Decizia nr. 1350/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii Prin cererea înregistrată la data de 24 februarie 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2021, reclamanta Regia Națională a Pădurilor - ROMSILVA - Direcția Silvică Caraș-Severin, în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.433.608,52 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x/31.01.2020, emisă de instituția sa, cu dobânda legală de la data scadenței, până la plata efectivă a debitului. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 din C. proc. civ., art. 39 - art. 42 din Codul silvic - Legea nr. 46/2008.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă Prin sentința civilă nr. 1345/22.09.2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta Regia Națională a Pădurilor - ROMSILVA - Direcția Silvică Caraș-Severin, în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A., ca neîntemeiată. Împotriva sentinței civile nr. 1345/22.09.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă s-a formulat apel de către reclamanta Regia Națională a Pădurilor - ROMSILVA - Direcția Silvică Caraș-Severin.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr. 927A/15.06.2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondat apelul declarat de către apelanta-reclamantă Regia Națională a Pădurilor -ROMSILVA - Direcția Silvică Caraș-Severin, împotriva sentinței civile nr. 1345 din 22.09.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 927A din 15 iunie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamanta Regia Națională a Pădurilor - ROMSILVA - Direcția Silvică Caraș-Severin. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 13 septembrie 2022, fiind repartizat completului de judecată nr.

Invocând drept motiv de casare motivul prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei recurate, iar în rejudecarea cauzei pe fond admiterea acțiunii și obligarea pârâtei la plata sumei de 2.433.608,52 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x/31.01.2020 cu dobânda legală de la data scadenței, până la plata integrală a debitului. După prezentarea situației de fapt și soluțiile instanțelor de fond, recurenta-reclamantă a învederat că hotărârea recurată este netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. și a art. 14 din Legea nr. 255/2010, precum și cu încălcarea dispozițiilor art. 42 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a acestor dispoziții, chiar dacă există unele asemănări între cauza de față și dosarul nr. x/2018. Dacă în dosarul nr. x/2018 a fost analizată cererea reclamantei Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. de restituire a sumelor achitate către ROMSILVA, în perioada 2015-2017, în schimb, în prezenta cauză, instanța a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni în pretenții formulate împotriva pârâtei Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A.. Prin urmare, în cauza de față, instanța de judecată a fost învestită cu o cerere de chemare în judecată formulată de reclamanta ROMSILVA și trebuia să stabilească, pe baza probelor administrate, dacă pârâta chemată în judecată are sau nu obligația de plată, raportat la temeiul de drept al pretențiilor formulate. Prin decizia instanței de apel nu s-a analizat temeinicia pretențiilor deduse judecății, prin analizarea dispozițiilor legale invocate prin acțiune, ci s-a considerat că "atât pretinsa obligație de plată a chiriei pentru anii 2016 și 2017 ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, cât și cea solicitată pe anul 2020 în prezentul dosar sunt solicitate în legătură cu aceeași situație de fapt, respectiv ocuparea temporară a unui teren din fondul forestier necesar pentru realizarea obiectivului de investiții și de interes național LEA 400kv de interconexiune Reșița (România) - Pancevo (Serbia)". De vreme ce temeiurile de drept invocate în cele două dosare sunt diferite, pretențiile formulate de reclamantă în cauza de față, având alt temei de drept decât cererea reclamantei Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. de restituire a sumelor achitate în perioada 2015-2017, se apreciază că soluționarea prezentei cauze în baza dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. este neîntemeiată, chiar dacă situația de fapt este aceeași, în sensul că se referă tot la obiectivul LEA 400kv Reșița - Pancevo. Pe de altă parte, prin decizia recurată s-a motivat că în ambele litigii apelanta-reclamantă a susținut că s-a născut o obligație de plată a unei chirii anuale din partea intimatei-pârâte în temeiul dispozițiilor art. 42 din Legea nr. 46/2008, între pretențiile din cele două litigii existând o strânsă legătură dată de izvorul obligației. Fiind invocate aceleași dispoziții legale în ambele dosare, s-a motivat că "admiterea acțiunii formulate de apelanta reclamantă ar contrazice soluția și considerentele deciziei civile nr. 17/30.01.2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, care se bucură de autoritate de lucru judecat între părți." Această motivare a deciziei recurate este, în aprecierea recurentei-reclamante, nelegală, deoarece soluția instanței nu trebuie pronunțată pentru a nu contrazice alte hotărâri judecătorești, ci prin arătarea motivelor care au format opinia judecătorilor, raportat la motivele de fapt și temeiurile de drept invocate prin cerere. Chiar dacă reglementarea efectului pozitiv al autorități de lucru judecat urmărește să protejeze părțile de existența unor hotărâri judecătorești contradictorii, soluționarea cauzei de față trebuia să se realizeze prin analizarea în concret a motivelor de fapt și de drept invocate de către apelanta-reclamantă, iar nu prin aplicarea dispozițiilor legale cuprinse în art. 431 alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare, prin decizia nr. 927A/15.06.2022, Curtea de Apel București a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. O a doua critică se referă la faptul că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Astfel, s-a susținut că în motivarea hotărârii recurate, ca urmare a incidenței dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel a arătat că "nici în prezenta cauză intimata-pârâtă nu are obligația legală pentru anul 2020 de plată a chiriei anuale ca urmare a scutirii exprese reglementate de art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local cu modificările și completările ulterioare". În opinia recurentei-reclamante, este lipsită de temei invocarea dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, potrivit cărora scoaterea temporară a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes național, județean și local din fondul forestier național se exceptează de la plata taxelor și a celorlalte sume datorate potrivit Codului silvic. Această prevedere legală nu poate reprezenta motiv pentru neachitarea chiriei datorate de către intimata-pârâtă, atât timp cât obligația de plată a chiriei pentru ocupările temporare de terenuri din fondul forestier este reglementată expres prin act normativ cu putere de lege - Legea nr. 46/2008 Codul silvic și nu există niciun argument pentru a conferi putere juridică mai mare Legii nr. 255/2010 față de Codul silvic. Aceasta, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 46/2008 este o lege organică, prin care este reglementat regimul proprietății asupra fondului forestier național, având putere juridică mai mare decât legea exproprierii. În susținerea recursului, pentru a face dovada greșitei înlăturări a obligației de plată a chiriei de către intimată, în temeiul dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, recurenta-reclamantă a invocat decizia nr. 2096/13.10.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție în dosarul nr. x/2018, în litigiul dintre Comuna Dognecea și Transelectrica S.A. Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit prin hotărârea sus-menționată că "în nota de fundamentare a H.G. nr. 841/2015 se arată faptul că ocuparea temporară a terenurilor se face cu defrișarea vegetației forestiere pe suprafața de 51,5591 ha, iar perioada de 10 ani prevăzută pentru ocuparea temporară include în cazul terenurilor care au categoria de folosință pădure sau clasă de regenerare și perioada necesară efectuării lucrărilor pentru redarea terenurilor în condiții apte de a fi împădurite. Este opțiunea legiuitorului de a excepta statul, prin reprezentanții săi, de la plata unor taxe ori despăgubiri, având în vedere necesitatea realizării unor obiective de interes național și local. De asemenea este tot opțiunea legiuitorului de a stabili în sarcina statului, prin reprezentanții săi, obligarea la plata unor taxe ori despăgubiri astfel cum în speță a făcut-o, chiar printr-un act normativ de o putere inferioară legii în considerarea unor rațiuni economico-sociale, eminamente de interes național ținând seama de situația actuală a defrișărilor masive care au avut loc pe întreg teritoriul țării". În opinia recurentei-reclamante, decizia nr. 2096/13.10.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2018, în litigiul dintre Comuna Dognecea și C.N. Transelectrica S.A. (prin care s-a stabilit că obligațiile de plată ale beneficiarilor de ocupări temporare de terenuri operează în baza H.G. nr. 841/2015) conturează practica judiciară la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Ca atare, a considerat că această decizie trebuie avută în vedere în analiza aplicabilității și relevanței în speță a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, iar nu decizia pronunțată de către instanța supremă în dosarul civil nr. x/2018, pe care s-a întemeiat soluția din prezenta cauză, luând în considerare puterea lucrului judecat. Recurenta-reclamantă a mai susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 42 din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic. Astfel, instanța de apel, motivându-și soluția prin raportare la hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2018, a ignorat obligația legală ce revine intimatei Comisia Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. potrivit Legii nr. 46/2008 - Codul silvic, în calitate de beneficiară a ocupării temporare de terenuri forestiere aflate în administrarea R.N.P. - Romsilva -Direcția Silvică Caraș-Severin. Potrivit art. 42 din Codul silvic - Legea nr. 46/2008, "pentru terenurile care se ocupă temporar din fondul forestier național, în cazurile prevăzute la art. 39, obligațiile bănești sunt următoarele: a) garanția, echivalentă cu taxa pentru scoaterea definitivă a terenurilor din fondul forestier național cu compensare, care se achită anticipat emiterii aprobării și se depune în fondul de ameliorare a fondului funciar cu destinație silvică, fond aflat la dispoziția autorității publice centrale care răspunde de silvicultură; b) chiria care se achită proprietarului, în cazul fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice, respectiv al celui proprietate publică și privată a unităților administrativ-teritoriale; pentru fondul forestier proprietate publică a statului 30% din chirie se depune în fondul de conservare si regenerare a pădurilor, 20% se achită administratorului, iar 50% se depune în fondul de accesibilizare a pădurilor; c) contravaloarea pierderii de creștere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilității tehnice, care se achită proprietarului terenului pentru terenurile proprietate privată a persoanelor fizice și juridice și proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale; pentru fondul forestier proprietate publică a statului, contravaloarea pierderii de creștere se achită administratorului, care o depune în fondul de conservare și regenerare a pădurilor; d) valoarea obiectivelor dezafectate de pe terenurile respective; în cazul pădurilor proprietate publică a statului, aceasta se achită administratorului, iar în celelalte cazuri se achită proprietarului; e) cheltuielile de reinstalare a vegetației forestiere și de întreținere a acesteia până la realizarea stării de masiv, care se depun în fondul de conservare și regenerare a pădurilor". Potrivit art. 42 alin. (2) din Codul silvic, "obligațiile bănești prevăzute la alin. (1) lit. b) - e) se achită anticipat predării-primirii terenului pentru care a fost emisă aprobarea de ocupare temporară din fondul forestier național". La pronunțarea deciziei recurate, Curtea de Apel București a încălcat dispozițiile art. 42 din Codul silvic - Legea nr. 46/2008, astfel cum au fost redate mai sus, considerând că în favoarea intimatei operează scutirea de la plata chiriei, fără ca aceste prevederi legale din Codul silvic să fi fost modificate sau abrogate. Față de cele arătate, recurenta-reclamantă a considerat că recursul formulat este fondat, deoarece instanța de apel prin hotărârea pronunțată a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. și a art. 14 din Legea nr. 255/2010 și a încălcat dispozițiile legale cuprinse în art. 42 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic. Pentru toate motivele arătate, a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate și în rejudecare, admiterea acțiunii introductive și obligarea pârâtei la plata sumei de 2.433.608,52 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x/31.01.2020, emise de instituția recurentei, cu dobânda legală de la data scadenței, până la plata efectivă și integrală a debitului. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. 5. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă a invocat excepția netimbrării cererii de recurs, pe motiv că dovada achitării taxei judiciare de timbru nu este atașată cererii de recurs. Intimata-pârâtă a mai invocat și excepția nulității recursului pentru lipsa motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază. În susținerea acestei excepții a învederat că majoritatea așa-ziselor critici reprezintă doar critici cu privire la modul în care instanța de apel a apreciat și interpretat probele, în cuprinsul cererii de recurs neregăsindu-se critici propriu-zise de nelegalitate la adresa deciziei atacate. De asemenea, a susținut că în motivarea recursului, recurenta-reclamantă a reluat motivele invocate în notele scrise depuse în apel; motivele de netemeinicie indicate în cererea de recurs au fost invocate ca apărări și în fața instanței de apel, instanța făcând deja analiza acestora. În ceea ce privește fondul recursului, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca vădit neîntemeiat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică. În ceea ce privește critica referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., intimata-pârâtă a susținut că este neîntemeiată, întrucât atât prezentul dosar, cât și dosarul nr. x/2018 privesc aceeași problemă de drept, litigiile fiind generate de aceleași acte normative (H.G. nr. 700/2014 și H.G. nr. 841/2015), în toate dosarele fiind în discuție aplicabilitatea excepției prevăzute de art. 14 din Legea nr. 255/2010, singura diferență între dosare fiind anul pentru care se solicită chiria pentru ocuparea temporară a terenului în suprafață de 20,0156 ha din fondul forestier național, în temeiul H.G. nr. 841/2015. Referitor la critica privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, intimata-pârâtă a susținut că este exceptată de la plata sumelor și taxelor prevăzute de art. 41 și 42 din Legea nr. 46/2008 - Codul Silvic, însă având în vedere că a realizat obiectivul de investiții "LEA 400kV Reșița (România) - Pancevo (Serbia)" de interes național și de utilitate publică declarat prin H.G. nr. 700/19.08.2014 sunt aplicabile dispozițiile art. 14 din Legea nr. 255/2010. Acest text de lege reglementează tocmai scutirea de la plata taxelor și a celorlalte sume datorate potrivit art. 33 alin. (2) lit. h), art. 36 alin. (2), art. 41 și art. 42 din Legea nr. 46/2008 - Codul Silvic, aplicându-se cu prioritate în raport de Codul silvic, iar Ordinul nr. 694/2016, fiind act emis în aplicarea legii, nu putea să deroge de la prevederile legale cu putere superioară, cum este legea organică nr. 255/2010. Prin urmare, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, reținând că intimata-pârâtă nu are obligația legală pentru anul 2020 de plată a chiriei anuale ca urmare a scutirii expres reglementate de art. 14 din Legea nr. 255/2010. În ceea ce privește apărările recurentei-reclamante bazate pe decizia nr. 2096/13.10.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2018, în litigiul dintre intimata-pârâtă din prezenta cauză și comuna Dognecea, intimata-pârâtă a apreciat că acestea nu au relevanță și nici legătură cu prezenta cauză, motiv pentru care a solicitat respingerea lor ca neîntemeiate. A mai susținut că respectiva decizie nu este una definitivă, ci este o decizie de casare, prin care s-a admis recursul formulat de comuna Dognecea și s-a trimis cauza spre rejudecare. Dispozițiile din decizia amintită fac referire la art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 care privesc contravaloarea pierderii de creștere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilității tehnice și cheltuielile de reinstalare a vegetației și de întreținere a acestora până la revenirea la situația anterioară reglementată de art. 42 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 46/2008 și nicidecum chiria, care este reglementată de art. 42 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008. Prin respectiva decizie, instanța supremă nu a statuat asupra faptului că art. 14 din Legea nr. 255/2010 nu ar fi aplicabil, ci a stabilit în sarcina instanței de apel ca în rejudecare să analizeze temeinicia celor solicitate prin cererea de chemare în judecată, prin raportare la documentele de la dosar și temeiurile de drept invocate. Intimata-pârâtă solicită respingerea ca neîntemeiate și a apărărilor cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 42 din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic, apreciind că nu există o motivare reală cu privire la pretinsa aplicare cu prioritate a acestui text de lege sau încălcarea acestuia prin motivarea instanței de apel. Nu se indică în concret modalitatea în care instanța de apel ar fi încălcat sau ignorat normele de drept material, ci își exprimă doar nemulțumirea față de modul în care instanța de apel a motivat respingerea cererii de apel. Față de motivele expuse, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca vădit nefondat. Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea excepțiilor invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare și admiterea recursului așa cum a fost formulat. Prin încheierea de ședință din data de 26.09.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins cele două excepții formulate, apreciindu-le ca fiind nefondate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin demersul judiciar cu care a învestit instanțele de fond, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.433.608,52 RON reprezentând chiria aferentă anului 2020 pentru ocuparea temporară a unui teren din fondul forestier necesar pentru realizarea obiectivului de investiții și interes național "LEA 400kV de interconexiune Reșița (România) - Pancevo (Serbia)". Prima instanță, Tribunalul București, secția a V-a, a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată, soluție ce a fost menținută în apel, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie respingând apelul ca nefondat. Ambele instanțe de fond au reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei civile nr. 17/30.01.2020, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2018. Prin cererea de recurs dedusă judecății, recurenta-reclamantă a criticat hotărârea instanței de apel pe motiv că a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. și ale art. 14 din Legea nr. 255/2010 și cu încălcarea dispozițiilor art. 42 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, apreciind că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Supunând controlului de legalitate decizia instanței de apel, recurenta-reclamantă urmărește reformarea acesteia sub aspectul admiterii cererii de chemare în judecată și obligării pârâtei la plata sumei de 2.433.608,52 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x/31.01.2020 cu dobânda legală de la data scadenței, până la plata efectivă și integrală a debitului (chiria aferentă anului 2020, datorată de pârâtă pentru un teren forestier scos din fondul forestier pentru realizarea obiectivului de investiții și interes național "LEA 400kV de interconexiune Reșița (România) - Pancevo (Serbia)"). Printr-o primă critică, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., argumentând, în esență, că nu trebuia făcută aplicarea acestor dispoziții legale, întrucât în litigiul ce formează obiectul dosarului nr. x/2018 intimata-pârâtă din prezenta cauză a avut calitatea de reclamantă, în timp ce recurenta-reclamantă a avut calitatea de pârâtă; de asemenea, a susținut că și temeiul de drept a fost altul în dosarul sus menționat, respectiv plata nedatorată. Înalta Curte constată că această critică este susceptibilă de a fi analizată în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității), sens în care este necesară încadrarea criticii în aceste dispoziții legale, încadrare permisă instanței de recurs potrivit art. 489 C. proc. civ. Critica recurentei-reclamante subsumată așadar, motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondată. Înalta Curte reține că cel mai important efect al hotărârilor judecătorești este autoritatea de lucru judecat, ale cărei efecte - pozitiv și negativ - sunt prevăzute în dispozițiile art. 431 C. proc. civ. Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat este consacrat în cuprinsul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia, într-o judecată ulterioară, partea care a câștigat un proces se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea din acest proces anterior, care este învestită cu autoritate de lucru judecat, fără ca instanța sau partea adversă din litigiul ulterior să mai poată supune dezbaterii existența dreptului. În acest caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a rezolvat anterior, așa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente. Drept urmare, cea de-a doua instanță nu mai poate face evaluări proprii asupra celor deja dezbătute, ci constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească și pe care nu o poate ignora. Totodată, simplul fapt că soluția asupra unui aspect litigios este conținută în considerente și nu în dispozitivul hotărârii, nu poate conduce la contestarea autorității de lucru judecat a unor astfel de motive, fiind important doar faptul că asupra unei chestiuni disputate în proces, în urma dezbaterii contradictorii a părților, instanța anterioară a dat o rezolvare, deoarece orice motiv sau considerent care tranșează un punct al litigiului, are un caracter decisiv și dobândește, pentru această rațiune, autoritate de lucru judecat. În consecință, Înalta Curte reține că și dacă nu se verifică tripla identitate de elemente, ci doar aceea ca între cele două cauze să există o legătură de materie litigioasă, pentru respectarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, cea de-a doua hotărâre trebuie să se sprijine pe ceea ce a rezolvat instanța anterioară. Or, în speță, curtea de apel a reținut că între cele două cauze există o strânsă legătură dată de izvorul cauzei. Examinând decizia civilă nr. 17/30.01.2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2018, instanța de apel a constatat că atât pretinsa obligație de plată a chiriei pentru anii 2016 și 2017 ce a făcut obiectul cererii de restituire din dosarul nr. x/2018, cât și cea reclamată pe anul 2020 în prezentul dosar sunt solicitate în legătură cu aceeași situație de fapt, respectiv ocuparea temporară a unui teren din fondul forestier necesar pentru realizarea obiectivului de investiții și de interes național "LEA 400kv de interconexiune Reșița (România) - Pancevo (Serbia)". De asemenea, instanța de apel a reținut că în ambele litigii, ca urmare a acestei situații de fapt, apelanta-reclamantă a susținut că s-a născut o obligație de plată a unei chirii anuale din partea intimatei-pârâte în temeiul dispozițiilor art. 42 din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic. Prin urmare, între pretențiile din cele două litigii există o strânsă legătură dată de izvorul obligației. A mai reținut instanța de apel că statuarea privind inexistența obligației de plată a chiriei anuale pentru ocuparea temporară a unui teren din fondul forestier necesar pentru realizarea obiectivului de investiții și de interes național "LEA 400kv de interconexiune Reșița (România) - Pancevo (Serbia) se bucură de efectele autorității de lucru judecat ale deciziei civile nr. 17/30.01.2020 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, definitive prin decizia civilă nr. 424/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Civilă, iar ca urmare a incidenței dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., acestea conduc la constatarea faptului că nici în prezenta cauză intimata-pârâtă nu are obligația legală pentru anul 2020 de plată a chiriei anuale ca urmare a scutirii exprese reglementate de art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local cu modificările și completările ulterioare. Ca atare, astfel cum corect a reținut instanța de apel, statuările din dosarul nr. x/2018 au în cadrul procesului de față, valoarea unor prezumții legale absolute, ce nu pot fi combătute și nici contrazise, ele impunându-se atât părților, cât și instanței de judecată, ambele părți procesuale prezente fiind părți și ale litigiului anterior. Deci, printr-o decizie definitivă a Curții de Apel Timișoara (decizia civilă nr. 17/30.01.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018) s-a statuat că intimata-pârâtă din prezenta cauză, Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A., nu datorează Regiei Naționale a Pădurilor - ROMSILVA - Direcția Silvică Caraș-Severin, recurenta-reclamantă din cauza pendinte, sumele de bani cu titlu de chirie pentru scoaterea temporară a terenului din fondul forestier necesar pentru realizarea obiectivului de investiții și de interes național "LEA 400kv de interconexiune Reșița (România) - Pancevo (Serbia). Această chestiune juridică se dorește a fi tranșată și în litigiul de față, în care se solicită plata chiriei în temeiul acelorași dispoziții legale și în raport de același izvor al obligației pecuniare exhibate, invocându-se aceeași cauză, singurul element care diferențiază cauza de față de cauza ce face obiectul dosarului nr. x/2018 fiind perioada pentru care se solicită plata chiriei. Prin urmare, instanța de apel nu putea pronunța o altă soluție care să contrazică chestiunile dezlegate definitiv de Curtea de Apel Timișoara prin decizia amintită intrată în autoritate de lucru judecat, statuând în alt mod față de cel deja statuat cu titlu de adevăr juridic. În acest context, este nefondată critica recurentei-reclamante, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că nu trebuia aplicat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat pe motiv că părțile nu au avut aceeași poziție procesuală în cele două dosare, precum și că temeiul de drept al celor două acțiuni este diferit. De altfel, pentru existența autorității de lucru judecat în sens pozitiv, art. 431 alin. (2) C. proc. civ. nu impune tripla identitate (de părți, obiect și cauză) cerută în privința autorității de lucru judecat sub aspect negativ, ci doar existența unei legături între cele două litigii. S-a mai susținut de către recurenta-reclamantă că autoritatea de lucru judecat nu înlătură obligația judecătorului de a-și forma propria opinie, de a motiva hotărârea raportat la motivele de fapt și temeiurile de drept ale cauzei. Or, nu poate fi primită această susținere ca fiind fondată în cauză, justificat de faptul că este de esența autorității de lucru judecat ca, în ideea asigurării stabilității raporturilor juridice, o chestiune litigioasă, odată tranșată de instanță, să nu mai poate fi adusă înaintea judecății, pe de o parte, iar pe de altă parte, ceea ce a stabilit o primă instanță să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanțe ulterioare. Deci, scopul autorității de lucru judecat este tocmai acela de a se evita pronunțarea unor hotărâri care să se contrazică, de a se evita ca o problemă dezlegată judiciar definitiv anterior să mai poată fi reevaluată într-un nou proces ulterior cu un rezultat contrar, aspect de natură a afecta siguranța circuitului civil și dreptul părților la un proces echitabil statuat de art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților sale Fundamentale. Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, motivat de faptul că aceste dispoziții nu pot reprezenta motiv pentru neachitarea chiriei datorate de intimata-pârâtă, întrucât obligația de plată a chiriei pentru ocupările temporare de terenuri din fondul forestier este reglementată expres, cu putere de lege, prin Codul silvic - Legea nr. 46/2008. De asemenea, a susținut că nu i se poate conferi Legii nr. 255/2010 o putere juridică mai mare față de Legea nr. 46/2008 - Codul silvic care este o lege organică și prin care este reglementat regimul proprietății asupra fondului forestier național. Ca atare, Legea nr. 46/2008 - Codul silvic are o putere juridică mai mare decât legea exproprierii. În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a invocat decizia nr. 2096/13.10.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2018, apreciind că această decizie ar trebui să fie avută în vedere în analiza aplicabilității și relevanței în speță a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010. Această critică este subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material) și este de asemenea, nefondată, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare. Tot subsumată motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este și critica dezvoltată a recurentei reclamante vizând încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 42 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic. În raport de aceste grupuri de critici din cererea de recurs, Înalta Curte observă că instanța de apel, reținând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 17/30.01.2020 a Curții de Apel Timișoara, a constatat pe cale de consecință că intimata-pârâtă nu are obligația nici în cauza de față să achite chiria pentru anul 2020, ca urmare a scutirii exprese reglementate de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 255/2010. Această statuare a instanței de apel este fundamentată pe efectul autorității de lucru judecat, nereprezentând o (re)evaluare proprie a respectivei curți de apel. În ceea ce privește concursul dintre normele juridice concurente evocate de recurenta-reclamantă (art. 14 din Legea 255/2010 și normele Codului silvic - Legea nr. 46/2008, precum ar fi art. 42), solicitat de recurenta reclamantă a fi examinat de instanța de recurs, Înalta Curte constată că acesta a fost deja tranșat prin decizia civilă definitivă în raport de care s-a recunoscut autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv, soluția în această privință - fundamentată potrivit argumentelor acolo prezentate - nemaiputând fi reevaluată de instanța de apel și subsecvent, de prezenta instanță de recurs, dat fiind impedimentul procesual de analiză enunțat. Acest considerent se contrapune cu succes și argumentului dedus din invocarea de către recurentă a deciziei nr. 2096/13.10.2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2018, în litigiul dintre Transelectrica S.A. și comuna Dognecea. În plus, instanța de recurs observă că litigiul respectiv a avut un consorțiu procesual subiectiv diferit (intimata pârâtă prezentă nefiind parte în acel dosar) și a avut un alt obiect (contravaloarea pierderii de creștere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilității tehnice și cheltuielile de reinstalare a vegetației și de întreținere a acestora până la revenirea la situația anterioară), nicidecum aspecte legate de chiria reglementată distinct de dispozițiile art. 42 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008. În contrapunere, se observă că decizia civilă nr. 17/2020 a Curții de Apel Timișoara a fost purtată între aceleași părți procesuale prezente și a vizat același izvor al obligațiilor. Ca atare, deciziei nr. 2096/13.10.2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă nu i se pot recunoaște aceleași efecte juridice precum deciziei civile nr. 17/2020, întrucât nu se decelează acea legătură între litigii, cerință reglementată de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ea rămânând încadrată din această perspectivă în categoria juridică a practicii judiciare, practică nepurtând însă în sistemul de drept național, atribut de obligativitate. În concluzie, toate criticile recurentei-reclamante sunt nefondate, astfel că, pentru considerentele expuse, reținând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.