ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1578/2020

Ședința publică din data de 16 iulie 2020

Asupra conflictului negativ de competență;

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30 august 2018 pe rolul Tribunalului Caraș Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamantul Municipiul Reșița, prin primar, a chemat în judecată pe pârâta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâta la plata următoarelor sume: 2.129.765,86 RON reprezentând chiria aferentă anului 2015, 2.129.765,86 RON reprezentând chiria aferentă anului 2016 și 2.129.765,86 RON reprezentând chiria aferentă anului 2018, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare datorată de la scadența obligației de plată și până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea civilă nr. 132 C. civ. din 17 septembrie 2018, Tribunalul Caraș-Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale procesuale și a declinat competența de soluționare a acțiunii, în favoarea secției I civile a Tribunalului Caraș-Severin, complete specializate în judecarea cauzelor civile.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Caraș-Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a reținut că obiectul litigiului îl constituie actiunea în pretenții formulată de reclamantul Municipiul Reșița, prin primar, în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., în baza art. 39 din Codul silvic, art. 42 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Codul silvic, art. 43 din Codul silvic, prin care s-a solicitat contravaloarea chiriei pe terenurile invocate în acțiune, pentru anii 2015-2018.

Pentru stabilirea competenței materiale procesuale de soluționare a cauzei, această instanță a avut în vedere faptul că modalitatea în care a fost rezolvată problema specializării în domeniul litigiilor cu profesioniști de către legiuitor și care se regăsește în prevederile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 și art. 226 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., din care rezultă că fostele secții comerciale judecă în principal, litigii în materie de societăți, respectiv cele enumerate la art. 226 din Legea nr. 71/2001, precum și alte litigii patrimoniale și nepatrimoniale între profesioniști, așa cum sunt definiți aceștia de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, atunci când sunt în legătură cu activități de producție, comerț sau prestări servicii, așa cum le definește art. 8 alin. (2), precum și, în aceleași limite, litigiile în care una din părți este profesionist.

Prin urmare, a apreciat că nu orice litigiu în care apare un profesionist, este de competența completelor specializate în judecarea litigiilor cu profesioniști, ci doar cele care vizează activitățile de producție, comerț sau prestări servicii ale acestora.

Cum prin acțiunea dedusă judecății se urmărește valorificarea fructelor (chirii) aferente unui drept de proprietate asupra unui imobil, competența de soluționare a litigiului nu aparține completelor specializate în judecarea litigiilor cu profesioniști, întrucât nu privește activitățile de producție, comerț sau prestări de servicii ale pârâtei având calitatea de profesionist, iar prin dispozițiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, legiuitorul a arătat expres că secțiile civile ale tribunalelor judecă cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părților.

În condițiile în care atât reclamanta, cât și pârâta nu au ca obiect de activitate închirierea imobilelor pentru ca pretențiile reprezentând chirie să fie de competența completelor specializate în judecarea litigiilor cu profesioniști, iar valorificarea fructelor aferente unui drept de proprietate asupra unui imobil este un act juridic civil, a apreciat că prezentul litigiu este de competența secției I civile.

2.1. Învestită cu soluționarea cauzei prin declinare de competență, Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă, prin sentința nr. 313 din 11 martie 2019, a admis excepția de necompetență teritorială, invocată de pârâtă, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a pronunța sentința sus-menționată, Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă a reținut următoarele:

Prin întâmpinarea formulată la data de 21 noiembrie 2018 (data depunerii la oficiul poștal), pârâta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. a invocat, pe cale de excepție, necompetența teritorială a Tribunalului Caraș-Severin în soluționarea cauzei, apreciind că instanța competentă este Tribunalul București, având în vedere că sediul pârâtei se află în București, b-dul x, nr. 33, după cum rezultă și din acțiunea reclamantului, iar adresa de corespondență este în București, str. x. Prin urmare, reclamantul a învestit în mod eronat Tribunalul Caraș-Severin în condițiile în care pârâta are atât sediul social, cât și sediul secundar în București.

La termenul de judecată din 11 martie 2019, reclamantul Municipiul Reșița, prin primar, a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției necompetenței teritoriale, întrucât, fiind în prezența unui raport de locațiune, în accepțiunea art. 1777 din C. civ., este îndeplinită ipoteza normei înscrise la art. 113 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., în raport de care competența teritorială de soluționare a cauzei revine Tribunalului Caraș-Severin.

La același termen, reclamantul a depus o cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei la achitarea următoarelor sume de bani: 2.129.765,86 RON, reprezentând chiria aferentă anului 2015, 2.129.765,86 RON, reprezentând chiria aferentă anului 2016, 2.129.765,86 RON, reprezentând chiria aferentă anului 2018, 2.129.765,86 RON, reprezentând chiria aferentă anului 2019; dobânda legală penalizatoare, datorată de la scadența obligației de plată și până la plata efectivă, cheltuieli de judecată.

A argumentat Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă, în privința necompetenței teritoriale, că susținerile reclamantului Municipiul Reșița privitoare la competența teritorială alternativă întemeiată pe dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. nu pot fi primite, având în vedere că între părți nu există un contract de locațiune, în sensul dispozițiilor art. 1777 din C. civ.. Drept urmare, potrivit art. 107 din C. proc. civ., competența teritorială de soluționare a cererii aparține Tribunalului București.

2.2. Prin sentința nr. 2376 din 25 octombrie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraș-Severin. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul București și Tribunalul Caraș-Severin și, suspendând cauza, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În pronunțarea acestei sentințe, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a avut în vedere faptul că reclamantul solicită angajarea răspunderii civile a pârâtului pentru neplata sumelor de bani reprezentând chiria aferentă terenului pentru anii 2015, 2016 și 2018.

Câtă vreme opțiunea reclamantului, reiterată de altfel prin răspunsul la întâmpinare și prin concluziile orale în fața instanței, asupra excepției necompetenței teritoriale, a fost de a sesiza instanța de la locul situării imobilului, conform art. 113 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., respectiv Tribunalul Caraș-Severin, acesta a dobândit competența de soluționare a cauzei la momentul formulării opțiunii de către reclamant prin introducerea cererii de chemare în judecată.

II. Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraș-Severin, secția I civilă, în considerarea argumentelor ce succed:

Dispozițiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

În speță, Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă și Tribunalul București și-au declinat reciproc competența de soluționare a pricinii, prezentul conflict negativ de competență fiind generat de reținerile diferite ale celor două tribunale cu privire la incidența sau nu a cazului de competență teritorială alternativă reglementat de art. 113 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

Astfel, Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă a făcut aplicarea dispozițiilor art. 107 alin. (1) din C. proc. civ., apreciind că între părți nu există un contract de locațiune în sensul dispozițiilor art. 1777 din C. civ. pentru a opera ipoteza normei înscrise în dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., în timp ce Tribunalul București a dat eficiență dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 116 din C. proc. civ., reținând existența unui raport de locațiune între părți și opțiunea reclamantului în alegerea instanței competente.

Prin cererea de chemare în judecată, precizată ulterior, reclamantul Municipiul Reșița, prin primar, a solicitat obligarea pârâtei Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. la plata unor sume de bani cu titlu de chirie aferente anilor 2015, 2016, 2018 și 2019, datorate pentru folosința terenului din fondul forestier aflat în proprietatea Municipiului Reșița, potrivit dispozițiilor legale.

În drept, au fost invocate art. 39, art. 42 alin. (1) lit. b) și alin. (2), art. 43 din Codul silvic, art. 12 alin. (1) din Metodologia din 8 aprilie 2016 privind scoaterea definitivă, ocuparea temporară și schimbul de terenuri și de calcul al obligațiilor bănești, aprobată prin Ordinul nr. 694 din 8 aprilie 2016 al ministerului mediului, apelor și pădurilor, H.G. nr. 841/2015, art. 1 alin. (3) și art. 3 alin. (2) și (4) din O.G. nr. 13/2011, art. 1516 din C. civ., art. 113 alin. (1) pct. 4, art. 192, art. 194, art. 195 și art. 628 alin. (2) din C. proc. civ.

Înalta Curte reține că art. 39 din Codul silvic, invocat ca temei juridic în susținerea demersului judiciar, prevede că "(1) Ocuparea temporară de terenuri din fondul forestier național este permisă numai pe o perioadă determinată de timp, în scopul realizării obiectivelor din categoria celor prevăzute la art. 36 și la art. 37 alin. (1) lit. e) și f) și cu asigurarea plății anticipate a obligațiilor bănești de către beneficiarul aprobării de scoatere din fondul forestier național pentru obiectivul respectiv. (2) În raport cu durata obiectivului, perioada de timp pentru care poate fi aprobată ocuparea temporară prevăzută la alin. (1) este de maximum 10 ani, cu posibilitatea prelungirii pe perioade succesive de maximum 10 ani. (3) Chiria aferentă fiecărui an se plătește până la data de 31 ianuarie a anului pentru care se datorează și se calculează conform prevederilor legale în vigoare la data de 1 ianuarie. (...)".

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale precitate, reiese că natura juridică a raportului în temeiul căruia beneficiarul ocupă temporar terenul din fondul forestier național în schimbul achitării unor sume de bani, cu titlu de chirie, reprezentând contravaloarea folosinței terenului, este cea a unui raport de locațiune, care se circumscrie domeniului de aplicare a dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., potrivit cărora, "În afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente: (...) instanța locului unde se află imobilul, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locațiune a imobilului".

Legiuitorul a prevăzut că în cazul competenței teritoriale alternative, reclamantul este cel care face alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, conform dispozițiilor art. 116 din C. proc. civ.

Or, prin introducerea cererii de chemare în judecată la Tribunal Caraș-Severin, reclamantul a înțeles să învestească instanța de judecată de la locul situării imobilului, aflat pe raza municipiului Reșița, uzând de dreptul de a alege instanța competentă a soluționa cauza, în raport de prevederile art. 113 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

Raportat considerentelor expuse, Înalta Curte constată că Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă este instanța competentă teritorial să soluționeze cererea de chemare în judecată dedusă judecății, urmând a dispune în acest sens, pe calea regulatorului de competență, conform art. 135 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraș Severin, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 iulie 2020.