Decizia nr. 269/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, secția I civilă la data de 13.11.2018 sub nr. x/2018, reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comuna Goruia, obligarea acesteia la restituirea sumei de 522.678,76 RON (suma fiind încasată de către pârâtă cu titlu de contravaloare pierdere de creștere si reinstalare vegetație pe anul 2015 - 395.180,65 RON conform factura nr. x/03.11.2015 și OP nr. x/10.11.2015; chirie anuală pe anul 2016 -62.392,69 RON conform factura nr. x/23.09.2016 și OP nr. x/30.09.2016; chirie anuală pe anul 2017 - 65.105,42 RON conform factura nr. x/05.05.2017 și OP nr. x/20.06.2017); obligarea pârâtei la plata dobânzii legale datorată de la data achitării sumelor și până la data restituirii sumei de la petitul 1; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1341, art. 1344, art. 1635 - 1640 C. civ., art. 148,192, 194 și urm. C. proc. civ. La solicitarea instanței de apel, reclamanta a precizat că valoarea dobânzii legale aferentă sumei de 522.678,76 RON este în cuantum de 83.699,30 RON, de la data achitării fiecărei sume indicate și până la data introducerii cererii de chemare în judecată (09.11.2018).

Sentința pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin Prin sentința nr. 448/15.04.2019, Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara Prin decizia nr. 263/12.12.2019, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva aceste decizii a declarat recurs reclamanta, care a susținut nelegalitatea soluției sub următoarele aspecte: - Hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material respectiv, a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, ca urmare a interpretării eronate a dezlegărilor și efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 67/21.02.2017 în privința neconstituționalității acestei norme legale. Astfel, instanța de apel a apreciat eronat obiectul controlului de constituționalitate care, potrivit deciziei menționate, s-a referit la despăgubirile în caz de expropriere cuvenite persoanelor fizice și persoanelor juridice private, apreciate ca nesocotind dispozițiile art. 16 alin. (1) art. 44 alin. (2) și (3) din Constituție atunci când în cuantumul despăgubirilor sunt exceptate sumele prevăzute de art. 41 alin. (1) lit. b)-d) și art. 42 alin. (1) lit. b)-d) din Legea nr. 46/2008- Codul silvic (exceptări de la plată la care face trimitere art. 14 din Legea nr. 255/2010, atacat pentru neconstituționalitate). Ca atare, art. 14 din Legea nr. 255/2010 a fost declarat doar parțial neconstituțional, în privința persoanelor fizice și juridice private, ceea ce nu este cazul intimatei-pârâte, UAT Goruia, care este persoană de drept public, iar terenurile în discuție aparțin domeniului public al acesteia, așa cum au reținut, de altfel, ambele instanțe de fond. Acest aspect este evidențiat și prin aceea că ulterior publicării Deciziei CCR nr. 67/21.02.2017 în M.Of. nr. 581/20 iulie 2017, Legea nr. 255/2010 a fost modificată prin Legea nr. 233/2018, la articolul 14 introducându-se două noi alineate, așa încât, în prezent, textul art. 14 din Legea nr. 255/2010 stabilește exonerarea de la plata taxelor prevăzute de Codul silvic, inclusiv a chiriei solicitate de reclamantă. De asemenea, excepția prevăzută de art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind scutirea de la plata taxelor se aplica oricum și în orice condiții, fiind o prevedere instituită de un act normativ cu caracter special și nefiind necesară includerea acestei exceptări de la plată într-un act normativ cu caracter inferior, cum a fost H.G. nr. 841/2015. - Nelegalitatea deciziei este dată și de faptul că aceasta nu a ținut seama de împrejurarea că pretențiile reclamantei erau anterioare publicării Deciziei CCR nr. 67/2017,câtă vreme s-a solicitat obligarea pârâtei la restituirea unor sume achitate în anii 2015, 2016, 2017. Aceasta înseamnă că dispozițiile art. 14 din Legea nr. 255/2010 produceau efecte în conținutul existent al normei, chiar și pentru ipoteza în care s-ar aprecia ca fiind corectă interpretarea dată de instanța de apel efectelor Deciziei CCR. - Tot astfel, nelegalitatea deciziei decurgând din interpretarea eronată a conținutului și efectelor Deciziei CCR este dată și de concluzia eronată la care a ajuns instanța de apel, în sensul că întreg conținutul textului art. 14 din Legea nr. 255/2010, în partea referitoare la trimiterile din art. 41 și 42 Codul silvic, ar fi fost declarat neconstituțional. În realitate, n-au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 41 lit. a) și e) din Codul silvic, texte legale unde se regăsesc sumele referitoare la pierderile de creștere și reinstalare vegetație, obiect al pretenției reclamantei (aferente facturii nr. x/3.11.2015). - Hotărârea instanței de apel este nelegală și pentru că face o greșită aplicare a dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 255/2010, text care privește doar exproprierea și n-are legătură cu scoaterea temporară a terenurilor din fondul forestier național în vederea realizării unor proiecte de interes național. - Instanța de apel a aplicat eronat prevederile H.G. nr. 841/2015 în raport cu dispozițiile Legii nr. 255/2010. Astfel, deși reține că această hotărâre de Guvern "pare a veni în contradicție cu dispozițiile art. 14 din Legea nr. 255/2010", în mod incorect apreciază că art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 841/2015 ar institui obligația de plată în sarcina reclamantei. Emiterea H.G. nr. 841/2015 a fost necesară în vederea scoaterii temporare a unor terenuri din fondul forestier național, fiind act normativ de putere inferioară legii, emis pentru organizarea executării legii. - Decizia atacată a fost pronunțată și cu încălcarea art. 7 C. proc. civ. (legalitatea desfășurării procesului civil) și art. 20 C. proc. civ. (respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil de către judecător) întrucât deși prima instanță reține că acțiunea reclamantei, întemeiată pe plata nedatorată, este admisibilă, temeiul juridic al cererii fiind unul corect, câtă vreme plătitorul, care a crezut în mod eronat că are o datorie, poate cere restituirea sumei de la beneficiarul acesteia, în același timp, în mod contradictoriu constată că reclamanta nu a promovat o acțiune pentru a invoca sau beneficia de prevederile art. 14 din Legea nr. 255/2010. Or, prezenta acțiune, îndreptată împotriva beneficiarului sumei nedatorate este tocmai aceea prin care reclamanta își valorifică dreptul rezultat din dispozițiile art. 14 ale Legii nr. 255/2010.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 04.11.2020 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 13.01.2021, termen care ulterior a fost preschimbat, din oficiu, la data de 10.02.2021, prin încheierea de ședință din 17.12.2020. Prin punctul de vedere la raport formulat la data de 30.07.2020, recurenta a solicitat admiterea recursului și judecata în lipsă.

Apărările formulate în cauză Recursul a fost comunicat intimatei UAT Comuna Goruia la data de 17.03.2020, conform dovezii de comunicare de la dosar ICCJ. Termenul pentru formularea întâmpinării s-a situat în interiorul stării de urgență instituită prin Decretul nr. 195/16.03.2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212/16.03.2020, prelungită prin Decretul nr. 240/14.04.2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 14.04.2020, dar a început să curgă de la data de 14.05.2020 (urmare a încetării stării de urgență), astfel încât s-a împlinit la data de 15.06.2020 (zi lucrătoare de luni). Față de cele arătate, raportul de admisibilitate a fost întocmit după împlinirea termenelor legale, astfel cum au fost reglementate prin decretele anterior menționate (art. 41 din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/16.03.2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212/16.03.2020, respectiv art. 62 din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/14.04.2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 14.04.2020). În cauză nu s-a formulat întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul întemeiat al acestora, în sensul și în limitele următoarelor considerente: - Soluția instanței de apel s-a bazat, în principal, pe modalitatea de interpretare și aplicare a conținutului și efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 67/2017 în legătură cu neconstituționalitatea dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, text de lege pe care și-a fundamentat pretențiile reclamanta atunci când a susținut că a efectuat o plată nedatorată și că este îndreptățită la restituirea sumei plătite de la beneficiarul acesteia - intimata UAT Goruia. Astfel, instanța de apel a constatat, la fel că prima instanță a fondului, că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe un text de lege - art. 14 din Legea nr. 255/2010 - care a fost declarat neconstituțional, astfel încât nicio justificare legală nu subzistă în privința pretențiilor deduse judecății. Statuarea în acest sens a instanțelor de fond și apel este eronată, ignorând ceea ce a făcut obiectul controlului de constituționalitate și aspectul asupra căruia a purtat dezlegarea instanței de contencios constituțional în legătură cu soluția legislativă conținută de art. 14 din Legea nr. 255/2010. Conform dispozitivului Deciziei CCR nr. 67/2017, s-a constatat că "soluția legislativă cuprinsă în art. 14 din Legea nr. 255/2010, potrivit căreia scoaterea, definitivă ori temporară, din fondul forestier național a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes național, județean și local se exceptează de la plata despăgubirilor prevăzute de art. 41 alin. (1) lit. b)-d) și art. 42 alin. (1) lit. b)-d) din Legea nr. 46/2008-Codul silvic, cuvenite persoanelor fizice și persoanelor juridice private, este neconstituțională". De asemenea, considerentele justificative ale soluției vizează ocrotirea în mod egal a dreptului de proprietate, indiferent de natura terenurilor expropriate, inclusiv cele din fondul forestier (par. 21), garanțiile constituționale ale dreptului de proprietate privată și faptul că preluarea unor astfel de bunuri, obiect al proprietății private, prin expropriere, nu se poate face decât cu plata unei juste despăgubiri (par. 24), fără posibilitatea exceptării statului de la plata de despăgubiri care în mod firesc însoțește orice măsură de expropriere (par. 25). Cu referire la aceste argumente s-a concluzionat de către instanța de contencios constituțional că soluția legislativă cuprinsă în art. 14 din Legea nr. 255/2010 încalcă dispozițiile art. 16 alin. (1) și ale art. 44 alin. (2) și (3) din Constituție. Așadar, soluția de neconstituționalitate și considerentele adoptării ei au vizat neincluderea unor elemente ale despăgubirii, raportat la natura terenului, aparținând fondului forestier național, în cuantumul cuvenit celor expropriați - persoane fizice și juridice private. Or, așa cum au stabilit pe situația de fapt instanțele fondului, aspect de altfel necontestat în proces, terenul în litigiu care a făcut obiect al scoaterii temporare din fondul forestier, a aparținut domeniului public al unității administrativ-teritoriale (comuna Goruia). Așa fiind, potrivit celor arătate anterior, soluția de neconstituționalitate nu a vizat și pe titularul unui astfel de drept de proprietate publică, al cărui bun este scos în mod temporar din domeniul său. De aceea, reținerea incidenței la speță a efectelor Deciziei CCR nr. 67/2017, pentru a se trage concluzia că norma conținută de art. 14 din Legea nr. 255/2010, de care s-a prevalat reclamanta pentru a-și justifica pretențiile, nu mai are existență juridică în contextul declarării neconstituționalității ei, este eronată. Separat de împrejurarea reală că, așa cum a arătat recurenta, decizia de neconstituționalitate nu a vizat oricum toate ipotezele reglementate de art. 41 și 42 din Legea nr. 46/2008 [respectiv lit. a) și e) vizând cheltuielile de creștere și reinstalare vegetație, parte din obiectul pretențiilor reclamantei], ceea ce este determinant și se impune în analiză în mod prioritar este, așa cum s-a arătat anterior, faptul că decizia de neconstituționalitate nu a vizat decât pe titularii expropriați, persoane fizice sau juridice private. Astfel fiind, soluția instanței, care înlătură de la aplicare un text sub motiv că a fost declarat neconstituțional, deși în speță nu se regăsește ipoteza avută în vedere la verificarea de constituționalitate, este greșită, lipsită de temei legal. - În acest context, lipsa de incidență a Deciziei CCR nr. 67/02017, în raport de care să se aprecieze asupra existenței normei art. 14 din Legea nr. 255/2010, este prioritară și lasă fără obiect critica recurentei-reclamante referitoare la producerea în timp a efectelor deciziei instanței constituționale - pronunțată la o dată ulterioară efectuării plăților și nașterii dreptului la restituire, conform susținerii recurentei (aspect în privința căruia există, de altfel, o dezlegare de principiu conform Deciziei RIL nr. 12/2011 a ÎCCJ, care a recunoscut producerea efectelor unei decizii de neconstituționalitate și asupra proceselor în curs, sub condiția să nu fi intervenit o hotărâre definitivă a instanței de judecată). - Este întemeiată, însă, critica recurentei conform căreia instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 255/2010, deși nu acestea puteau constitui sediul materiei, câtă vreme în cauză nu avusese loc o expropriere, ci o scoatere temporară a terenului din fondul forestier în vederea realizării unui obiectiv de interes național. Astfel, instanța de apel face trimitere la această dispoziție legală (care stabilește că "potrivit prevederilor prezentei legi pot fi expropriate bunurile imobile proprietate a persoanelor fizice sau persoanelor juridice, cu sau fără scop lucrativ, și a oricăror alte entități, precum și cele aflate în proprietatea privată a comunelor, orașelor, municipiilor și județelor, pe care se realizează lucrările de utilitate publică, de interes național, județean și local") pentru a conchide că "terenul pe care au fost realizate lucrările invocate de către reclamantă aparține domeniului public al UAT Goruia", altfel spus, nu ar fi putut face obiect al exproprierii. Or, terenul în litigiu nu fusese expropriat, ci scos temporar din fondul forestier, reclamanta indicând în mod expres în apel - în combaterea aceleiași dezlegări date de prima instanță cu privire la aplicarea art. 3 din Legea nr. 255/2010 - prevederile art. 28 din Legea nr. 255/2010, ca având legătură cu dreptul de administrare al reclamantei asupra unui astfel de bun, proprietate publică a unității administrativ-teritoriale. Critica a rămas fără analiză din partea instanței de apel, care doar și-a însușit considerentul eronat al primei instanțe. Apoi, în mod contradictoriu - pentru că raționamentul cu referire la art. 3 din legea nr. 255/2010 ar fi condus-o la lipsa de incidență a acestui act normativ - instanța de apel analizează art. 14 din aceeași lege din perspectiva efectelor deciziei Curții Constituționale. Aceste aspecte au, de asemenea, drept consecință, lipsa de temei legal a deciziei din apel. - Susținerea referitoare la nesocotirea dispozițiilor art. 7 și 20 C. proc. civ. (texte care fac aplicarea principiului legalității procesului civil și al respectării principiilor fundamentale) are însă caracter eronat, bazându-se pe o prezentare denaturată a considerentelor sentinței, care ar fi fost validate ca atare prin decizia din apel, în ce privește temeiul juridic al cererii dat de existența plății nedatorate și de îndreptățirea reclamantei în a solicita restituirea. Astfel, în mod greșit susține recurenta că prima instanță ar fi stabilit că "acțiunea reclamantei, întemeiată pe plată nedatorată, este admisibilă, temeiul juridic al cererii fiind unul corect, câtă vreme plătitorul, care a crezut în mod eronat că are o datorie poate cere restituirea" și că, în același timp, în mod contradictoriu, ar fi reproșat părții că nu a promovat o acțiune prin care să solicite să beneficieze de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 255/2010, de vreme ce o astfel de acțiune este chiar cea de față. În realitate, prima instanță, constatând că reclamanta și-a fundamentat acțiunea pe două instituții juridice - îmbogățirea fără justă cauză și plata nedatorată - arată de ce, prin raportare la dispozițiile art. 1.345, 1.347 C. civ., acțiunea în îmbogățire fără justă cauză nu este admisibilă, nefiind îndeplinită condiția referitoare la inexistența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii de către cel care invocă micșorarea patrimoniului. În acest context, se face mențiunea că analiza pretențiilor se va realiza prin raportare la cealaltă instituție juridică invocată de către reclamantă, a plății nedatorate, apreciindu-se admisibil demersul, iar nu caracterul fondat al acestuia. De asemenea, împrejurarea că instanțele de fond au reținut că reclamanta nu a efectuat demersuri prin care să conteste suma datorată nu a vizat admisibilitatea acțiunii privind plata nedatorată, ci s-a referit la etapa operațiunilor prealabile realizării lucrărilor aferente obiectivului de investiții, când au fost emise acte administrative care puteau fi contestate, astfel încât să nu efectueze plata taxelor ce îi fuseseră puse în sarcină dacă aprecia că nu le datorează. În acest cadru instanța de apel a făcut referire și la H.G. nr. 841/2015 pentru ocuparea temporară a terenului din fondul forestier național, în vederea realizării obiectivului LEA 400 KV Reșița - Pancevo (act normativ a cărui aplicabilitate la speță recurenta a contestat-o), reținând că în art. 1 alin. (12) se prevede expres că "predarea terenului se va face pe bază de proces-verbal de predare-primire după achitarea contravalorii pierderii de creștere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilității tehnice și a cheltuielilor de reinstalare a vegetației forestiere și de întreținere a acesteia până la realizarea stării de masiv. Critica recurentei conform căreia instanța de apel ar fi trebuit să observe că este vorba despre un act normativ de valoare inferioară legii și că avea prioritate, în aplicare, norma legală - respectiv, art. 14 din Legea nr. 255/2010 - nu poate fi analizată distinct, în acest cadru, față de considerentele arătate anterior, în legătură cu greșita înlăturare de către instanță a normei legale sub motiv că ar fi fost scoasă integral din ordinea juridică, urmare a declarării neconstituționalității. Apreciind în mod greșit că norma legală nu mai poate produce efecte, instanța de apel nu putea să analizeze în același timp și conformitatea actului normativ de valoare inferioară cu dispoziția legală, astfel încât critica sub acest aspect este lipsită de substanță. Asemenea aspecte vor fi avute în vedere în cadrul procesual adecvat, la rejudecare, ținându-se seama de modalitatea în care un act administrativ poate fi lipsit de efectele sale și înlăturat din circuitul civil. În consecință, față de toate argumentele arătate anterior, criticile recurentei-reclamante au fost constatate întemeiate în partea referitoare la lipsa de temei legal a deciziei, ca urmare a înlăturării din ceea ce a reprezentat fundament juridic al pretențiilor a unei dispoziții legale considerate în mod greșit sub efectul Deciziei Curții Constituționale nr. 67/2017, raportat la titularul și natura dreptului de proprietate afectat. Văzând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 497 C. proc. civ., recursul va fi admis și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. La reluarea judecății se va ține seama, conform art. 501 C. proc. civ., de dezlegările date prin prezenta decizie problemelor de drept, precum și de motivele invocate în fața instanțe de apel prin criticile formulate. PENTRU ACESTE MOTIVE,