ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 10 august 2018 pe rolul Tribunalul Caraș-Severin, fiind stabilită ulterior competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanta Regia Națională A Pădurilor ROMSILVA - Direcția Silvică Caraș-Severin a solicitat să se dispună obligarea pârâtelor Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. și Sucursala de Transport Timișoara la: - plata debitului principal în cuantum de 2.433.608,52 RON, reprezentând chirie anuală ocupare temporară a terenului în suprafață de 20,0156 ha din fondul forestier național; - plata penalităților de întârziere calculate de la data scadentei chiriei 31.01.2018 și până la plata electivă și integrală a acesteia; - plata debitului principal în cuantum de 304289.47 RON, reprezentând contravaloare scoatere definitivă din fondul forestier național a suprafeței de 0,1213 ha teren și contravaloare pierderii de creștere determinate de exploatarea masei lemnoase din fondul forestier național; - plata penalităților de întârziere calculate din data de 10.05.2015, conform deciziei de expropriere nr. 213/1640.2014 și deciziei nr. 10/20.04.2015 pentru scoatere definitivă din fondul forestier și până la plata efectivă și integrală a acestuia.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 211 din 18 februarie 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta Regia Națională a Pădurilor ROMSILVA - Direcția Silvică Caraș-Severin, în contradictoriu cu pârâta Sucursala de Transport Timișoara, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă. A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune. A respins, ca neîntemeiată, acțiunea privind pe reclamanta Regia Națională a Pădurilor ROMSILVA - Direcția Silvică Caraș-Severin, în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A..

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 1646A din 8 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă Regia Națională a Pădurilor - ROMSILVA Direcția Silvică Caraș-Severin împotriva sentinței civile nr. 211 din 18 februarie 2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A..

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 1646A din 8 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reclamanta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva Direcția Silvică Caraș-Severin a declarat recurs. În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată este netemeinică și nelegală fiind pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. și a art. 14 din Legea nr. 255/2010, respectiv cu încălcarea dispozițiilor legale cuprinse în art. 41 - 42 din Legea nr. 46/2008, fiind astfel incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prima critică face referire la faptul că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. Dacă în dosarul nr. x/2018 a fost analizată cererea reclamantei Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. de restituire a sumelor achitate către Regia Națională a Pădurilor - ROMSILVA Direcția Silvică Caraș-Severin în perioada 2015-2017, în schimb, în prezenta cauză, instanța a fost investită cu soluționarea unei acțiunii în pretenții formulată împotriva pârâtei Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A.. Recurenta-reclamantă apreciază că, întrucât temeiurile de drept invocate în cele două dosare sunt diferite, soluționarea cauzei în baza dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. este neîntemeiată, chiar dacă situația de fapt este aceeași, în sensul că se referă tot la obiectivul LEA 400 km Reșița - Pancevo. Motivarea deciziei recurate, prin care s-a făcut aplicarea principiului pozitiv al puterii de lucru judecat, este nelegală deoarece soluția instanței nu trebuie pronunțată pentru a nu contrazice alte hotărâri judecătorești, ci prin arătarea motivelor care au format opinia judecătorilor, raportat la motivele de fapt și temeiurile de drept invocate prin cerere. Chiar dacă reglementarea efectului pozitiv al autorități de lucru judecat urmărește să protejeze părțile de existența unor hotărâri judecătorești contradictorii, soluționarea cauzei trebuia să se realizeze prin analizarea în concret a motivelor de fapt și de drept invocate de către apelanta-reclamantă, iar nu prin aplicarea dispozițiilor legale cuprinse în art. 431 alin. (2) C. proc. civ. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Invocarea dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010 nu poate reprezenta motiv pentru neachitarea de către pârâtă a chiriei și a valorii terenului scos definitiv din fondul forestier, atât timp cât obligațiile de plată sunt reglementate expres prin act normativ cu putere de lege - Legea nr. 46/2008 - Codul silvic - și nu există niciun argument pentru a conferi putere juridică mai mare Legii nr. 255/2010 față de Codul silvic, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 46/2008 este o lege organică, prin care este reglementat regimul proprietății asupra fondului forestier național, având putere juridică mai mare decât legea exproprierii. În susținere, invocă decizia nr. 2096/13.10.2021 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2018, hotărâre ce ar trebui avută în vedere în analiza aplicabilității și relevanței în speță a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, iar nu decizia pronunțată de către instanța supremă în dosarul nr. x/2018, pe care s-a întemeiat soluția din cauză, prin valorificarea puterii lucrului judecat. Cea de-a treia critică reclamă faptul că prin decizia recurată Curtea de Apel București a încălcat dispozițiile art. 41 și art. 42 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic. Instanța de apel, motivând soluția prin raportare la hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2018, a ignorat obligația legală ce revine intimatei Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. potrivit Legii nr. 46/2008 - Codul silvic, în calitate de beneficiară a ocupării temporare și a scoaterii definitive de terenuri forestiere aflate în administrarea RNP ROMSILVA - Direcția Silvică Caras-Severin. Recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 41 și art. 42 din Codul silvic - Legea nr. 46/2008, reținând că în favoarea intimatei operează scutirea de la plată, fără ca aceste prevederi legale să fi fost modificate sau abrogate. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză: Intimata-pârâtă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. a depus întâmpinare, comunicată, invocând excepția netimbrării și excepția nulității cererii de recurs pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 18 octombrie 2023 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică la data de 16 ianuarie 2024, cu citarea părților în ședință publică, pentru soluționarea căii de atac. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prin demersul judiciar cu care a învestit instanțele de fond, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.433.608,52 RON, reprezentând chirie anuală ocupare temporară a terenului în suprafață de 20,0156 ha din fondul forestier național necesar pentru realizarea obiectivului de investiții și interes național "LEA 400 km de interconexiune Reșița (România) - Pancevo (Serbia)". Ambele instanțe de fond au reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei civile nr. 17 din 30 ianuarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia nr. 424 din 9 martie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Recursul recurentei este întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., argumentându-se, în esență, că au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., instanța de apel dând eficiență efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, precum și faptul că au fost aplicate și interpretate eronat dispozițiile art. 14 din Legea nr. 255/2010 și prevederile art. 41 și art. 42 din Legea nr. 46/2008. În concret, în opinia recurentei-reclamante, curtea de apel ar fi reținut în mod greșit incidența scutirii legale a pârâtei de la plata obligațiilor bănești prevăzute de art. 42 din Codul silvic, în valoare totală de 2.433.608,52 RON, reprezentând chirie anulă datorată pentru ocuparea temporară a terenului în suprafață de 20,0158 ha reprezentând fond forestier național aflat în proprietatea publică a statului și în administrarea pârâtei, în vederea realizării obiectivului de interes național "LEA 400 kV Reșița (România) - Pancevo (Serbia), Tronsonul I". Altfel spus, decizia instanței de apel este criticată din perspectiva fundamentării, pretins eronate, pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 255/2010 care reglementează scutirea legală în discuție și a ignorării ori aplicării greșite a dispozițiilor art. 42 din Legea nr. 46/2008, care statuează asupra obligațiilor bănești în sarcina pârâtei, prin reținerea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 17/2020 a Curții de Apel Timișoara. Criticile prezentate de recurenta-reclamantă sunt nefondate. Potrivit art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată", iar conform alin. (2) "autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă." Totodată, în conformitate cu prevederile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă." Prin norma evocată, legiuitorul a consacrat în mod explicit, în plan normativ, efectul pozitiv al lucrului judecat, prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental, dezlegată în cadrul unui proces și a cărei rezolvare se regăsește în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat. Aceasta presupune că dezlegarea dată nu va putea fi nesocotită sau contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus că exprimă adevărul în ceea ce privește raporturile juridice dintre părți (res judicata pro veritate habetur). În prezența efectului pozitiv al autorității lucrului judecat, instanța nou învestită nu procedează la o altă reevaluare jurisdicțională, ci doar valorifică ceea ce a statuat instanța anterioară. Sub acest aspect, funcția lucrului judecat este și aceea de a ușura sarcina probațiunii (dezlegările anterioare ale instanței având, în relația dintre părți, o valoare normativă, în înțeles de normă particulară, aplicabilă cauzei concrete deduse judecății) și respectiv, de a se impune noii judecăți, care, în justificarea soluției trebuie doar să facă referire la ceea ce s-a statuat anterior. Pornind de la premisa factuală descrisă, în valorificarea considerentelor de ordin teoretic Înalta Curte constată că instanța de apel, validând raționamentul primei instanțe, a reținut că respectivul obiectiv de investiții LEA 400KV Reșita-Pancevo a fost declarat de interes național și de utilitate publică, iar terenurile scoase din fondul forestier naționale sunt domeniu public, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, instituția pârâtă nedatorând contravaloarea folosinței. Astfel, dând eficiență puterii de lucru judecat a acestei hotărâri, care se opune recurentei-reclamante și îi înterzice acesteia de a readuce în atenția instanței de judecată chestiuni litigioase tranșate definitiv de către o altă instanță, în mod corect, instanța de apel a valorificat efectul pozitiv al lucrului judecat al acestei decizii. Curtea de apel, având în vedere că hotărârile judecătorești sunt obligatorii și produc efecte inter partes, a constatat că nu prezintă relevanță faptul că în litigiul anterior părțile au avut poziții procesuale inverse, ci importanță prezintă faptul că, atât în primul litigiu, cât și în cel pendinte, chestiunea litigioasă dedusă judecății este caracterul oneros sau gratuit al folosinței terenului, ce face parte din fondul forestier național. În alți termeni, instanța de apel a apreciat că puterea de lucru judecat privește manifestarea autorității de lucru judecat ca prezumție legală absolută de a exprima adevărul judiciar și are în vedere valoarea probatorie a unei hotărâri judecătorești anterioare în litigiul anterior, aducându-se în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia unei judecăți anterioare, raporturi juridice, care nu pot fi nici ignorate și nici contrazise. A admite soluția contrară ar însemna că prezumția legală și irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevărul cu privire la drepturile pe care o instanță judecătorească le constată, ar putea fi combătută, deschizându-se părții posibilitatea de a repune în discuție situația constatată în cuprinsul acesteia prin administrarea unor probe noi, iar finalitatea urmărită de legiuitor, de a preîntâmpina o a doua judecată, care răspunde necesității stabilității raporturilor juridice, ar fi pusă în pericol. Se reține că, și dacă nu se verifică tripla identitate de elemente, ci doar aceea ca între cele două cauze să există o legătură de materie litigioasă, pentru respectarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, cea de-a doua hotărâre trebuie să se sprijine pe ceea ce a rezolvat instanța anterioară. Or, în speță, în mod legal, curtea de apel a reținut că între cele două litigii există o strânsă legătură dată de izvorul cauzei. Examinând decizia civilă nr. 17 din 30 ianuarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2018, instanța de apel a constatat că atât pretinsa obligație de plată a chiriei pentru anii 2016 și 2017 ce a făcut obiectul cererii de restituire din dosarul nr. x/2018, cât și cea reclamată pe anul 2020 - ce face obiectul prezentului dosar - sunt solicitate în legătură cu aceeași situație de fapt, respectiv ocuparea temporară a unui teren din fondul forestier necesar pentru realizarea obiectivului de investiții și de interes național "LEA 400kv de interconexiune Reșița (România) - Pancevo (Serbia)". De asemenea, instanța de apel a reținut că în ambele litigii, ca urmare a acestei situații de fapt, apelanta-reclamantă a susținut că s-a născut o obligație de plată a unei chirii anuale din partea intimatei-pârâte în temeiul dispozițiilor art. 42 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic. Prin urmare, între pretențiile din cele două litigii există o strânsă legătură dată de izvorul obligației. Aceeași chestiune juridică se dorește a fi tranșată și în litigiul de față, în care se solicită plata chiriei în temeiul acelorași dispoziții legale și în raport de același izvor al obligației pecuniare exhibate, invocându-se aceeași cauză, singurul element care diferențiază cauza de față de cauza ce face obiectul dosarului nr. x/2018 fiind perioada pentru care se solicită plata chiriei. Astfel cum în mod legal a reținut instanța de apel, statuarea privind inexistența obligației de plată a chiriei anuale pentru ocuparea temporară a unui teren din fondul forestier necesar pentru realizarea obiectivului de investiții și de interes național "LEA 400kv de interconexiune Reșița (România) - Pancevo (Serbia) se bucură de efectele autorității de lucru judecat ale deciziei civile nr. 17 din 30 ianuarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, definitivă prin decizia civilă nr. 424/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Dată fiind incidența dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., se constată că nici în prezenta cauză intimata-pârâtă nu are obligația legală pentru anul 2020 de plată a chiriei anuale ca urmare a scutirii exprese reglementate de art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local cu modificările și completările ulterioare. Ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că statuările din dosarul nr. x/2018 au în cadrul procesului de față valoarea unor prezumții legale absolute, ce nu pot fi combătute și nici contrazise, ele impunându-se atât părților, cât și instanței de judecată, ambele părți procesuale din cauza dedusă judecății fiind părți și ale litigiului anterior. Prin urmare, instanța de apel nu putea pronunța o altă soluție care să contrazică chestiunile dezlegate definitiv de Curtea de Apel Timișoara prin decizia amintită, intrată în autoritate de lucru judecat, valorificată din perspectiva efectului pozitiv. În concluzie, este nefondată critica recurentei-reclamante subsumată motivului de negalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că nu trebuia aplicat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat pe motiv că părțile nu au avut aceeași poziție procesuală în cele două dosare, precum și că temeiul de drept al celor două acțiuni este diferit. S-a mai susținut de către recurenta-reclamantă faptul că autoritatea de lucru judecat nu înlătură obligația judecătorului de a-și forma propria opinie, de a motiva hotărârea raportat la motivele de fapt și temeiurile de drept ale cauzei. Or, nu poate fi primită această susținere, având în vedere faptul că este de esența autorității de lucru judecat ca, în ideea asigurării stabilității raporturilor juridice, o chestiune litigioasă, odată tranșată de instanță, să nu mai poate fi adusă înaintea judecății, pe de o parte, iar pe de altă parte, ceea ce a stabilit o primă instanță să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanțe ulterioare. Scopul autorității de lucru judecat este tocmai acela de a se evita pronunțarea unor hotărâri care să se contrazică, de a se evita ca o problemă dezlegată judiciar definitiv anterior să mai poată fi reevaluată într-un nou proces ulterior cu un rezultat contrar, aspect de natură a afecta siguranța circuitului civil și dreptul părților la un proces echitabil statuat de art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, motivat de faptul că aceste dispoziții nu pot reprezenta motiv pentru neachitarea chiriei datorate de intimata-pârâtă, întrucât obligația de plată a chiriei pentru ocupările temporare de terenuri din fondul forestier este reglementată expres, cu putere de lege, prin Codul silvic - Legea nr. 46/2008. De asemenea, a mai arătat că nu i se poate conferi Legii nr. 255/2010 o putere juridică mai mare față de Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, care este o lege organică și prin care este reglementat regimul proprietății asupra fondului forestier național. Ca atare, Legea nr. 46/2008 - Codul silvic are o putere juridică mai mare decât legea exproprierii. În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a invocat, cu titlul de practică, decizia nr. 2096 din 13 octombrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2018, apreciind că această decizie ar trebui să fie avută în vedere în analiza aplicabilității și relevanței în speță a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010. A arătat, totodată, că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 42 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic. Aceste critici nu pot fi primite, având în vedere că instanța de apel nu a făcut o interpretare proprie și aplicare a dispozițiilor legale anterior evidențiate, fiind împiedicată să mai examineze temeinicia acțiunii și incidența art. 42 din Legea nr. 46/2008 ori cea a art. 14 din Legea nr. 255/2010. Aceasta întrucât, chestiunea prevelanței normei speciale (Legea nr. 255/2010) față de norma generală (Codul silvic-Legea nr. 46/2008) în litigiul pendinte a fost tranșată în litigiul anterior, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, constituind tocmai fundamentul soluției pronunțate prin decizia civilă nr. 17 din 30 ianuarie 2020 de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2018, definitivă, prin decizia civilă nr. 424 din 9 martie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, astfel cum deja s-a arătat. Este de menționat că în litigiul anterior, având de analizat existența/inexistența obligației de plată a chiriei în sarcina Companiei Naționale de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A., instanța a stabilit, în mod definitiv, că în cazul concret dedus judecății, pentru ocuparea terenului scos din fondul forestier național pentru realizarea obiectului de investiții LEA 400 KV Reșita-Pancevo, sunt aplicabile dispozițiile art. 14 din Legea nr. 255/2010, operând în favoarea pârâtei beneficiul scutirii legale de la plata chiriei. Astfel, a fost reținut, cu putere de lucru judecat, că norma specială cuprinsă în art. 14 din Legea nr. 255/2010 are un caracter derogator și, în consecință prioritar, în sensul în care, în considerarea domeniului specializat al obiectelor de interes național, județean și local, instituie expressis verbis beneficiul scutirii de la plata obligațiilor bănești datorate potrivit normei generale din Codul silvic. Ipoteza incidentă în speță este aceea a exceptării de la plata obligațiilor bănești prevăzute de art. 42 alin. (1) lit. b) și c) din Codul silvic (chiria și contravaloarea pierderii de creștere) în cazul ocupării unui teren din fondul forestier național situat pe coridorul de expropriere, teren aflat în proprietatea publică a statului și în administrarea pârâtei și care este afectat unei lucrări de utilitate publică de interes național, astfel cum rezultă din H.G. nr. 841/2015. Totodată, s-a reținut că nici împrejurarea, reală, că pârâta din cauză a solicitat emiterea facturilor pentru plata sumelor de bani și a plătit garanția nu este de natură a suprima caracterul nedatorat al plății efectuate, întrucât operează beneficiul scutirii legale. Drept urmare, în litigiul pendinte, instanța de apel nu putea efectua o altă interpretare a dispozițiilor legale și nu putea pronunța o altă soluție, care să contrazică chestiunile dezlegate de alte instanțe în mod definitiv, cu putere de lucru judecat și să statueze în alt mod față de cel deja stabilit cu titlu de adevăr juridic. Acest considerent se contrapune cu succes și argumentului dat de invocarea de către recurentă a deciziei nr. 2096 din 13 octombrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2018, în litigiul dintre Transelectrica S.A. și comuna Dognecea. În plus, instanța de recurs observă că litigiul respectiv a avut un consorțiu procesual subiectiv diferit (intimata-pârâtă din cauză nefiind parte în acel dosar) și a avut un alt obiect (contravaloarea pierderii de creștere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilității tehnice și cheltuielile de reinstalare a vegetației și de întreținere a acestora până la revenirea la situația anterioară), nicidecum aspecte legate de chiria reglementată distinct de dispozițiile art. 42 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008. În contrapunere, se observă că decizia civilă nr. 17/2020 a Curții de Apel Timișoara a fost purtată între aceleași părți procesuale și a vizat același izvor al obligațiilor. Ca atare, deciziei nr. 2096 din 13 octombrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu i se pot recunoaște aceleași efecte juridice precum deciziei civile nr. 17/2020, întrucât nu se decelează acea legătură între litigii, cerință reglementată de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ea rămânând încadrată din această perspectivă în categoria juridică a practicii judiciare, practică ce nu are atribut de obligativitate în sistemul de drept național. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.