Decizia nr. 860/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 2799/2022 a Tribunalului Alba

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată la data de 17 martie 2021 pe rolul Tribunalului Alba sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâții B. și B. solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună următoarele: 1. să se constate calitatea de moștenitori a numiților B. și B. după defuncta C. decedată la data de 26.12.2020; 2. obligarea pârâților la plata în solidar, în favoarea reclamantei, a sumei de 4.303.244,06 RON și 235.981,21 euro, cu titlu de prejudiciu cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie (fapta săvârșită de către defuncta C.); 3. obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces, în temeiul art. 453 C. proc. civ. I.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Alba, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 2799 din 29 noiembrie 2022, pronunțată de Tribunalul Alba, secția I civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., împotriva pârâților B., în calitate de soț supraviețuitor, și B., în calitate de fiu al defunctei C.. A fost obligată reclamanta să plătească pârâților suma de 4760 RON cu titlu cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.A. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 2650 din 10 iulie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a fost admis apelul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2799/2022 pronunțate de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/2021, a fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că: a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul B., în calitate de moștenitor al defunctei C., a fost obligat pârâtul B., în calitate de moștenitor al defunctei C., să plătească în favoarea reclamantei A. S.A., în limita activului succesoral, suma de 4.303.244,06 RON și 235.981,21 euro, cu titlu de prejudiciu cauzat de defuncta C., a fost respinsă cererea pârâtului B. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată și a fost obligată reclamanta să plătească în favoarea pârâtului B. suma de 2380 RON, cu titlu cheltuieli de judecată la fond. A fost menținută în rest sentința atacată. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 2650 din 10 iulie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, au declarat recurs atât reclamanta A. S.A., cât și pârâtul B.. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 02 septembrie 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris și procesul-verbal de repartizare aleatorie . I.4.1. Recursul formulat de reclamanta A. S.A. Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea acestuia, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. După prezentarea situației de fapt și a parcursului dosarului penal, recurenta-reclamantă a învederat că înțelege să critice decizia instanței de apel pentru motivele de nelegalitate reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii. Astfel, la pagina 10, alin. (4), (5), (6) și 7, instanța de apel a reținut următoarele: "Referitor la pârâtul B., reclamanta nu a făcut dovada că acesta a acceptat succesiunea, deși avea sarcina probei, la dosar nefiind depusă nicio declarație de acceptare a succesiunii. Pe de altă parte, pârâtul era minor la data deschiderii moștenirii, astfel cum rezultă din cartea de identitate depusă la dosar fond, acceptarea moștenirii fiind un act de dispoziție, ce trebuia să respecte condițiile prevăzute de lege în cazul persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă, acesta putând să răspundă doar în limita activului succesoral. Însă, în lipsa dovezii calității de moștenitor, va fi menținută soluția de respingere a cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul B.. Ca urmare a admiterii cererii în contradictoriu cu pârâtul B., se impune respingerea cererii de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în fața primei instanțe. Cum pârâții au fost reprezentați de aceleași apărător în fața instanței de fond, chitanța privind cheltuielile de judecată fiind în cuantum de 4760 RON -f.6 dosar fond, vol. II- iar cererea de chemare în judecată va fi admisă doar în contradictoriu cu un pârât, respectiv reclamanta este în culpă procesuală doar în raport cu pârâtul B., în baza art. 453 C. proc. civ., aceasta va fi obligată să plătească în favoarea pârâtului B. suma de 2380 RON, cu titlul cheltuieli de judecată la fond". În cuprinsul considerentelor sentinței civile nr. 2799 din 29.11.2022 pronunțate de Tribunalul Alba s-a reținut la pagina 5 alin. (3): "Pârâții B. și B., au depus întâmpinare prin care solicită respingerea acțiunii dedusă judecății, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată", iar la pagina 9, alin. (1): "Nefiind întrunit un element esențial al răspunderii, fapta ilicită săvârșită de pârâți, instanța va respinge acțiunea exercitată ca nefondată, conform dispozitivului, fiind de prisos a mai analiza și celelalte elemente". Comparând considerentele care au stat la baza soluțiilor pronunțate de cele două instanțe, cu privire la acțiunea promovată împotriva numitului B., fiul numitei C., se constată că motivele sunt diferite. Astfel, instanța de fond a respins acțiunea apreciind că nu este întrunit elementul esențial al răspunderii civile delictuale, fapta ilicită nefiind săvârșită de pârâți, implicit de B., iar instanța de apel a menținut soluția de respingere a cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu B. însă pentru un alt motiv, respectiv pentru faptul că nu s-a făcut dovada calității de moștenitor a acestuia. Se poate observa că motivele pentru care s-a respins acțiunea cu privire la B. de către instanța de fond și instanța de apel sunt contradictorii. În opinia recurentei-reclamante, menținerea de către instanța de apel a soluției cu privire la respingerea acțiunii față de B. pentru alt motiv decât cel reținut de instanța de fond se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1100 și 1108 C. civ., atunci când a reținut faptul că "în lipsa dovezii calității de moștenitor, va fi menținută soluția de respingere a cererii de chemare în judecată formulate în contradictoriu cu pârâtul B.". Recurenta-reclamantă a susținut că a promovat acțiunea în contradictoriu cu B., soțul defunctei C., și cu B., fiul defunctei C.. Aceștia au depus în dosarul de fond întâmpinare, prin care nu au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive. Mai mult, în ultima pagină a întâmpinării, alin. (5), aceștia au precizat că întinderea răspunderii moștenitorilor se poate angaja, dacă se admite acțiunea, doar până la concurența valorii masei succesorale dobândite prin moștenire. De asemenea, au precizat că B. este minor, astfel încât moștenirea sub beneficiu de inventar este evidentă. Așadar, câtă vreme la data promovării acțiunii nu a fost invocată lipsa calității procesuale pasive a numitului B., acțiunea a fost corect promovată în contradictoriu cu acesta. Recurenta-reclamantă a apreciat că acceptarea moștenirii de către B. este una tacită în sensul prevederilor art. 1108 alin. (3) C. civ., având în vedere că a depus întâmpinare la instanța de fond, că s-a prezentat în fața instanței de apel, precum și că în apel B. nu a invocat lipsa calității procesuale pasive raportat la faptul că nu are calitate de moștenitor al defunctei C.. A mai apreciat recurenta-reclamantă că prezentarea în fața instanțelor de judecată, fără a invoca lipsa calității procesuale pasive raportat la lipsa calității de moștenitor reprezintă un fapt care poate fi exercitat doar în calitate de moștenitor. Așadar, în mod greșit instanța de apel a menținut soluția de respingere a acțiunii cu privire la B., motivat de faptul că nu s-a făcut dovada calității de moștenitor. În drept au fost invocate dispozițiile art. 483 și urm. C. proc. civ., precum și textele de lege arătate în cuprinsul recursului. I.4.2. Recursul formulat de pârâtul B. Prin cererea formulată, recurentul-pârât, invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate, susținând că hotărârea atacată este nelegală, întrucât este pronunțată cu încălcarea normelor de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală, atât cele din vechiul C. civ., cât și cele din C. civ. în vigoare. Astfel, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a analizat în mod sumar condițiile răspunderii civile delictuale, fără a observa multitudinea faptelor ilicite invocate de reclamant și momentul la care acesta a susținut că ar fi fost comise. Atât din hotărârile penale pronunțate în dosarul nr. x/2017 în fond și apel, cât și din acordul de recunoaștere a faptelor încheiat de defuncta C., reiese că faptele culpabile ar fi fost comise în perioada 2005-2016. În aceste condiții, norma de drept material aplicabilă este diferită pentru faptele comise în perioada 2005 până la intrarea în vigoare a noului C. civ., 1 octombrie 2011, și ulterior acestei date. Instanța de apel s-a limitat să prezume existența unor fapte culpabile, fără a se indica clar care sunt acestea, a unui prejudiciu conform susținerilor reclamantului, fără a se indica cu privire la fiecare faptă culpabilă care este acel prejudiciu, prezumând raportul de cauzalitate și vinovăția. În situația în care condițiile răspunderii civile delictuale ar fi fost analizate prin prisma normelor de drept material aplicabile, s-ar fi putut observa că acestea nu sunt îndeplinite în cauză. Instanța de apel era obligată să constate care parte a pretențiilor reclamantului erau supuse prevederilor art. 998 C. civ. din 1865 și care prevederilor art. 1357 și urm. C. civ. din 2011. Sarcina probei pentru această defalcare era a reclamantului, iar în lipsa unor probe clare, concrete, nu se putea reține că întregul prejudiciu s-ar fi produs pentru fapte comise după 1 octombrie 2011, pentru a se reține incidența în cauză a dispozițiilor noului C. civ. Or, condițiile răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite în prezenta cauză nici pentru faptele pretins a fi comise sub imperiul vechiul C. civ. și nici pentru cele comise sub imperiul actualului C. civ. Instanța de apel nu a analizat îndeplinirea acestor condiții prin raportare la situația concretă a cauzei, ci a arătat că existența hotărârii de condamnare a unui terț față de prezentul litigiu, respectiv a numitei D., duce la concluzia că și antecesoarea în drepturi a recurentului-pârât a comis aceleași fapte culpabile, cu vinovăție și cu consecința prejudiciului invocat de reclamant. Fapta ilicită trebuie analizată prin prisma caracteristicilor sale raportat la starea de fapt reținută în speță. Or, în cazul de față nu s-a indicat modalitatea în care antecesoarea recurentului-pârât ar fi comis peste 200 de prezumate fapte ilicite care au dus la cauzarea pretinsului prejudiciu invocat de reclamant. Instanța de apel nu a analizat nici raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. Reiese cu certitudine că fapta ilicită, culpabilă, trebuie să fie probată în mod clar, pentru că în caz contrar nu se poate stabili prejudiciul și legătura de cauzalitate. Trimiterea făcută la decizia penală nr. 429/2018 a Curții de Apel Alba Iulia și la sentința penală nr. 210/2017 nu atestă că s-au analizat faptele comise de defuncta C. deoarece în respectivele hotărâri este vorba despre faptele săvârșite de D., care susține că ea a comis aceste fapte și și-a însușit sumele de bani. În acordul de recunoaștere invocat în decizia recurată este indicată o faptă concretă, respectiv cea care o viza pe numita E., pentru suma de 19.800 RON. Nici în acordul de recunoaștere nu se arată modalitatea concretă în care ar fi fost comisă de defuncta C. această faptă și nici instanța de apel nu face nicio considerație cu privire la aceasta. Simpla recunoaștere a vinovăției, făcută în respectivul acord de recunoaștere, nu este de natură să ducă la concluzia că ar fi îndeplinite condițiile art. 998, 999 C. civ. din 1865 sau cele ale art. 1357 și urm. C. civ. din 2011, întrucât acest acord de recunoaștere nu a fost validat de instanța de judecată. După restituirea cauzei la parchet s-a procedat la o schimbare a încadrării juridice a faptei defunctei C., fără a mai fi finalizate cercetările cu privire la aceasta și făcută trimiterea în judecată timp de peste 4 ani cât au trecut de la încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției (28.11.2016) și până la decesul defunctei C. (26.12.2020). Instanța de apel a făcut trimitere la dispozițiile art. 1365 C. civ. din 2011, cu privire la efectele hotărârii penale în fața instanței civile, apreciind că textul prezumă existența vinovăției chiar în situația achitării sau încetării procesului penal. Textul art. 1365 C. civ. nu justifică însă raționamentul instanței de apel, întrucât din dispozițiile acestuia se deduce că nu se poate exclude îndeplinirea condițiilor pentru existența răspunderii civile delictuale chiar în condițiile existenței unei soluții de achitare sau încetare a procesului penal. Acest text de lege nu exclude însă obligația celui care invocă îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale de a le proba. A mai apreciat instanța de apel că în cauză sunt incidente și dispozițiile art. 1382 C. civ. din 2011, privitoare la răspunderea solidară, apreciind solidaritatea pasivă între defuncta C. și D.. Însă, instanța de apel a omis dispozițiile art. 1383 C. civ. care stabilesc raporturile dintre debitorii solidari. Răspunderea solidară trebuia să fie analizată raportat la prevederea legală din care reiese o astfel de răspundere solidară, iar dacă avea o astfel de natură, prin prisma art. 1383 C. civ. trebuie să se stabilească cu certitudine întinderea răspunderii. Tocmai pentru lămurirea acestor aspecte era necesară identificarea fiecărei fapte culpabile la care se pretinde că ar fi participat antecesoarea recurentului-pârât și stabilirea raportului de cauzalitate dintre fapta sa și prejudiciul cauzat intimatului-reclamant. Susținerea instanței de apel potrivit căreia în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1370 C. civ. sunt simple afirmații care sunt contrazise de chiar cele reținute în considerentele instanței de apel. Cât timp pentru faptele pretins a fi comise de antecesoarea recurentului-pârât a fost condamnată o altă persoană, fără ca antecesoarea părții recurente pârâte să fie trimisă în judecată, cu toate că se susține că faptele au fost comise în complicitate de cele două, dispozițiile acestui text nu sunt incidente în cauză. În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 998, art. 999 C. civ. din 1865, art. 1349, art. 1357, art. 1370, art. 1382, art. 1383 C. civ. din 2011, art. 453 C. proc. civ. I.

Apărările formulate în cauză I.5.1. Întâmpinarea formulată de recurenta-reclamantă A. S.A. la recursul formulat de recurentul-pârât B. Prin întâmpinarea formulată, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de B., susținând că în fața instanței de fond și a instanței de apel, pârâtul nu a formulat apărări cu privire la aplicarea dispozițiilor legale privind răspunderea civilă delictuală. Critica privind aplicarea dispozițiilor art. 998 C. civ. de la 1864 și ale art. 1357 și urm. C. civ. din 2011, raportat la perioada de săvârșire a faptelor de către C. în intervalul 2005-01.10.2011 și ulterior, până în 2016, nu a fost invocată în fața instanțelor de fond și apel, astfel că nu pot fi invocate direct în recurs. Referitor la critica cu privire la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1370, art. 1357 și art. 1382 C. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a reținut în mod corect că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, iar motivele de recurs dezvoltate cu privire la aplicarea textelor de lege amintite vizează modalitatea în care instanța a interpretat probele din dosar, încercând să tindă la o reapreciere a probațiunii administrate. A mai susținut recurenta-reclamantă că dispozițiile art. 1383 C. civ. invocate de recurentul-pârât nu sunt aplicabile în cauză. I.5.2. Întâmpinarea formulată de recurentul-pârât B. și de intimatul-pârât B. cu privire la recursul fromulat de recurenta-reclamantă A. S.A. Prin întâmpinarea formulată, recurentul-pârât B. și intimatul-reclamant B. au solicitat să fie avută în vedere neimplicarea lor în faptele care fac obiectul dosarului, orice asociere fiind nejustificată. De asemenea, au susținut că defuncta C. nu a fost găsită vinovată în nicio cauză penală, neexistând probe concludente care să ateste o activitate ilicită din partea acesteia. D. a recunoscut faptele și a fost trasă la răspundere penală, fiind obligată la plata prejudiciului, astfel că este inechitabil ca moștenitorii defunctei C. să fie supuși aceleiași răspunderi pentru fapte care au fost deja asumate de altă persoană. Au mai susținut că B. nu poate fi considerat moștenitor la momentul faptelor, întrucât era minor la acea dată, iar moștenirea defunctei C. a fost acceptată doar de B.. Este inechitabil și contrar principiilor de individualizare a răspunderii prevăzute de art. 1365 C. civ. să fie tras la răspundere pentru fapte săvârșite într-o perioadă în care acesta nu avea nicio responsabilitate juridică. I.

Răspunsul la întâmpinare Părțile nu au formulat răspunsuri la întâmpinări. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: II.1. Recursul formulat de recurentul-pârât B. Invocând cazul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât B. a criticat soluția pronunțată de instanța de apel, pe motiv că aceasta este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv atât cele din vechiul C. civ., cât și cele din C. civ. în vigoare. O primă critică expusă în dezvoltarea acestui motiv de recurs privește o pretinsă analiză sumară a faptelor și necercetarea condițiilor răspunderii civile delictuale raportat la situația concretă din speță, precum și lipsa identificării corecte a temeiului de drept material al acțiunii, norma de drept material aplicabilă fiind diferită pentru faptele comise în perioada 2005 până la intrarea în vigoare a noului C. civ., 1.10.2011, față de cele comise ulterior acestei date. În ceea ce privește pretinsa analiza sumară a condițiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că argumentele relevante ale instanței de apel cu privire la examinarea faptelor ilicite în persoana defunctei C., antecesoarea recurentului-pârât sunt următoarele: "Analizând înscrisurile de la dosarul cauzei, respectiv acordul de recunoaștere a vinovăției depus la dosar fond, decizia penală nr. 262/A/2017 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr. x/2016, sentința penală nr. 210/2017 pronunțată la data de 20 noiembrie 2017 de Tribunalul Alba în dosar nr. x/2017, decizia penală nr. 429/2018 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia la data de 21 mai 2018, Curtea apreciază că în speță sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prevăzute de art. 1357 C. civ., respectiv să existe o faptă ilicită săvârșită, să existe un prejudiciu, să existe o legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția. În ceea ce privește fapta ilicită, numita C. a recunoscut săvârșirea faptei, respectiv, în perioada noiembrie 2005- august 2016, fiind angajată în cadrul A.-Agenția Zlatna, aceea că a însușit mai multe sume de bani, constând atât în depuneri efectuate de clienții băncii, cât și în sume de bani remise de aceștia în vederea depunerii, fiind afectați în total 325 de clienți, producând băncii un prejudiciu cumulat în valoare de 6.321.886,78 RON și 273.744 euro. La baza acordului de recunoaștere a faptei au stat mijloacele de probă administrate în cadrul dosarului penal, respectiv declarațiile inculpatei D., sora defunctei C., declarațiile clienților băncii, extrasele de cont care atestă retragerile neautorizate, raportul de constatare grafică, procesele-verbale de perchiziție domiciliară. Contrar susținerilor pârâtului B., acordul de recunoaștere a vinovăției nu a fost respins pentru că defuncta F. nu ar fi fost vinovată de săvârșirea faptelor recunoscute, ci, astfel cum rezultă din decizia penală nr. 262/A/2017 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr. x/2016, acordul de recunoaștere a fost respins din alte considerente, respectiv încadrarea juridică dată faptelor nu a fost corectă, iar pedeapsa era prea blândă. Inculpata F. a fost prezentă în instanță și a solicitat admiterea acordului de vinovăție, necontestând faptele reținute în sarcina sa. Prejudiciul suferit de reclamantă a fost în cuantum de 4.303.244,06 RON și 235.981,21 Euro, reprezentând despăgubiri acordate de bancă unui număr de 188 de clienți ai băncii, iar legătura de cauzalitate și vinovăția numitei F. rezultă din probele anterior menționate". Raportat la considerentele mai sus redate, nu se poate reține că instanța de apel nu a analizat condițiile răspunderii civile delictuale, ci rezultă cu evidență faptul că prima instanță de control judiciar, procedând la o coroborare și apreciere a probelor administrate în cauză (acordul de recunoaștere a vinovăției, decizia penală nr. 262A/2017 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, sentința penală nr. 210/2017 pronunțată de Tribunalul Alba, decizia penală nr. 429/2018 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, probele administrate în dosarul penal: declarațiile inculpatei D., declarațiile clienților băncii, extrasele de cont care atestă retragerile neautorizate, raportul de constatare grafică, procesele-verbale de percheziție domiciliară), conform puterii de apreciere rezultate din caracterul devolutiv al apelului, a concluzionat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana defunctei C., respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și vinovăția. Astfel, contrar susținerii recurentului-pârât, instanța de apel a indicat în mod clar că însușirea mai multor sume de bani, în perioada noiembrie 2005- august 2016, constând atât în depuneri efectuate de clienții băncii, cât și în sume de bani remise de aceștia în vederea depunerii, în timp ce defuncta C. era angajată în cadrul A.-Agenția Zlatna, reprezintă faptele ilicite săvârșite de antecesoarea recurentului-pârât, precizând, totodată, că acordul de recunoaștere a vinovăției face dovada recunoașterii faptelor de către defunctă. S-a reținut că defuncta nu a contestat faptele reținute în sarcina sa și a solicitat admiterea respectivului acord de recunoaștere a vinovăției. Prin cererea de recurs însă, recurentul-pârât nu a precizat în mod concret în ce constă deficiența imputată analizei faptelor ilicite pe care a efectuat-o instanța de apel, ba mai mult, nici nu a pretins că faptele ilicite în discuție nu au fost săvârșite de defuncta C.. Acesta a susținut doar că simpla recunoaștere a vinovăției făcută în acordul de recunoaștere nu este de natură să ducă la concluzia că ar fi îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale însă, astfel cum s-a arătat mai sus, îndeplinirea condiției privind existența faptei ilicite a fost stabilită de instanță în urma aprecierii ansamblului probator administrat în cauză. De asemenea, instanța de apel a indicat în mod clar că despăgubirile acordate de bancă unui număr de 188 de clienți ai băncii, în cuantum de 4.303.244,06 RON și 235.981,21 euro, reprezintă prejudiciul produs prin săvârșirea faptei ilicite, precum și că legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, dar și vinovăția defunctei rezultă din probele administrate și din interpretarea dată acestora. Or, modalitatea de interpretare a probatoriilor de către ultima instanță de fond, în urma căreia a rezultat vinovăția antecesoarei recurentului-pârât, precum și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, reprezintă o chestiune de fapt, analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei, și o operațiune ce este sustrasă controlului de legalitate în recurs. Astfel, stabilirea existenței faptei ilicite și a prejudiciului produs, a raportului de cauzalitate dintre acestea și a vinovăției necesare pentru atragerea răspunderii civile reprezintă chestiuni de fapt care au fost stabilite de instanța de apel în urma aprecierii probelor administrate în cauză și nu o problemă de interpretare sau aplicare a dispozițiilor legale. Contrar susținerilor recurentului pârât, instanța de apel a avut în vedere condițiile care trebuie întrunite cumulativ pentru angajarea răspunderii civile delictuale, aceste condiții fiind enunțate în decizia recurată și cercetate în concret de instanță. O eventuală greșeală în stabilirea situației de fapt rezultând din interpretarea probelor administrate în cauză nu poate forma obiect de analiză în faza procesuală a recursului. Astfel, recursul este o cale extraordinară de atac nedevolutivă, prin care se poate invoca doar nelegalitatea hotărârii atacate, pentru cazurile indicate în art. 488 din C. proc. civ. Cât privește susținerea referitoare la faptul că instanța de apel nu a identificat corect temeiul de drept material al acțiunii întrucât nu a stabilit distinct legea aplicabilă în raport cu perioada de săvârșire a faptelor, și anume dispozițiile art. 998 C. civ. de la 1864, respectiv cele ale art. 1357 și urm. C. civ. actual, se constată lipsa aptitudinii acestei critici de a conduce la casarea deciziei, în lipsa unei vătămări produse părții, reglementările menționate având un conținut identic, situație în care ele nu determină o analiză diferită prin prisma unor alte condiții necesar a fi întrunite pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Astfel, între reglementarea instituției răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie dată de C. civ. de la 1864 și cea din actualul C. civ. nu există diferențe de tratament juridic. Întrunirea cumulativă a celor patru elemente constitutive ale răspunderii civile delictuale (fapta ilicită, prejudiciul, existența unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția) era necesară și sub imperiul dispozițiilor art. 998-999 C. civ. de la 1864 și este necesară și în actuala reglementare civilă (art. 1357 și urm. C. civ.) pentru a se determina angajarea răspunderii civile delictuale. Nefondată este și critica privind modul de aplicare a art. 1365 din C. civ., recurentul pârât susținând în acest sens că instanța de apel a făcut trimitere la dispozițiile textului legal menționat cu privire la efectele hotărârii penale în fața instanței civile, apreciind că textul prezumă existența vinovăției chiar în situația achitării sau încetării procesului penal. Potrivit dispozițiilor art. 1365 C. civ., "instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite". Astfel, dacă legiuitorul a reglat, în raporturile dintre jurisdicția civilă și cea penală, modalitatea în care se produc efectele autorității de lucru judecat, în sensul nerecunoașterii unui astfel de efect în privința dezlegărilor jurisdicționale asupra prejudiciului ori a vinovăției atunci când există o hotărâre judecătorească de achitare sau de încetare a procesului penal, cu atât mai mult un astfel de efect nu se poate produce în situația unei ordonanțe sau a unui rechizitoriu al procurorului care clasează cauza urmare a decesului inculpatei (determinând împiedicarea punerii în mișcare sau extinderii acțiunii penale și imposibilitatea valorificării în vreun fel a pretențiilor civile în cadrul respectivei proceduri). Conform considerentelor instanței de apel, împrejurarea că procesul penal a încetat ca urmare a decesului nu împiedică formularea unei acțiuni civile pentru repararea prejudiciului produs. În speța pendinte, contrar susținerii recurentului pârât, instanța de apel nu a aplicat o prezumție a existenței vinovăției, dimpotrivă, a constatat că "se impunea ca instanța de fond să analizeze îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a defunctei C.". Stabilind situația de fapt, instanța de apel a apreciat ca fiind îndeplinită condiția vinovăției defunctei C. în săvârșirea faptelor ilicite reținute în sarcina sa, în urma coroborării și interpretării probatoriului administrat, inclusiv al celui administrat în dosarul penal, astfel cum s-a reținut supra, iar nu ca urmare a reținerii autorității de lucru judecat a ordonanței de clasare a procurorului din data de 09 februarie 2021 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba, pe care de altfel nici nu a reținut-o. Prin urmare, nu se identifică o încălcare a dispozițiilor art. 1365 C. civ. Nu poate fi primită nici critica ce vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1382 C. civ. și ignorarea de către instanța de apel a art. 1383 C. civ., recurentul-pârât apreciind că instanța de apel nu a examinat modul de împărțire a responsabilității în cazul solidarității. Prevederile art. 1382 C. civ., potrivit cărora "Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat", consacră regula în situația în care există pluralitate de persoane răspunzătoare pentru același prejudiciu. În esență, solidaritatea pasivă legală este o veritabilă garanție pentru realizarea creanței, împotriva riscului insolvabilității, instituind obligația pentru fiecare debitor solidar de a repara întreg prejudiciul. Ulterior, debitorul are dreptul la o acțiune în regres îndreptată împotriva codebitorilor, prin care recuperează o parte din despăgubiri, potrivit aportului fiecăruia. Reținând, în urma probatoriului administrat, că prejudiciul produs este rezultatul unei fapte ilicite comune, instanța de apel în mod judicios a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1382 C. civ. și a apreciat că reclamanta are interesul de a obține un titlu executoriu împotriva tuturor persoanelor care au participat la săvârșirea faptei ilicite, întrucât răspunderea acestora este solidară. Dispozițiile art. 1370 și 1383 C. civ., pretins a fi incidente în cauză în opinia recurentului-pârât, se aplică doar între cei responsabili (între cei care răspund solidar) și nu o vizează pe victimă (reclamanta din cauză). Pe de altă parte, această chestiune nu a făcut obiectul învestirii instanței de apel, astfel că instanța nu ar fi putut din oficiu să procedeze la o astfel de analiză, întrucât ar fi încălcat principiul disponibilității. Din perspectiva reclamantei, esența solidarității este aceea că poate obține obligarea ambelor persoane responsabile la repararea întregului prejudiciu. În concluzie, constatând caracterul neîntemeiat al criticilor mai sus analizate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât B.. II.2. Recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.A. Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. S.A. critică decizia instanței de apel pe motiv că ea cuprinde motive contradictorii. În dezvoltarea acestui motiv, recurenta-reclamantă a susținut că există o contradicție între motivele pentru care prima instanță a respins acțiunea și motivele pentru care instanța de apel a respins-o față de pârâtul B., întrucât prima instanță a respins acțiunea apreciind că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana ambilor pârâți, iar instanța de apel a menținut soluția de respingere a cererii de chemare în judecată formulate în contradictoriu cu pârâtul B., pentru un alt motiv, respectiv pentru că nu s-a făcut dovada calității acestuia de moștenitor. Înalta Curte observă că susținerile recurentei-reclamante, subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate, astfel că nu le poate primi. Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevăd că hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Acest motiv de casare sancționează neîndeplinirea obligației legale de motivare a hotărârii judecătorești, motivare ce constituie pentru părți o garanție puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac. Acest caz de casare conține diferite ipoteze care constituie temei pentru casarea unei hotărâri judecătorești: atunci când lipsește motivarea soluției sau instanța de control judiciar a preluat tale quale argumentele hotărârii atacate, fără să răspundă criticilor, când utilizează argumente fără legătură cu situația dedusă judecății, precum și atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv sau există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este întemeiată. Mai mult, pentru a fi incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., contradicția nu trebuie să poarte între considerentele a două hotărâri diferite, fie ele pronunțate în cadrul aceluiași dosar, ci trebuie să se manifeste în cadrul considerentelor aceleiași hotărâri și de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind practic nemotivată întrucât nu se poate stabili care a fost raționamentul logico-juridic al instanței. Înalta Curte observă că instanța de apel, ținând cont de limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, a schimbat considerentele reținute de tribunal și a oferit propria motivare care să susțină soluția de menținere a hotărârii pronunțate în primă instanță, prin care s-a respins acțiunea formulată față de acest pârât. Astfel, motivul respingerii cererii de chemare în judecată de către prima instanță a constat în imposibilitatea angajării răspunderii pentru faptele defunctei C., nefiind tranșat aspectul dacă pârâții sunt sau nu moștenitorii acesteia. Instanța de apel a menținut soluția de respingere a acțiunii în contradictoriu cu pârâtul B., fiu al defunctei C., dar pe motiv că nu s-a făcut dovada că acesta a acceptat succesiunea de pe urma defunctei sale mame. Astfel, în cazul pârâtului B., chestiunea calității sale de moștenitor, respectiv lipsa dovezii că ar fi acceptat succesiunea, a împiedicat angajarea răspunderii sale. Întrucât prin intermediul apelului se provoacă controlul judiciar asupra hotărârii primei instanțe, realizându-se o rejudecare în fond a cauzei, în limita a ceea ce s-a apelat, în motivarea deciziei, instanța de apel poate să își însușească motivele hotărârii primei instanțe sau poate să prezinte propriile argumente în susținerea aceleiași soluții pronunțate în cauză. Or, în acest context, nu poate fi primită susținerea recurentului vizând existența unor motive contradictorii, în condițiile în care se afirmă o contradictorialitate între considerentele deciziei pronunțate în apel și cele reținute de prima instanță. În acest sens, se cuvine a fi subliniat că, prin prisma punctului 6 al art. 488 din C. proc. civ., motivarea contradictorie trebuie să se regăsească în decizia din apel și nu să fie în legătură cu o altă hotărâre pronunțată într-o etapă procesuală anterioară. Astfel, întrucât apelul translatează litigiul în toate aspectele cauzei, de fapt și de drept, potrivit efectului său devolutiv consacrat expres în dispozițiile art. 476 C. proc. civ., instanța de apel, procedând la rejudecarea fondului în limitele stabilite de apelant, poate menține soluția primei instanțe, dar pentru alte considerente decât cele reținute de aceasta. În consecință, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu își găsește incidența în cazul de față, neputând a se reține o contradicție între considerentele instanței de apel și cele ale instanței de fond, sub un prim aspect pentru că motivele contradictorii trebuie să se regăsească în cadrul considerentelor aceleiași hotărâri, iar sub un aspect secund pentru că instanța de apel poate menține soluția primei instanțe, dar pentru alte considerente. Un al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează o greșită aplicare a normelor de drept material reprezentate de dispozițiile art. 1100 și 1108 C. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că, la data promovării acțiunii nu a fost invocată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B., astfel că acțiunea a fost corect promovată în contradictoriu cu acesta. De asemenea, a mai susținut că, întrucât pârâții nu au contestat prin întâmpinarea depusă în dosarul primei instanțe calitatea lor de moștenitori ai defunctei C., instanța de apel nu putea pronunța o soluție contrară, acest aspect nefiind invocat nici în fața primei instanțe și nici în apel. Prealabil analizării acestor critici, Înalta Curte constată că, deși partea și-a întemeiat aceste critici pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la criticile concrete de nelegalitate formulate care, în esență, susțin o încălcare a principiului contradictorialității și al dreptului la apărare, acestea se impun a fi analizate din perspectiva motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității), motiv pe care îl găsește fondat. Astfel, din perspectiva elementelor cadrului procesual configurat la judecata în fond și care interesează examinarea criticilor din recurs, Înalta Curte reține că prima instanță a fost învestită cu o acțiune privind constatarea calității de moștenitori a numiților B. și B. după defuncta C. decedată la data de 26 decembrie 2020 și obligarea acestora la repararea, în solidar, a prejudiciului cauzat reclamantei prin fapta săvârșită de către defuncta C.. Instanța de apel, în urma probatoriului administrat, a constatat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana defunctei C., precum și că obligația de reparare a prejudiciului este transmisă moștenitorilor. De asemenea, în urma probatoriului administrat (declarația autentificată sub nr. x/2021 de BNP G.), instanța de apel a constatat că pârâtul B. a acceptat în mod expres succesiunea defunctei C., sub beneficiu de inventar. Așadar, a apreciat că cererea formulată de reclamantă este întemeiată doar în raport cu acest pârât. În ceea ce-l privește pe pârâtul B., instanța de apel a apreciat că nu s-a făcut dovada că acesta a acceptat succesiunea, întrucât la dosar nu a fost depusă nicio declarație de acceptare a succesiunii, astfel încât a respins cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu acest pârât pentru lipsa dovezii calității de moștenitor. Înalta Curte constată însă că niciunul dintre pârâți nu a contestat, pe tot parcursul procesului, calitatea pârâtului B. de moștenitor al defunctei sale mame C., această chestiune fiind opusă reclamantei prin decizia pronunțată în apel, fără a fi precedată de supunerea sa dezbaterii contradictorii a părților. În acest sens, se constată că, prin întâmpinarea formulată în fața instanței de fond, pârâții au menționat următoarele "Cu privire la întinderea răspunderii moștenitorilor, apreciem noi că aceasta se poate angaja oricum, dacă s-ar admite acțiunea, doar până la concurența valorii masei succesorale dobândite prin moștenire. Pe de o parte, subsemnatul B. sunt minor astfel încât moștenirea sub beneficiu de inventar este evidentă, iar subsemnatul B., soț supraviețuitor, am acceptat moștenirea după defuncta mea soție sub beneficiu de inventar, situație în care și cu privire la subsemnatul, limita de antrenare a vreunei eventuale răspunderi este doar în limita valorii masei succesorale dobândite". Astfel, se poate observa că pârâții nu au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a minorului B. raportat la lipsa calității sale de moștenitor al defunctei C., ci au formulat apărări pe fondul pretențiilor întemeiate pe răspunderea civilă delictuală. Așadar, în situația în care din cuprinsul întâmpinării formulate în fața primei instanțe, dar și din conținutul celei formulate în apel, nu rezultă că pârâtul B. contestă calitatea sa de moștenitor, era necesar ca instanța de apel să solicite părților lămuririle necesare pentru a constata dacă acesta a acceptat sau nu succesiunea de pe urma defunctei sale mame, C.. Or, instanța de apel, în contextul în care nu a fost contestată calitatea de moștenitor a pârâtului B., în lipsa unei apărări a pârâților în acest sens, precum și fără a pune în dezbaterea contradictorie a părților acest aspect, l-a opus reclamantei direct prin decizia atacată, reținând următoarele: "Referitor la pârâtul B., reclamanta nu a făcut dovada că acesta a acceptat succesiunea, deși avea sarcina probei, la dosar nefiind depusă nicio declarație de acceptare a succesiunii. Pe de altă parte, pârâtul era minor la data deschiderii moștenirii, astfel cum rezultă din cartea de identitate depusă la dosar fond, acceptarea moștenirii fiind un act de dispoziție, ce trebuia să respecte condițiile prevăzute de lege în cazul persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă, acesta putând să răspundă doar în limita activului succesoral. Însă, în lipsa dovezii calității de moștenitor, va fi menținută soluția de respingere a cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul B.". Principiile contradictorialității (art. 14 C. proc. civ.), oralității (art. 15 C. proc. civ.), precum și respectarea dreptului la apărare (art. 13 C. proc. civ.) impun discutarea contradictorie a tuturor aspectelor de fapt și de drept, procesuale și de fond, care conduc la soluționarea cauzei, însă instanța de apel a expus acest raționament referitor la calitatea de moștenitor a intimatului-pârât B. în mod direct în considerentele deciziei recurate, fără a fi supus dezbaterii părților. În situația în care ar fi pus în dezbaterea contradictorie a părților lipsa dovezii calității de moștenitor a pârâtului B., recurenta-reclamantă ar fi avut posibilitatea să se apere și să depună la dosar, în dovedirea calității de moștenitor a acestui pârât, de pe urma defunctei sale mame C., certificatul de moștenitor nr. x din 9 august 2001, eliberat de Notarul public H. din cadrul Societății Profesionale Notariale "I.", pe care l-a depus în faza recursului, în cadrul probei cu înscrisuri, certificat care exista la data judecării apelului. Concluzionând, omisiunea instanței de apel de a pune în discuția părților problema calității de moștenitor a intimatului-pârât B. și sancționarea reclamantei pentru această chestiune direct prin hotărârea dată, ce nu mai poate fi atacată pentru motive de temeinicie, constituie o încălcare a principiului contradictorialității, în componenta sa cuprinsă în art. 14 alin. (4) și alin. (6) C. proc. civ., și al dreptului la apărare, iar împiedicarea procedurii acestei încălcări era posibilă în prezența mecanismelor cuprinse în art. 22 alin. (2) C. proc. civ. Principiul contradictorialității și al dreptului la apărare constituie o garanție a unui proces echitabil prin prisma exigențelor cerute procedurii de judecată de către art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, iar în jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective [...] acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real «ascultate», adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina «instanței» obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [...]." De asemenea, în Hotărârea din 27 octombrie 1993, pronunțată în Cauza Dombo Beheer BV împotriva Olandei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că fiecare parte la un proces trebuie să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-și expune cauza în fața instanței, inclusiv în ceea ce privește probele, în condiții care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ în raport cu partea adversă. Principiul egalității armelor - unul din elementele noțiunii mai largi de proces echitabil și componentă importantă a unei apărări efective într-un proces cu caracter judiciar - impune fiecărei părți să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-și susține cauza sa în condiții care să nu o plaseze într-o situație de net dezavantaj în raport cu "adversarul" ei. Așadar, principiul egalității armelor semnifică tratarea egală a părților pe toată durata desfășurării procedurii în fața unui tribunal, fără ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces (Hotărârea din 23 octombrie 1996, pronunțată în Cauza Ankerl împotriva Elveției, paragraful 38). Nerespectarea principiilor ce guvernează dreptul procesual civil (principiul contradictorialității, principiul dreptului la apărare, principiul disponibilității și principiul oralității dezbaterilor) produce o vătămare a drepturilor părților; în speță, vătămarea suferită prin respingerea acțiunii față de pârâtul B., în coordonatele anterior arătate, neputând fi altfel înlăturată, determină incidența sancțiunii nulității. În consecință, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este incident în speță și impune, în temeiul art. 497 C. proc. civ., a fi admis recursul, casată în parte decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecarea apelului reclamantei în ceea ce-l privește pe pârâtul B., la aceeași curte de apel. În rejudecare, instanța de apel va ține seama de certificatul de moștenitor nr. x din 9 august 2001, depus în dosarul de recurs de către recurenta-reclamantă, precum și de chestiunile dezlegate prin prezenta decizie.