziția legală anterior redată și care interesează litigiul pendinte avea următoarea formulare: "Art. 42. - (1) Pentru terenurile care se ocupă temporar din fondul forestier național, în cazurile prevăzute la art. 39, obligațiile bănești sunt următoarele: (...) b) chiria, care se achită proprietarului, în cazul fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice, respectiv al celui proprietate publică și privată a unităților administrativ-teritoriale; pentru fondul forestier proprietate publică a statului, 30% din chirie se depune în fondul de conservare și regenerare a pădurilor, 20% se achită administratorului, iar 50% se depune în fondul de accesibilizare a pădurilor; c) contravaloarea pierderii de creștere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilității tehnice, care se achită proprietarului terenului pentru terenurile proprietate privată a persoanelor fizice și juridice și proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale; pentru fondul forestier proprietate publică a statului, contravaloarea pierderii de creștere se achită administratorului, care o depune în fondul de conservare și regenerare a pădurilor; (...) (2) Obligațiile bănești prevăzute la alin. (1) lit. b)-e) se achită anticipat predării-primirii terenului pentru care a fost emisă aprobarea de ocupare temporară din fondul forestier național." Potrivit art. 4 alin. (3) din H.G. nr. 700/2014 pentru aprobarea indicatorilor tehnico-economici și declanșarea procedurii de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere al obiectivului de investiții "LEA 400 kV de interconexiune Reșița (România)-Pancevo (Serbia)", "(3) Lista imobilelor proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale, care sunt afectate de lucrările de utilitate publică, este prevăzută în anexa nr. 4.", această din urmă anexă vizând "Lista imobilelor proprietate publică aflate în coridorul obiectivului de investiții "LEA 400 kV de interconexiune Reșița - Pancevo" pentru care se efectuează transferul dreptului de administrare conform prevederilor art. 28 din Legea nr. 255/2010, cu modificările și completările ulterioare". Nu în ultimul rând, potrivit art. 1 din H.G. nr. 841/2015 pentru ocuparea temporară a terenului din fondul forestier național în suprafață de 51,6499 ha de către Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" - S.A., în vederea realizării obiectivului "LEA 400 kV Reșița (România) - Pancevo (Serbia), tronson I", beneficiar statul român, "(1) Se aprobă ocuparea temporară a terenului din fondul forestier național în suprafață de 51,6499 ha de către Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" - S.A., în vederea realizării obiectivului "LEA 400 kV Reșița (România) - Pancevo (Serbia), tronson I". (2) Terenul forestier prevăzut la alin. (1) face parte din fondul forestier național, este compus din terenul în suprafață de 20,0156 ha proprietate publică a statului, administrat de Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, Direcția Silvică Caraș-Severin, (..). (12) Predarea terenului prevăzut la alin. (1) se face pe bază de proces-verbal de predare-primire după achitarea contravalorii pierderii de creștere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilității tehnice și a cheltuielilor de reinstalare a vegetației forestiere și de întreținere a acesteia până la realizarea stării de masiv." Redate fiind normele concurente vizate de criticile recurentei-pârâte, Înalta Curte are în vedere, într-un prim plan de analiză, raportul de tipul normă specială - normă generală dintre dispozițiile art. 14 din Legea nr. 255/2010 și art. 42 alin. (1) lit. b) și c) din Codul silvic, care implică aplicarea principiului general de drept specialia generalibus derogant și a dispozițiilor art. 10 din C. civ. potrivit cu care "Legile care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege". Aceasta întrucât, norma specială cuprinsă în art. 14 din Legea nr. 255/2010 are un caracter derogator și, în consecință prioritar, în sensul în care, în considerarea domeniului specializat al obiectelor de interes național, județean și local, instituie expressis verbis beneficiul scutirii de la plata obligațiilor bănești datorate potrivit normei generale din Codul silvic. Ipoteza incidentă în speță este aceea a exceptării de la plata obligațiilor bănești prevăzute de art. 42 alin. (1) lit. b) și c) din Codul silvic (chiria și contravaloarea pierderii de creștere), în cazul ocupării temporare a unui teren din fondul forestier național situat pe coridorul de expropriere, teren aflat în proprietatea publică a statului și în administrarea pârâtei și care este afectat unei lucrări de utilitate publică de interes național, astfel cum rezultă din H.G. nr. 841/2015. Drept urmare, norma generală care impune respectivele obligații bănești în situația ocupării temporare a unui teren din fondul forestier național și stabilește astfel un raport obligațional, de tipul celui pretins de pârâta beneficiară a plății efectuate, este înlăturată de la aplicare de norma specială și derogatorie conținută de art. 14 din Legea nr. 255/2010, care reglementează expres scutirea de la plata acestora, astfel încât, în acord cu opțiunea legiuitorului, plata efectuată de reclamantă nu este una datorată, ceea ce o îndreptățeste la restituirea sumei de bani, potrivit regulilor în materie anterior amintite. Este lipsită de orice suport juridic critica recurentei-pârâte prin care se susține că terenurile forestiere proprietate publică nu intră în sfera de aplicare a scutirii reglementate de art. 14 din legea specială a exproprierii. Textul de lege nu introduce o astfel de distincție, prin urmare nici interpretului legii nu-i este îngăduit să o facă, potrivit binecunoscutei reguli de interpretare logică ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Relevantă în acest sens este însăși decizia Curții Constituționale nr. 67/2017 prin care a fost constatată neconstituționalitatea, parțială, a soluției legislative cuprinse în art. 14 din Legea nr. 255/2010. Chiar dacă nu are vreo incidență în cauză, astfel cum în mod judicios a observat instanța de apel, în raport cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție și cu data publicării acesteia care este ulterioară efectuării plății litigioase, totuși sunt deplin relevante statuările instanței de contencios constituțional care a circumscris în mod clar și lipsit de orice echivoc sfera subiecților în privința cărora s-a constatat neconstituționalitatea exceptării de la plata despăgubirilor prevăzute de Codul silvic, la categoria persoanelor fizice și juridice private, proprietare ale terenurilor expropriate. A contrario, nu s-au constatat vicii de neconstituționalitate în privința acelei porțiuni din aria de aplicare a dispozițiilor art. 14 care dă expresie deplină opțiunii legiuitorului de a excepta statul, prin reprezentanții săi, în calitate de expropriator, de la plata unor taxe sau a altor sume datorate potrivit Codului silvic, în cazul unui teren din fondul forestier național situat pe coridorul de expropriere și având regim de proprietate publică. Un argument suplimentar, care infirmă susținerile recurentei-pârâte, este dat de interpretarea teleologică a modificărilor aduse textului art. 14, prin Legea nr. 233/2018. Astfel, din parcursul legislativ al legii modificatoare, rezultă că introducerea celor două alineate noi a fost realizată în baza unui amendament, propus și adoptat de forul legislativ, "pentru clarificarea reglementării", așa cum apare menționat, în expunerea de motive, scopul urmărit de legiuitor la edictarea normei. Așadar, scutirea instituită în privința terenului din fondul forestier național proprietate publică preexista intervenției legislative operate în anul 2018, fiind, în consecință, aplicabilă raportului juridic litigios. În cel de-al doilea plan de analiză, subsumat conflictului ierarhic dintre dispozițiile art. 14 din Legea nr. 255/2010 și cele cuprinse în H.G. nr. 700/2014, H.G. nr. 841/2015 și Ordinul nr. 694/2014, invocate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte are în vedere principiul de drept lex superior derogat inferiori, astfel încât, similar curții de apel, are a reține forța juridică superioară a normei din legea specială care reglementază scutirea de la plata obligațiilor bănești în discuție, în raport cu normele juridice de rang infralegal care reglementează atare obligații bănești, cuprinse în hotărâri de guvern sau ordin de ministru. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, concursul dintre aceste norme antagonice, cu forță juridică diferită, nu poate fi soluționat decât prin aplicarea criteriului ierarhic, dând astfel prevalență normei legale care instituie scutirea, iar nicidecum a criteriului temporal, întucât norma ulterioară care stabilește obligații de plată pentru terenuri proprietate publică ocupate temporar din fondul forestier național este exclusă de la aplicare tocmai din cauza forței sale juridice inferioare, nefiind în prezența unui conflict de drept intertemporal. De necontestat, bunurile proprietate publică, așa cum este și cazul celui litigios, nu pot forma obiect al exproprierii, concluzie susținută de interpretarea sistematică a întregii reglementări-cadru sau speciale în materie, consacrată de Legea nr. 33/1994 și Legea nr. 255/2010. În cauză însă, terenul din fondul forestier național, aflat în domeniul public al statului și în administrarea pârâtei, a fost afectat unei lucrări de utilitate publică de interes național, nu prin parcurgerea unei proceduri de expropriere, ci prin efectul transferului dreptului de administrare, în procedura prevăzută de art. 28 din Legea nr. 255/2010, astfel cum rezultă din H.G. nr. 700/2014 și H.G. nr. 841/2015, criticile recurentei-pârâte vădindu-se a fi, și sub acest aspect, nefondate. Nici împrejurarea, reală, că reclamanta a solicitat emiterea facturilor pentru plata sumelor de bani nu este de natură a suprima caracterul nedatorat al plății efectuate, întrucât operează beneficiul scutirii legale, pe care se grefează argumentul inexistenței datoriei. Nu pot fi primite nici criticile care vizează neverificarea situației garanției prevăzute de art. 42 alin. (1) lit. a) din Codul silvic, întrucât acestea se circumscriu unei alte componente din cadrul obligațiilor bănești vizate de beneficiul scutirii instituite de art. 14 din Legea nr. 255/2010, care nu a fost dedusă însă judecății din litigiul pendinte și excedează, în consecință, controlului de nelegalitate permis instanței de recurs. Concluziv, toate criticile recurentei-pârâte sunt nefondate. II.2. Recursul reclamantei Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" SA Recursul reclamantei este întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., argumentându-se, în esență, reținerea greșită a bunei-credințe a pârâtei, rezultat al neaplicării integrale a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010 și al aplicării greșite a dispozițiilor art. 1341-1344 raportate la art. 1635-1647 din C. civ., ale H.G. nr. 700/2014 și H.G. nr. 841/2015, ale art. 14 și 15 din C. civ., ale art. 9, art. 7 și art. 20 din C. proc. civ., precum și ale O.G. nr. 13/2011. Supunând controlului de legalitate decizia curții de apel, reclamanta urmărește reformarea parțială a acesteia, sub aspectul soluției de respingere a cererii accesorii referitoare la plata dobânzii legale datorate de la data efectuării plății și până la restituirea efectivă a debitului. Criticile recurentei-reclamante sunt nefondate. Astfel cum s-a reținut deja în cele ce preced, reclamanta solvens este îndreptățită la restituirea de către pârâta accipiens a plății nedatorate. Întinderea acestei obligații de restituire, precum și executarea ei sunt guvernate de regulile aplicabile restituirii prestațiilor în general, consacrate de art. 1635-1649 din C. civ., astfel cum prevede in terminis norma de trimitere cuprinsă în art. 1344 din același cod. Întrucât obiectul plății primite a fost o sumă de bani, pârâta poate fi ținută să plătească și dobânda legală aferentă sumei de 5.019.485,05 RON, numai în situația în care se dovedește reaua sa credință, întrucât, astfel cum observă judicios instanța de apel, în privința restituirii fructelor și a contravalorii folosinței bunului, dispozițiile art. 1645 din C. civ. introduc distincția necesară, în funcție de buna sau reaua-credință a celui obligat la restituire. Or, în cauză, nu s-a făcut dovada contrară prezumției de bună-credință, consacrată de art. 14 din C. civ.. Dimpotrivă, circumstanțele particulare ale speței, prezentate detaliat în cadrul examinării recursului pârâtei, evidențiază că plata nedatorată a fost făcută în contextul unui cadru normativ în care era prescrisă, prin norme juridice concurente atât din punct de vedere ierarhic, cât și din cel al câmpului diferit de acțiune, o conduită antagonică pe seama reclamantei, în calitatea sa de reprezentant al Statului Român, cu privire la exceptarea sau, dimpotrivă, la obligația legală de a plăti taxele și sumele de bani la care se referă dispozițiile Codului silvic, în ipoteza terenului forestier proprietate publică. Într-un atare context juridic, reclamanta nu poate fi considerată decât la adăpostul prezumției de bună-credință, Înalta Curte validând, astfel, raționamentul clar și convingător al curții de apel, expus în considerentele deciziei atacate. În sensul acestei concluzii, în mod corect curtea de apel a avut în vedere că raporturile între părți au la bază, în privința obligațiilor de plată, o serie de acte normative care, deși cu forță juridică inferioară Legii nr. 255/2010, prevedeau obligații de plată, cel puțin în aparentă contradicție cu exceptarea de la plata instituită de art. 14 din Legea nr. 255/2010. Mai mult decât atât, dispozițiile art. 42 alin. (2) din Codul silvic instituie obligația de achitare a repectivelor sume anticipat predării-primirii imobilului pentru care a fost emisă aprobarea de ocupare temporară a terenurilor din fondul forestier național, situație în care, având în vedere anvergura obiectivul de investiții "LEA 400 kV Reșița (România) - Pancevo (Serbia)" de importanță națională, contestarea sau revizuirea acestor obligații în cadrul structurilor ierarhice interne sau externe ale pârâtei ar fi fost de natură să genereze întârzieri în predarea terenului, cu consecințe asupra demarării proiectului. Raportat argumentelor anterior redate, soluția de respingere a cererii accesorii vizând dobânda legală a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie de bună-credință și de restituire a prestați