ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1718/2020

Ședința publică din data de 24 septembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, secția I civilă la 13 noiembrie 2018 sub dosar nr. x/2018, reclamanta Compania Națională de Transport a Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. - prin Sucursala de Transport Timișoara în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Reșița - prin Primar, a solicitat obligarea acestuia la restituirea sumei de 4.705.341,91 RON - suma fiind încasată de către pârât cu titlu de contravaloare cheltuieli de reinstalare vegetație pe anul 2015 - 332.370,84 RON conform factură nr. x/03.11.2015 achitată cu OP nr. x/10.11.2015; pierdere creștere pe anul 2015 - 1.695.742,79 conform factura nr. x/03.11.2015 achitată cu OP nr. x/10.11.2015; chirie pe anul 2016 - 547.462,42 RON conform nota nr. 12861/20.]2.2016 achitată cu OP nr. x/20.12.2016; chirie pe anul 2017 - 2.129.765,86 RON conform factura nr. x/06.01.2017 achitată cu OP nr. x/09.03.2017; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale datorată de la data achitării sumelor și până la data restituirii sumei de la petitul 1; precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 1341, art. 1344, art. 1635-1640 C. civ. și art. 148, 192, 194 și urm. C. proc. civ.

Tribunalul Caraș-Severin, secția I Civila, prin încheierea nr. 37 din 16 noiembrie 2018 a admis excepția de necompetență materială a secției I Civilă a Tribunalului Caraș-Severin și a trimis cauza secției a II-a Civilă, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Caraș-Severin - complet specializat în soluționarea litigiilor cu profesioniștii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2018*.

Prin sentința civilă nr. 101/2019 din 18 martie 2019, Tribunalul Caraș-Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta Compania Națională de Transport a Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. - prin Sucursala de Transport Timișoara, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Reșița - prin Primar.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta Compania Națională de Transport a Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. - prin Sucursala de Transport Timișoara a declarat apel.

Prin decizia nr. 761/A din 9 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a fost respins apelul formulat de reclamanta Compania Națională de Transport a Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. - prin Sucursala de Transport Timișoara împotriva sentinței nr. 101/2019 din 18 martie 2019 a Tribunalului Caraș-Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Compania Națională de Transport a Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. - prin Sucursala de Transport Timișoara.

Prin memoriul de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea și schimbarea în tot a deciziei atacate și în principal, trimiterea spre rejudecarea apelului, iar în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare și admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată, dispunând obligarea pârâtului la restituirea sumei de 4.705.341,91 RON.

În continuare, recurenta formulează cerere de repunere în termenul de recurs.

Potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 485 C. proc. civ., se solicită admiterea cererii de repunere, a recurentei, în termenul de formulare și depunere a cererii de recurs împotriva deciziei atacate, pentru următoarele motive:

Așa cum rezultă din actele dosarului de fond și apel, Transelectrica S.A. a solicitat instanței de judecată să realizeze transmiterea tuturor actelor de procedură la adresa de corespondență și pentru comunicarea actelor de procedură de la punctul de lucru situat în București, str. x, aleasă de Transelectrica S.A..

In considerarea prevederilor art. 158 C. proc. civ., deși s-a învederat instanței că a fost ales locul citării și s-a solicitat ca actele de procedură să fie comunicate la adresa de corespondență și pentru comunicarea actelor de procedură de la punctul de lucru situat în București, str. x sector 3 s-a precizat totodată, că persoana desemnată pentru primirea corespondentei este doamna A., funcționar administrativ însărcinat cu primirea corespondenței, instanța de apel nu a respectat aceasta solicitare a Transelectrica S.A. comunicând atât citația emisă pentru primul termen, cât și decizia recurată - la adresa din Bd. x.

Potrivit prevederilor art. 165 C. proc. civ., referitor la procedura de înmânare a citației sau a oricărui act de procedura, se stabilește că:

"procedura se socotește îndeplinită: 1. la data semnării dovezii de înmânare ori, după caz, a încheierii procesului-verbal prevăzut la art. 164 indiferent dacă partea a primit sau nu citația ori alt act de procedură personal; 2. în cazul citării ori comunicării altui act de procedură efectuate prin postă sau curierat rapid, potrivit art. 154 alin. (4) și (5), procedura se socotește îndeplinită la data semnării de către parte a confirmării de primire ori a consemnării, potrivit art. 163, de către funcționarul poștal sau de către curier a refuzului acesteia de a primi corespondenta; 3. în cazul citării sau comunicării altui act de procedură efectuate potrivit art. 154 alin. (6), procedura se socotește îndeplinită la data arătată pe copia imprimată a confirmării expedierii, certificată de grefierul care a făcut transmisiunea".

În acest context, recurenta solicită să se constatate că niciuna din mențiunile prevăzute la art. 163 și 164 C. proc. civ., privind eventualul refuz al Transelectrica S.A. de a primi actele de procedură transmise de instanța de judecată sau depunerea la cutia poștala sau afișarea la ușa imobilului a actelor procedurale transmise de instanța la adresa din Magheru nr. 33, nu se poate regăsi pe dovezile de comunicare, agentul procedural arătând faptul că nu s-au comunicat actele pentru că nu a fost găsit destinatarul Transelectrica S.A. la adresa indicată, menționând pe dovezile de comunicare "destinatar mutat".

Articolul 155 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. stabilește că citarea persoanelor juridice de drept privat, se face prin reprezentanții lor, la sediul principal sau, atunci când este cazul, la sediul dezmembrământului lor, adică la adresa punctului de lucru indicat de contestatoare, ca locul unde și-a desfășurat activitatea, la adresa din str. x - 4, București.

În acest sens, se arată că s-a indicat instanței de apel că toate actele de procedură să fie comunicate la adresa din București, str. x. sector 3; această situație de fapt se poate constata și din următoarele înscrisuri aflate la dosarul cauzei: cererea de apel, cât și în celelalte acte procedurale depuse de la dosar (concluziile depuse la termenul din 09.10.2019 dosar apel - Curtea de Apel Timișoara), chiar și în preambulul deciziei nr. 761/A/09.10.2019 a Curții de Apel Timișoara fiind menționate următoarele:

"Reprezentanta reclamantei-apelante învederează faptul că nu i-a fost comunicata întâmpinarea... solicită comunicarea tuturor actelor de procedura către apelanta, la punctul de lucru situat in București, str. x, sector 3" (paragraful al 5-lea al primei pagini a deciziei atacate).

Potrivit art. 185 C. proc. civ., neexercitarea și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.

Potrivit art. 186 alin. (1) C. proc. civ., partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate, alin. (2) partea va îndeplini actul de procedură în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen.

Având în vedere faptul că sunt întrunite cerințele legale pentru a fi admisă cererea de repunere în termenul de exercitare a recursului, în temeiul art. 174-179 C. proc. civ., raportat la prevederile legale menționate și la art. 186 C. proc. civ.), recurenta solicită constatarea nulității dovezii de comunicare a deciziei atacate, datorită modului viciat de comunicare - având în vedere faptul societatea s-a mutat de la sediul din B-dul x 33, la sediul din București, str. x, aspect comunicat instanței încă de la primul act din dosar - cererea de chemare în judecată, menționând acest aspect pe tot parcursul judecății, inclusiv în apel, așa cum rezultă din înscrisurile de la dosar și, pe cale de consecință să se dispună repunerea în termenul de exercitare a recursului împotriva deciziei atacate.

Pe fondul cererii de recurs, recurenta susține că hotărârea pronunțată în apel este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu recurs, pe de o parte cu greșita aplicare a prevederilor art. 14 din Legea nr. 225/2010, iar pe de altă parte cu încălcarea acestor prevederi ale art. 14 din Legea nr. 225/2010, cu încălcarea principiului neretroactivității legii, cu încălcarea art. 7 C. proc. civ., care prevăd obligativitatea ca judecătorii să asigure respectarea dispozițiilor legii privind realizarea drepturilor părților din proces, ale art. 20 C. proc. civ.

Prin motivarea avută în vedere de instanța de apel, pentru respingerea cererii de apel și menținerea soluției instanței de fond de respingere a cererii de chemare în judecată, privind dispozițiile și interpretarea Deciziei nr. 67/2017 a Curții Constituționale, decizia atacată este pronunțată pe de o parte, cu încălcarea normelor de drept material, iar, pe de altă parte este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

In esență, instanța de apel a respins cererea reclamantei pe motiv că "nu își însușește interpretarea dată deciziei de neconstituționalitate de către apelanta-reclamantă, Curtea Constituțională făcând referire la necesitatea stabilirii unui cadru legislativ și coerent, nerezultând că norma ar fi neconstituțională într-o anumită interpretare" și că "apelanta-reclamantă își întemeiază prezenta acțiune pe un text neconstituțional care, pe cale de consecință, nu își mai produce efectele juridice până la momentul în care legiuitorul va adopta o soluție legislativă în concordanță cu statuările Curții Constituționale, astfel încât soluția primei instanțe de respingere a demersului judiciar este una temeinică și legală".

În acest context, se solicită a se avea în vedere Decizia nr. 67 din 21 februarie 2017 a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial nr. 581 din iulie 2017, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate, constatându-se că, dispozițiile legale cuprinse la art. 14 din Legea nr. 255/2010 potrivit căreia, scoaterea se exceptează de la plată despăgubirile prevăzute la art. 41 alin. (1) lit. b) - d) și art. 42 alin. (1) lit. b) - d) din Legea nr. 46/2008 cuvenite persoanelor fizice si persoanelor juridice private sunt neconstituționale.

Astfel, recurenta apreciază că, instanța de apel nu a înțeles obiectul, dispozițiile și practic despre ce este vorba în decizia CCR, interpretând cu încălcarea prevederilor legale Decizia nr. 67 din 21 februarie 2017 a Curții Constituționale și încălcând prin decizia pronunțată în apel, prevederile legale aplicabile speței - art. 14 din Legea nr. 255/2010.

Un alt motiv de nelegalitate, care dovedește că instanța de apel a pronunțat decizia atacată, pe de o parte cu greșita aplicare a prevederilor art. 14 din Legea nr. 225/2010, iar pe de altă parte cu încălcarea acestor prevederi, cu încălcarea principiului neretroactivității legii, cu încălcarea art. 7 C. proc. civ., care prevăd obligativitatea ca judecătorii să asigure respectarea dispozițiilor legii privind realizarea drepturilor părților din proces, ale art. 20 C. proc. civ., îl constituie faptul că nu a ținut cont nici de faptul că pretențiile Transelectrica S.A. erau anterioare publicării Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2017 adoptată de Curtea Constituțională, în Monitorul Oficial nr. 581 din iulie 2017.

Așa cum se poate constata, Transelectrica S.A. a solicitat obligarea pârâtului la restituirea sumei de 4.705.341,91 RON (suma fiind încasată de către pârât cu titlu de contravaloare cheltuieli de reinstalare vegetație pe anul 2015 - 332.370.84 RON, conform facturii nr. x/03.11.2015 achitată cu OP nr. x/10.11.2015: pierdere creștere pe anul 2015 - 1.695.742.79 RON conform factura nr. x/03.11.2015 achitata cu OP nr. x/10.11.2015; chirie pe anul 2016 - 547.462.42 RON conform nota nr. x/20.12.2016 achitata cu OP nr. x/20.12.2016; chirie pe anul 2017 - 2.129.765.86 RON conform factura nr. x/06.01.2017 achitata cu OP nr. x/09.03.2017).

Or, prevederile art. 14 din Legea nr. 255/2010, (care conține scutirile acordate Transelectrica SA) produceau efecte depline în raport cu datele pretențiilor Transelectrica S.A., chiar și dacă s-ar reține ca întemeiată interpretarea dată de Curtea de Apel Timișoara, în decizia recurată, privind efectele Deciziei nr. 67/2017 adoptată de Curtea Constituționala, întrucât la acele date art. 14 din Legea nr. 255/2010 nu era nici suspendat și nici declarat neconstituțional.

Un alt motiv de nelegalitate, care dovedește că instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu greșita aplicare și încălcare a prevederilor art. 14 din Legea nr. 225/2010 este faptul că nu a ținut cont de conținutul Deciziei nr. 67/2017 adoptată de Curtea Constituțională, întrucât la acele date, art. 14 din Legea nr. 255/2010, prin care s-a stabilit că art. 41 alin. (1) lit. b) - d) și art. 42 alin. (1) lit. b) - d) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cuvenite persoanelor fizice și persoanelor juridice private, sunt neconstituționale".

O altă critică de nelegalitate, care dovedește că instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu greșita aplicare și încălcare a prevederilor art. 14 din Legea nr. 225/2010, cu încălcarea principiului neretroactivității legii, cu încălcarea art. 7 C. proc. civ., care prevăd obligativitatea ca judecătorii să asigure respectarea dispozițiilor legii privind realizarea drepturilor părților din proces, ale art. 20 C. proc. civ., îl constituie faptul că nu s-a pronunțat asupra tuturor criticilor Transelectrica S.A..

Prin întâmpinarea depusă, la 27 februarie 2020, intimatul Municipiul Reșița - prin Primar a solicitat respingerea recursului formulat în cauză, pe cale de excepție ca tardiv și netimbrat, iar pe fond ca inadmisibil, netemeinic și nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatului, depus la 19 martie 2020, recurenta solicită respingerea apărărilor intimatului și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 7 mai 2020, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 12 mai 2020, recurenta depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 2 iulie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 196 din 4 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă și a acordat termen la data de 21 mai 2020, apoi la 2 iulie 2020, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că în mod greșit instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe pronunțând hotărârea atacată, pe de o parte cu greșita aplicare a prevederilor art. 14 din Legea nr. 225/2010, iar pe de altă parte cu încălcarea acestor prevederi, cu încălcarea principiului neretroactivității legii, cu încălcarea art. 7 C. proc. civ., care prevăd obligativitatea ca judecătorii să asigure respectarea dispozițiilor legii privind realizarea drepturilor părților din proces, ale art. 20 C. proc. civ.

Așadar, prin motivarea avută în vedere de instanța de apel, pentru respingerea cererii de apel și menținerea soluției instanței de fond de respingere a cererii de chemare în judecată, privind dispozițiile și interpretarea Deciziei nr. 67/2017 a Curții Constituționale, recurenta apreciază că decizia atacată este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, se constată că prin demersul judiciar, reclamantă a solicitat restituirea cu dobânda legală aferentă a sumelor în cuantum total de 4.705.341,91 RON achitate pârâtei-intimate în baza art. 41 și 42 din Legea 46/2008 privind Codul Silvic pentru scoaterea definitivă sau temporară a unor terenuri din fondul forestier național, în vederea realizării obiectivului de interes național LEA 400 kV de interconexiune Reșița (România) - Pancevo (Serbia), linie electrică aeriană care traversează 11 unități administrativ teritoriale, inclusiv U.A.T. Reșița.

În acest context, recurenta apreciază că a efectuat o plată nedatorată, din care a rezultat o îmbogățire fără justă cauză a pârâtului-intimat, având în vedere prevederile art. 14 alin. (1) din Legea 255/2010, potrivit cărora: scoaterea, definitivă ori temporară, a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes național, județean și local din circuitul agricol și, respectiv, din fondul forestier național se exceptează de la plata taxelor prevăzute la art. 92 alin. (4) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv a taxelor și a celorlalte sume datorate potrivit art. 33 alin. (2) lit. h), art. 36 alin. (2), art. 41 și 42 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cu modificările și completările ulterioare, și art. 42 alin. (3) lit. h) din Legea îmbunătățirilor funciare nr. x, republicată, cu completările ulterioare.

Prin decizia Curții Constituționale nr. 67/2017 a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 14 din Legea nr. 255/2010, potrivit căreia scoaterea, definitivă ori temporară, din fondul forestier național a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes național, județean și local se exceptează de la plata despăgubirilor prevăzute de art. 41 alin. (1) lit. b) - d) și art. 42 alin. (1) lit. b) - d) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cuvenite persoanelor fizice și persoanelor juridice private, este neconstituțională.

Din considerentele instanței de apel, s-a reținut că recurenta și-a întemeiat acțiunea pe un text legal declarat neconstituțional, care nu mai produce efecte juridice până în momentul în care legiuitorul va adopta o soluție legislativă în concordanță cu statuările Curții Constituționale, așa încât, Curtea de Apel Timișoara a apreciat soluția primei instanțe, de respingere a demersului judiciar, ca fiind una temeinică și legală.

Această concluzie este nefondată, urmând a fi respinsă, în considerarea următoarelor argumente:

Analizând considerentele Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2017 se reține că, Curtea Constituțională a stabilit faptul că, Legea nr. 255/2010 constituie reglementarea specială în materie de expropriere atunci când această măsură este dispusă în vederea realizării unor obiective specifice de interes național, iar Legea nr. 46/2008 cadrul general în materia stabilirii obligațiilor bănești în privința scoaterii terenurilor din fondul forestier național.

Așadar, critica recurentei, potrivit căreia, decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 14 din Legea nr. 225/2010, motivat de faptul că instanța de apel nu a avut în vedere conținutul Deciziei nr. 67/2017 adoptată de Curtea Constituțională, se constată că este întemeiată, întrucât aceasta nu s-a referit la toate sumele prevăzute de art. 41 și 42 din Codul Silvic.

Astfel, Codul silvic - Legea nr. 46/2008 cu modificările si completările ulterioare - stabilește categoriile de obligații bănești, pentru scoaterea definitivă sau ocuparea temporală a terenurilor din fondul forestier național, care nu se regăsesc în categoria creanțelor fiscale, așa cum sunt reglementate de Codul fiscal și de Codul de procedură fiscală.

Art. 41 (1) prevede că, "pentru terenurile scoase definitiv din fondul forestier național, în cazurile prevăzute la art. 36 și 37, obligațiile bănești sunt următoarele:

a) taxa pentru scoaterea definitivă a terenurilor din fondul forestier național, care se achită anticipat emiterii aprobării de scoatere definitivă și se depune în fondul de ameliorare a fondului funciar cu destinație silvică, aflat la dispoziția autorității publice centrale care răspunde de silvicultură;

...e) cheltuielile de instalare a vegetației forestiere și de întreținere a acesteia până la realizarea stării de masiv, numai pentru cazurile prevăzute la art. 36 alin. (2) și la art. 37 alin. (1), sume care se depun în fondul de conservare și regenerare a pădurilor."

Așadar, aceste prevederi se constată că nu au fost declarate neconstituționale, în condițiile în care Transelectrica S.A. a solicitat restituirea sumei încasate de către pârâtă cu titlu de contravaloare cheltuieli de reinstalare vegetație pe anul 2015 - 332.370.84 RON, conform facturii nr. x/03.11.2015 achitată cu OP nr. x/10.11.2015, pierdere creștere pe anul 2015 - 1.695.742.79 RON, conform facturii nr. x/03.11.2015 achitata cu OP nr. x/10.11.2015, sume care se regăsesc la art. 41 lit. a) și e) din Legea nr. 46/2008.

Într-o altă critică, recurenta susține că instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu greșita aplicare și încălcare a prevederilor art. 14 din Legea nr. 225/2010, întrucât aceasta nu a ținut cont de faptul că pretențiile recurentei Transelectrica S.A. erau anterioare publicării Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2017 adoptată de Curtea Constituțională.

Această susținere este întemeiată, întrucât așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, se poate constata că, reclamanta Transelectrica S.A. a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Reșița la restituirea sumei de 4.705.341.91 RON, suma fiind încasată de către pârâtă cu titlu de contravaloare cheltuieli de reinstalare vegetație pe anul 2015 - 332.370.84 RON, conform facturii nr. x/03.11.2015 achitată cu OP nr. x/10.11.2015; pierdere creștere pe anul 2015 - 1.695.742,79 RON, conform facturii nr. x/03.11.2015 achitată cu OP nr. x/10.11.2015; chirie pe anul 2016 - 547.462.42 RON, conform notei nr. x/20.12.2016 achitată cu OP nr. x/20.12.2016; chirie pe anul 2017 - 2.129.765,86 RON, conform facturii nr. x/06.01.2017 achitată cu OP nr. x/09.03.2017).

În acest context, prevederile art. 14 din Legea nr. 255/2010, care conțin scutirile acordate Transelectrica S.A., produceau efecte depline în raport cu datele pretențiilor Transelectrica S.A., privind efectele Deciziei nr. 67/2017 adoptată de Curtea Constituțională, întrucât la acele date - art. 14 din Legea nr. 255/2010, prin care s-a stabilit că "art. 41 alin. (1) lit. b) -d) și art. 42 alin. (1) lit. b) -d) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cuvenite persoanelor fizice și persoanelor juridice private, sunt neconstituționale" nu era nici suspendat și nici declarat neconstituțional.

Prin urmare, aceste prevederi nu au fost declarate neconstituționale, astfel că decizia pronunțată de instanța de apel este nelegală, în condițiile în care Transelectrica S.A. a solicitat restituirea sumei încasate de către pârâtul MUNICIPIUL REȘIȚA cu titlu de contravaloare cheltuieli de reinstalare vegetație pe anul 2015 - 332.370.84 RON, pierdere creștere pe anul 2015 - 1.695.742.79 RON, sume care se regăsesc la art. 41 lit. a) și e) din Legea nr. 46/2008.

În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanța de apel, în cadrul controlului de legalitate nu a procedat, în mod efectiv, la analizarea efectelor Deciziei nr. 67/2017 adoptată de Curtea Constituțională, în Monitorul Oficial nr. 581 din iulie 2017, pentru a avea o imagine de ansamblu din perspectiva evoluției legislative, aspect ce nu poate satisface exigențele unei analize a raportului juridic dedus judecății, din perspectiva aspectelor de nelegalitate evocate.

Astfel, cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de apel se va preocupa să răspundă criticilor formulate de părți în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, în raport cu temeiurile de drept invocate, în condițiile în care aceasta nu s-a pronunțat asupra tuturor criticilor formulate în cauză.

Constatând că instanța de apel nu a intrat în cercetarea pretențiilor deduse judecății sub aspectul cererilor cu care a fost învestită, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că se impune admiterea recursului declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. împotriva deciziei nr. 761/A din 9 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. împotriva deciziei nr. 761/A din 9 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât MUNICIPIUL REȘIȚA.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2020.