ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1760/2020

Ședința publică din data de 29 septembrie 2020

Din examinarea lucrărilor dosarului, s-au constatat următoarele:

De asemenea, a solicitat și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale datorate de la data achitării sumelor și până la data restituirii acestora, precum și a cheltuielilor de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1341, art. 1344, art. 1635-1640 din C. civ. și art. 148, art. 192, art. 194 și următoarele din C. proc. civ., precum și pe restul dispozițiilor invocate în cuprinsul cererii.

Prin încheierea nr. 38 din 16 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Caraș Severin, secția I civilă, s-a admis excepția necompetenței materiale a acestei secții, cauza fiind trimisă spre soluționare secției a II-a Civile, de contencios administrativ și fiscal și înregistrată sub nr. x/2018*.

Prin decizia civilă nr. 826/A din 31 octombrie 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de apelanta reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. împotriva sentinței civile nr. 102/2019 din data de 18 martie 2019 pronunțată de Tribunalul Caraș Severin în dosarul nr. x/2018, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis în parte cererea în pretenții formulată de reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. și în consecință a obligat pârâta să plătească reclamantei cu titlu de restituire plată nedatorată: suma de 331.692,47 RON, reprezentând chirie aferentă anului 2016, cu dobânda legală socotită de la data plății nedatorate - 18 august 2016 și până la restituirea efectivă a sumei, suma de 331.692,47 RON, reprezentând chirie aferentă anului 2017, cu dobânda legală socotită de la data plății nedatorate - 30 ianuarie 2017 și până la restituirea efectivă a sumei. A menținut în rest sentința primei instanțe cu privire la respingerea ca neîntemeiate a celorlalte pretenții bănești ale reclamantei, totodată a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 15.358,26 de RON reprezentând cheltuieli de judecată parțiale în primă instanță și în apel.

În susținerea recursului, recurenta-pârâtă a precizat că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind nelegală sub o serie de aspecte.

Cu titlu prealabil, a arătat că prin decizia pe care înțelege să o atace a fost schimbată în parte sentința civilă nr. 102 din 18 martie 2019, pronunțată de Tribunalul Caraș Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și ca urmare a fost obligată la plata către reclamantă cu titlu de plată nedatorată a sumei de 331.692,47 RON, aferentă anului 2016, cu dobânda legală aferentă, a celei de 331.692,47 RON, reprezentând chirie aferentă anului 2017, cu dobânda legală aferentă, precum și a sumei de 15.358,26 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale în primă instanță și în apel.

Pentru a pronunța această soluție, a susținut recurenta-pârâtă, instanța de apel a reținut că sumele solicitate, cu titlu de chirie anuală pentru anii 2016 și 2017 și achitate benevol de către reclamantă, reprezintă o plată nedatorată, fiind lipsită de orice temei legal.

Astfel, prin H.G. nr. 841 din 2015, prin care s-au aprobat condițiile în care se vor scoate terenurile din fondul forestier, nu s-a prevăzut plata unor chirii către proprietarul terenurilor, iar conform art. 14 din Legea nr. 255 din 2010 scoaterea temporară a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes național, județean și local din circuitul agricol și, respectiv, din fondul forestier național se exceptează de la plata taxelor prevăzute de diverse acte normative, inclusiv cele de la art. 42 din Legea nr. 46 din 2008 - Codul silvic, iar chiria pentru folosința temporară este reglementată de art. 42 alin. (1) lit. b) din Codul Silvic.

Totodată, recurenta-pârâtă a precizat că instanța de apel a apreciat că aceasta nu poate fi considerată a fi de bună-credință, cât timp dreptul de a încasa chiria pretinsă pentru anii 2016-2017 nu a fost consacrat de H.G. nr. 841 din 2015, iar prevederile art. 14 din Legea nr. 255 din 2010 îl negau, în mod expres și neechivoc. Prin urmare, aceasta a solicitat și încasat sume de bani cu ignorarea totală a actelor normative în vigoare.

Față de aceste rețineri ale instanței de apel, recurenta-pârâtă a învederat că, deși în H.G. nr. 841 din 2015 nu se prevede dreptul de a încasa chirie, acest lucru nu înseamnă că reclamanta nu datorează chirie. Într-adevăr, în cuprinsul H.G. nr. 841 din 2015 nu se prevede dreptul unităților-administrativ teritoriale de a încasa chirie, dar nici nu le este interzis acest lucru.

În continuare, recurenta-pârâtă a arătat că potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255 din 2010, scoaterea, definitivă ori temporară, a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes național, județean și local din circuitul agricol și, respectiv, din fondul forestier național se exceptează de la plata taxelor prevăzute la art. 92 alin. (4) din Legea fondului funciar nr. 18 din 1991, respectiv a taxelor și a celorlalte sume datorate potrivit art. 33 alin. (2) lit. h), art. 36 alin. (2), art. 41 și 42 din Legea nr. 46 din 2008 - Codul Silvic și art. 42 alin. (3) lit. h) din Legea îmbunătățirilor funciare nr. x, și nu că este scutită de impozitele și taxele prevăzute de celelalte legi.

De asemenea, potrivit art. 27 din Legea nr. 215 din 2001 a administrației publice locale, în scopul asigurării autonomiei locale, autoritățile administrației publice locale au dreptul să instituie și să perceapă impozite și taxe locale, să elaboreze și să aprobe bugetele locale ale comunelor, orașelor, municipiilor și județelor, în condițiile legii.

În final, recurenta-pârâtă a precizat că reclamanta și-a întemeiat apelul pe un text legal declarat neconstituțional, care nu își mai produce efecte juridice până când legiuitorul va adopta o soluție legislativă în concordanță cu statuările Curții Constituționale, astfel încât soluția primei instanțe de respingere în totalitate a demersului judiciar este una temeinică și legală.

De asemenea, a invocat excepția nulității recursului, deoarece recurenta-pârâtă nu s-a conformat prevederilor art. 488 și art. 489 C. proc. civ., neindicând motivele de nelegalitate pe care își întemeiază recursul, rezumându-se în a preciza că decizia recurată a fost dată, pe de o parte, cu încălcarea normelor de drept material, iar, pe de altă parte, pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, ceea ce ar conduce la posibila încadrare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, aceasta nu a formulat nici critici, care să poată fi încadrate din oficiu în vreunul din cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. După cum se poate observa, majoritatea criticilor se referă la modul în care instanța de apel a apreciat și interpretat probele.

Astfel, în cuprinsul recursului nu se regăsesc critici propriu-zise de nelegalitate cu privire la decizia recurată, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurenta-pârâtă a motivelor de nelegalitate prin raportare la soluția instanței de apel și la argumentele folosite în fundamentarea acesteia. Criticile indicate ca motiv de recurs reprezintă, de fapt, critici de netemeinicie.

De asemenea, de observat și faptul că, în susținerea recursului, recurenta-pârâtă a reluat, succint, motivele indicate prin întâmpinarea depusă în faza apelului, fără a arăta în concret în ce constă "greșeala" instanței de apel în pronunțarea deciziei recurate.

Pe fondul recursului, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea recursului pârâtei, ca vădit neîntemeiat, întrucât nu este indicată modalitatea concretă în care se presupune ca instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit normele de drept material, ci doar își exprimă poziția față de modul în care a fost motivată admiterea cererii de apel.

În final, recurenta-reclamantă a precizat că solicită obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de judecarea recursului, în temeiul art. 453 și următoarele din C. proc. civ.

La 10 martie 2020, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la recursul formulat de către reclamantă, solicitând respingerea acestuia, admiterea recursului propriu, cu consecința casării în parte a deciziei recurate, și reținerea spre rejudecare cu consecința anulării deciziei recurate.

La 24 martie 2020, recurenta-reclamanta a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiate a apărărilor pârâtei, a recursului formulat de către aceasta și admiterea recursului propriu.

La data de 1 iulie 2020 s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate de reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE "TRANSELECTRICA" S.A. și de pârâta U.A.T. COMUNA EZERIȘ împotriva deciziei civile nr. 826/A din 31 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Prin încheierea de ședință din 7 iulie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; la data de 23 iulie 2020, recurenta-reclamantă a depus la dosar punct de vedere la raport, recurenta-pârâtă neînțelegând să uzeze de acest drept.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu a recursurilor la data de 29 septembrie 2020.

În analizarea excepției tardivității, completul de filtru a constatat că recursul recurentei-pârâte a fost declarat în cadrul termenului procedural de 30 de zile prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., întrucât hotărârea recurată a fost comunicată pârâtei la data de 20 decembrie 2019, potrivit dovezii aflate la dosarul de apel, iar recursul a fost declarat la 15 ianuarie 2020, conform ștampilei aplicate pe plicul aflat la fila x verso din dosarul de recurs, motiv pentru care Înalta Curte va respinge excepția tardivității recursului declarat de pârâta U.A.T. Comuna Ezeriș.

În privința excepției nulității recursului pârâtei, completul de filtru reține că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Totodată, dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., prevăd că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar art. 487 alin. (1) din același Cod stipulează că "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

Dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în vigoare la data înregistrării acțiunii, prevăd că, în cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplinește cerințele de formă, că motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., anulează sau respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunțată fără citarea părților, care nu este supusă niciunei căi de atac.

Din analiza dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Astfel, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situației de fapt, rămân în atribuția exclusivă a instanțelor de fond, ca instanțe devolutive.

În raport cu aceste considerente, se constată că, deși formal recurenta-pârâtă a susținut că decizia a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, criticile din cererea de recurs vizează netemeinicia hotărârii atacate, iar nu nelegalitatea acesteia.

Prin criticile formulate, recurenta-pârâtă a învederat că, deși în H.G. nr. 841 din 2015 nu se prevede dreptul de a încasa chirie, acest lucru nu înseamnă că reclamanta nu datorează chirie și că în cuprinsul acestei hotărâri de guvern nu se prevede dreptul unităților-administrativ teritoriale de a încasa chirie, dar nici nu le este interzis acest lucru. S-a arătat, totodată, că art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255 din 2010, nu prevede scutirea de impozitele și taxele prevăzute de celelalte legi, iar potrivit art. 27 din Legea nr. 215 din 2001 autoritățile administrației publice locale au dreptul să instituie și să perceapă impozite și taxe locale, să elaboreze și să aprobe bugetele locale ale comunelor, orașelor, municipiilor și județelor, în condițiile legii. În final, recurenta-pârâtă a precizat că reclamanta și-a întemeiat apelul pe un text legal declarat neconstituțional, care nu mai produce efecte juridice până când legiuitorul va adopta o soluție legislativă în concordanță cu statuările Curții Constituționale, astfel încât soluția primei instanțe de respingere în totalitate a demersului judiciar este una temeinică și legală.

Din analiza criticilor formulate, se constată că motivele invocate de către recurentă în susținerea recursului său nu se subscriu nici unuia dintre motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege, în realitate, recurenta nu a arătat argumentele pentru care hotărârea instanței de judecată nu este conformă legii, și nici nu s-a raportat la considerentele acesteia, ci doar a prezentat în cuprinsul cererii de recurs o serie de apărări formulate în fazele procesuale anterioare, referitoare doar la modalitatea de analiză a materialului probator administrat, fără a se arăta dacă instanța de apel a interpretat sau nu în mod corect normele legale.

Recurenta-pârâtă nu a criticat în mod real considerentele deciziei atacate, respectiv argumentele care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate, memoriul de recurs relevând doar nemulțumirea autoarei căii extraordinare de atac față de soluția instanței de apel, aceasta tinzând în realitate la reanalizarea în faza recursului a materialului probator administrat, în vederea reconsiderării situației de fapt, fără însă a se aduce critici concrete de nelegalitate împotriva deciziei din apel.

Înalta Curte constată că modul în care au fost construite criticile recurentei nesocotește caracterul de cale extraordinară de atac a recursului, în care nu pot fi deduse și analizate aspecte care vizează netemeinicia hotărârii atacate, motiv pentru care vor fi înlăturate.

Recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, lucru care implică determinarea greșelilor anume imputate instanței de apel în legătură cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu a indicat normele de drept material care ar fi fost încălcate sau aplicate greșit, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referindu-se fie la nesocotirea unei norme de drept material, care trebuie să fie în vigoare la momentul judecății, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport cu exigențele textului de lege.

De altfel, verificând motivele de recurs dezvoltate de recurenta-pârâtă, instanța reține că acestea nu se încadrează în niciunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată și care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligației reglementată de dispozițiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de pârâta U.A.T. COMUNA EZERIȘ împotriva deciziei civile nr. 826/A din 31 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Recursul reclamantei îndeplinește condițiile de admisibilitate și, constatându-se că acesta nu poate fi soluționat potrivit art. 493 alin. (6) din C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să-l admită în principiu și să stabilească termen în vederea judecării căii extraordinare de atac formulată de reclamantă, pentru când se vor cita părțile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității recursului declarat de pârâta U.A.T. COMUNA EZERIȘ, invocată de recurenta-reclamantă prin întâmpinare.

Anulează recursul declarat de pârâta U.A.T. COMUNA EZERIȘ împotriva deciziei civile nr. 826/A din 31 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Admite în principiu recursul declarat de reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE "TRANSELECTRICA" S.A. împotriva deciziei civile nr. 826/A din 31 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Stabilește termen de judecată la 12 ianuarie 2021, ora 11:00 cu citarea părților.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 septembrie 2020.