ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 856/2025

Ședința publică din data de 2 aprilie 2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția I civilă la data de 18.02.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să se constate simulația contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2004 de Notar Public C., prin deghizarea unui împrumut cu camătă, sub forma vânzării-cumpărării, în temeiul art. 1.175 C. civ. de la 1864.

Totodată, a solicitat rectificarea CF nr. x Arad, nr. top. x, prin radierea contractului de vânzare din cartea funciară și revenirea la situația anterioară, în temeiul art. 908 pct. 3 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.

Prin întâmpinare, pârâtul B. a invocat excepția de inadmisibilitate, excepția puterii de lucru judecat și a solicitat respingerea acțiunii.

La data de 10.04.2019 reclamanta a formulat, în temeiul art. 69 alin. (3) raportat la art. 64 alin. (2) C. proc. civ., o cerere de introducere în cauză a numitului D., fost semnatar al contractului de vânzare-cumpărare, fiind vorba despre un bun comun al soților, acesta, în urma admiterii acțiunii, putând pretinde aceleași drepturi, de revenire la situația anterioară de carte funciară.

Prin întâmpinare, intervenientul D. a solicitat admiterea acțiunii reclamantei.

Prin sentința nr. 276/02.12.2019, Tribunalul Arad, secția I civilă a respins, ca nefondată, acțiunea; a obligat-o pe reclamantă la plata, către pârât a sumei de 8.491,07 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 60/22.04.2021, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinței; a obligat-o pe apelantă la plata către intimatul B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.600,84 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Prin decizia nr. 563/17.03.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul reclamantei împotriva deciziei anterior menționate și a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia nr. 183/27.06.2024, pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinței; a obligat-o pe apelantă la plata sumei de 27.350,67 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul B..

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., reclamanta A..

- Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat că au fost încălcate dispozițiile art. 6, art. 8, art. 10 alin. (1), art. 425 lit. b) și art. 501 C. proc. civ.

Precizează că art. 6 și art. 8 C. proc. civ. prevăd obligația judecătorilor de a soluționa cauzele în mod imparțial, asigurând egalitatea tuturor părților din procesul civil în exercitarea drepturilor procesuale.

Afirmă recurenta că încălcarea acestor texte de lege s-a realizat prin aceea că, deși instanța a reținut că ambele părți au dat dovadă de atitudine oscilantă și nesinceră în proces, a sancționat-o doar pe reclamantă, prin respingerea acțiunii, încurajând atitudinea similară a pârâtului.

Mai mult, instanța a reținut că reclamanta nu a fost în măsură să probeze susținerile privind existența unei alte voințe reale a părților decât cea stipulată în contractul public de vânzare-cumpărare, astfel încât pârâtul nu era obligat să iasă din pasivitate și să-și dovedească propriile afirmații.

Această motivare contravine art. 10 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că toate părțile au obligația să-și probeze pretențiile și apărările.

În consecință, atât atitudinea ambiguă, contradictorie și nesinceră a reclamantei, cât și cea similară a pârâtului trebuiau analizate în aceeași măsură.

De asemenea, pasivitatea pârâtului în probațiune trebuia sancționată potrivit art. 10 alin. (1) C. proc. civ.

Soluționând cauza astfel, instanța a încălcat trei dintre principiile de bază ale procesului civil, respectiv imparțialitatea instanței, echitatea procesului și egalitatea părților.

Instanța a încălcat și art. 425 lit. b) C. proc. civ., care impune ca în considerentele hotărârii să se arate motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Instanța a arătat motivele (eronate) care au stat la baza înlăturării susținerilor reclamantei, dar nu a arătat motivele pentru care a acceptat apărările pârâtului.

Încălcarea art. 501 C. proc. civ. rezultă din împrejurarea că, la fila x din decizia de casare, instanța supremă a reținut că, în primul ciclu procesual, instanța de apel a statuat, în argumentarea soluției adoptate, aspecte care nu au relevanță față de obiectul litigiului, respectiv proveniența sumelor de bani cu care reclamanta susține că a restituit împrumutul de 204.000 euro.

Cu toate acestea, și în rejudecare, instanța a acordat o relevanță nelegală acestui aspect, a emis adrese pentru verificarea veniturilor reclamantei, a încuviințat în ambele interogatorii întrebări cu privire la aceste aspecte și a argumentat din nou, în considerentele deciziei, la filele x, lipsa unor dovezi cu privire la proveniența veniturilor ca fiind un important element de respingere a acțiunii.

De asemenea, a extins motivarea la veniturile părinților și bunicilor reclamantei apreciind că, în contextul perioadei comuniste, sursele de venit menționate de reclamantă nu pot fi reale.

- Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea instanței de apel este contradictorie, respectiv la fila x, instanța reține că trebuie avută în vedere perioada mare de timp de la momentul desfășurării evenimentelor, precum și faptul că reclamanta a fost implicată în mai multe afaceri de-a lungul timpului, ceea ce ar putea genera unele confuzii.

Cu toate acestea, instanța, în mod contradictoriu, a înlăturat atât depoziția martorei E., cât și răspunsul la interogatoriu al apelantei și al intervenientului F., exact cu acest motiv al contradicțiilor și lacunelor.

Nu și-a pus, însă, întrebarea de ce această confuzie firească constatată anterior nu a afectat și declarația martorului G., căreia îi reține subiectivismul determinat de parteneriatul în afaceri cu pârâtul inclusiv la achiziția imobilului în litigiu.

Cu toate acestea, declarația nu este înlăturată din ansamblul probatoriu.

Tot în mod contradictoriu, instanța reține că există două împrejurări care se desprind din atitudinea pârâtului și ar putea confirma susținerile reclamantei: faptul că a rămas în pasivitate atât cu privire la împrumutul de 30.000 euro, care s-a prescris, cât și cu privire la imobilul în litigiu, în care îi permite reclamantei să locuiască timp de mai bine de 20 de ani de la data pretinsei cumpărări, fără a-i percepe chirie; faptul că a declarat nereal, la interogatoriu, că nu a mai acordat un alt împrumut nici anterior, nici ulterior celui către părinții reclamantei din anul 2002 (chestiune greu de explicat în contextul inexistenței unei relații apropiate cu reclamanta), iar răspunsul a fost contrazis de existența dosarului nr. x/2009 al Judecătoriei Oradea, în care se atestă existența unui alt împrumut de 65.000 euro acordat H. și reclamantei, deghizat prin contractul de vânzare-cumpărare din 02.09.2004, anulat în respectivul dosar.

Cu toate că a reținut expres aceste împrejurări, de natură a reliefa clar o voință secretă a părților, instanța le-a înlăturat fără să motiveze în vreun fel și, în mod contradictoriu, a reținut o altă voință a acestora.

Cea mai stringentă contradicție rezultă din considerentul de la ultimul alineat al filei 19, unde instanța reține puterea de lucru judecat a hotărârilor din dosarul nr. x/2009, putere pe care o înlătură cu motivarea contradictorie că relațiile dintre părți au fost foarte complexe și niciuna nu a avut interesul de a deduce judecății totalitatea raporturilor dintre ele.

Or, peste puterea de lucru judecat nu pot fi reținute nici raporturile dintre părți și nici atitudinea din fața instanței.

Mai precizează recurenta și că, în respectivul dosar, s-a dispus anularea unui contract de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtul B., deoarece a reprezentat în realitate un împrumut.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât B. a invocat excepția netimbrării căii de atac și excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., învederând că recurenta deduce judecății aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate privind situația de fapt și probele administrate în cauză, care nu pot fi analizate de instanța de recurs.

Dreptul la un proces echitabil și la egalitatea cetățenilor în fața legii au fost respectate, părțile au îndeplinit actele de procedură în ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător, iar chestiunea privind sarcina probei este una de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.

Hotărârea atacată este motivată conform legii, au fost administrate toate probele necesare, au fost analizate susținerile părților, declarațiile martorilor și răspunsurile la interogatoriu, în cadrul limitelor impuse prin decizia de casare (voința reală internă a părților atât la data semnării contractului de vânzare-cumpărare în anul 2004, cât și din prisma raporturilor derulate între părți ulterior).

Considerentele deciziei instanței de apel nu sunt contradictorii, instanța a analizat fiecare probă, fiecare susținere și a explicat în amănunt care sunt motivele pentru care le-a luat în considerare ori le-a îndepărtat.

Prezumțiile invocate de recurentă au fost riguros examinate și coroborate cu înscrisurile depuse la dosar.

Invocând lipsa motivării, recurenta tinde, în realitate, către o reanalizare a probelor administrate, ceea ce nu este permis în calea extraordinară de atac a recursului.

Instanța de apel a analizat probele administrate și a concluzionat că, în cauză, nu s-a dovedit simulația prin deghizarea contractului de împrumut cu camătă și garanție imobiliară sub forma unui contract de vânzare-cumpărare, motiv pentru care a respins apelul, ca nefondat.

Recurenta prezintă concluziile instanței de apel incomplet, rupte din context, deși toate aspectele invocate au fost analizate și explicate pe larg în considerentele hotărârii.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată de intimatul-pârât B., prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

- Sunt lipsite de aptitudinea de a declanșa controlul judiciar de legalitate specific instanței de recurs susținerile recurentei, întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitoare la încălcarea, de către curtea de apel, a art. 6, art. 8 și art. 10 alin. (1) C. proc. civ., prin aceea că, deși a reținut că ambele părți au dat dovadă de atitudine oscilantă și nesinceră în proces, a dispus respingerea acțiunii, sancționând-o, astfel, doar pe reclamantă, aspect care, în opinia sa, ar atrage nesocotirea principiilor imparțialității instanței, echității procesului și egalității părților.

Criticile au un caracter formal, susținând, în esență, o încălcare a dreptului la un proces echitabil cu nesocotirea, însă, a dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., referitoare la sarcina probațiunii, care incumbă celui care face afirmațiile/susținerile în cadrul unui proces.

De asemenea, cu neobservarea limitelor judecății din recurs, se invocă, în realitate, o greșită determinare a cadrului factual, iar nu o nerespectare a principiilor de drept procesual evocate.

Aceasta întrucât, cu ocazia devoluțiunii depline a cauzei, instanța de prim control judiciar, procedând, în acord cu limitele trasate prin decizia de casare, la determinarea contextului încheierii, de către părți, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.09.2004 de Notar Public C., precum și a raporturilor derulate între părți ulterior, a reținut, în urma verificării jurisdicționale realizate, că "probatoriul administrat în cauză nu a putut contura o stare de fapt sau cel puțin indicii de o greutate suficientă pentru a susține ipoteza simulației".

Raționamentul logico-judiciar care a fundamentat această reținere a curții de apel a avut în considerare, tot ca efect al evaluării mijloacelor probatorii încuviințate în cauză, aspectul că "nici susținerile părților și nici declarațiile martorilor audiați nu au reușit să contureze elemente de fapt din perioada încheierii contractului de natură a confirma sau măcar a face probabilă ipoteza unui împrumut cu camătă deghizat sub forma contractului de vânzare-cumpărare".

A mai constatat instanța de apel și că "raporturile dintre părți au avut valențe complexe, ce depășesc limitele litigiului de față și care nu permit aplicarea unor prezumții judiciare bazate pe atitudinea acestora în diverse momente izolate, prezentate parțial și scoase din context de către ambele părți".

Or, maniera în care, analizând probele administrate și elementele de fapt ale pricinii, instanța de prim control judiciar a stabilit situația de fapt (în deplină consonanță cu atributul recunoscut instanțelor fondului) nu mai poate face obiectul cenzurii în prezenta fază procesuală.

Aceasta deoarece curtea de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, putând statua asupra oportunității administrării lor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar orice susținere care relevă erori ale instanței de rejudecare în evaluarea acestui demers se situează în afara scopului recursului reglementat de legiuitor, acela de a supune analizei doar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, aceste constatări se opun cu caracter definitiv în prezenta pricină, nemaiputând fi infirmate de către instanța de recurs, din moment ce în prezenta cale extraordinare de atac nu este posibilă, astfel cum s-a arătat, o nouă evaluare a probatoriului câștigat judecății.

Ca atare, întrucât statuările curții de apel, cu corespondent în planul temeiniciei, nu mai pot fi contrazise la acest moment procesual, simpla afirmare a încălcării principiilor imparțialității instanței, echității procesului și egalității părților, fără să se indice, în concret, cum anume instanța de apel a încălcat sau aplicat în mod greșit aceste principii de drept procesual în cauza dedusă judecății (altfel decât cu trimitere la probe ori la evaluările elementelor ce fac parte din situația de fapt a cauzei), nu este de natură a imprima criticii un caracter subsumabil prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., partea urmărind, în realitate, inadecvat procedural, obținerea unei noi judecăți în raport cu mijloacele de probă care au fost deja analizate în precedenta fază procesuală.

Mai mult, ignorând raționamentul logico-juridic amplu și elaborat al instanței devolutive de control judiciar (care a stabilit că "raporturile juridice derulate între părți s-au întins pe o perioadă mare de timp și au avut un caracter mult mai complex, care excede litigiului de față și nici nu poate fi în totalitate decelat, părțile prezentând fiecare trunchiat, insuficient și subiectiv, în favoarea propriei poziții, diverse chestiuni de fapt"), recurenta omite deliberat aspectul că statuarea curții de apel potrivit căreia "intimatul-pârât B. nu a avut nici el o poziție în totalitate sinceră și de natură a clarifica raporturile dintre părți" (de care se prevalează în dezvoltarea criticii) nu sprijină în mod determinant soluția dispusă prin actul jurisdicțional atacat, având doar valența unui considerent nenecesar (supraabundent).

Aceasta în condițiile în care, în lipsa existenței unor elemente probatorii apte a conduce la admiterea acțiunii, simpla atitudine procesuală a intimatului-pârât nu era oricum în măsură, ut singuli, să producă o astfel de consecință juridică, cum chiar instanța de apel reține atunci când arată că "temeinicia acțiunii reclamantei nu se poate fundamenta pe o obligație a pârâtului de a oferi explicații cu privire la faptele imputate în lipsa unor indicii concrete (fie și indirecte, dar cel puțin mai clare și mai consecvente) probate primordial de reclamantă", întrucât acest aspect ar constitui o inversare nepermisă a sarcinii probei, nefiind posibilă substituirea pârâtului în obligațiile procesuale ce revin reclamantei.

În consecință, susținerile recurentei nu pot fi considerate ca expunând critici de nelegalitate inclusiv prin prisma faptului că sunt îndreptate doar împotriva unor considerente indiferente, care nu sunt de natură a influența soluția atacată.

- În egală măsură, nici afirmațiile privitoare la încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin aceea că instanța de apel "nu a arătat motivele pentru care a acceptat susținerile pârâtului", nu constituie un veritabil aspect de nelegalitate a deciziei atacate, fiind la rândul lor formale, din moment ce nu au finalitate practică, din punct de vedere juridic.

Astfel, fără a se raporta la considerentele instanței de apel, care au statuat cu claritate că probatoriul administrat în cauză nu a conturat ipoteza simulației (afirmată de către reclamantă prin acțiunea introductivă), recurenta se limitează să invoce, lipsit de interes în ceea ce o privește, existența unui deficit de motivare în privința apărărilor intimatului-pârât (iar nu referitor la propriile critici deduse judecății prin apelul formulat împotriva sentinței primei instanțe).

Or, potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia justifică un interes, în sensul de folos practic pe care o parte îl urmărește prin punerea în mișcare a procedurii judiciare, fiind necesar ca el să fie determinat, legitim, personal, născut și actual, astfel cum impun dispozițiile art. 33 teza I din același cod.

Cerința existenței interesului trebuie întrunită pe întreaga durată a procesului, nu numai cu privire la cererea introductivă de instanță, ci și în cazul tuturor celorlalte mijloace procesuale exercitate de părți pe parcursul desfășurării litigiului, deci inclusiv atunci când obiect al criticii din recurs îl reprezintă anumite considerente ale deciziei atacate.

Astfel fiind, pentru a stabili dacă o parte are interes în formularea unui motiv de recurs, instanța trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii lui.

Cum, însă, critica recurentei nu are o utilitate concretă în ceea ce o privește, întrucât o eventuală admitere a acesteia nu ar plasa-o într-o situație procesuală mai avantajoasă decât cea pe care o avea anterior formulării ei, susținerea nu permite verificarea jurisdicțională a instanței de recurs.

Totodată, recurenta omite a se grefa pe ipoteza în care pretinsa motivare insuficientă ar conduce la imposibilitatea controlului judiciar în legalitate, solicitată de motivul de casare corelativ, atunci când afirmă că instanța de apel "nu a arătat motivele pentru care a acceptat susținerile pârâtului".

Or, curtea de apel, cu ocazia devoluțiunii cauzei, nu a făcut altceva decât să stabilească, în virtutea prevederilor art. 479 raportate la art. 264 C. proc. civ. și a statuărilor obligatorii ale instanței de casare, forța doveditoare de care se bucură mijloacele de probă încuviințate în cauză, aspect care nu presupunea, contrar susținerilor din prezenta cale de atac, acordarea unei dezlegări propriu-zise apărărilor părții adverse.

Astfel, reluând practic afirmațiile anterioare, privitoare la împrejurări de fapt (precum "imputarea atitudinii oscilante, contradictorii, nesincere a ambelor părți"), recurenta înțelege să critice, în realitate, valența juridică acordată, de către instanța de prim control judiciar, elementelor de probațiune, atunci când a reținut caracterul nefondat al pretențiilor formulate.

Or, asemenea considerații nu reflectă o situație dintre cele reglementate de motivul de casare referitor la nemotivare, ci relevă, mai degrabă, o solicitare de reanalizare a probatoriilor, ceea ce excedează verificărilor instanței de recurs, conform celor arătate anterior.

- Din perspectiva aceluiași motiv de recurs invocat, se constată ca fiind lipsite de aptitudinea de a declanșa controlul judiciar de legalitate inclusiv susținerile recurentei referitoare la existența unor motive contradictorii.

Astfel, sub un prim aspect, recurenta afirmă existența unor considerente opuse în ceea ce privește, pe de o parte, reținerea circumstanței factuale că, în soluționarea cauzei, "trebuie avută în vedere perioada mare de timp de la momentul desfășurării evenimentelor, precum și faptul că reclamanta a fost implicată în mai mult afaceri de-a lungul timpului, ceea ce ar putea genera unele confuzii", iar, pe de altă parte, înlăturarea depoziției martorului E. și a răspunsurilor la interogatoriul administrat reclamantei și intervenientului, ca efect al reținerii contradicțiilor și lacunelor acestora, respectiv a valorificării, sub aspect probatoriu, a probei testimoniale administrate martorului G..

Deși susține existența unor concluzii contrare, aspectele semnalate relevă, în realitate, doar dezacordul părții în raport cu maniera de interpretare a probatoriului de către instanța de apel, în scopul reaprecierii unor chestiuni de fapt, ceea ce nu este permis în calea extraordinară de atac a recursului.

Or, în speță, nu se pot cerceta criticile referitoare la mijloacele de probă la care se referă recurenta, nefiind pusă în discuție eventuala admisibilitate a acestora, ci se contestă însăși concluzia la care a ajuns instanța de apel, în urma propriei analize a acestora.

Așadar, se observă că, inclusiv din această perspectivă, recurenta a omis să formuleze critici de nelegalitate subsumabile motivului de casare invocat, limitându-se doar la a contesta elemente ce intră în puterea de apreciere a instanțelor fondului și care scapă cenzurii instanței de recurs.

În afara controlului în casație se plasează și aspectele relative la "înlăturarea fără motivare" a susținerilor intimatului-pârât reținute de instanța de prim control judiciar ca fiind "puțin credibile, lacunare sau chiar evident nereale", care, în opinia recurentei, ar fi fost "de natură a reliefa voința secretă a părților", cât timp, prin acestea, recurenta critică, de fapt, nereținerea, de către instanța devolutivă de control judiciar, a unei prezumții judiciare bazate pe atitudinea părților.

Or, în deplină consonanță cu cele arătate anterior, în recurs nu poate fi cenzurată concluzia la care instanța de apel a ajuns în urma propriei analize a circumstanțelor factuale (care au relevat existența unor "raporturi cu valențe complexe între părțile litigante, prezentate parțial și scoase din context de către ambele părți"), ce a determinat, astfel, ineficacitatea juridică a respectivului mijloc de probă.

Recurenta antamează, în realitate, doar modalitatea de soluționare a prezumției de simulație (de care se prevala aceasta) - și care nu poate primi o altă dezlegare în prezenta fază procesuală - inclusiv atunci când, sub aparența unui viciu al motivării actului jurisdicțional atacat, invocă existența unei contrarietăți între, pe de o parte, reținerea puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2009 și, pe de altă parte, înlăturarea acesteia, cu motivația că "relațiile dintre părți au fost mult mai complexe, nemaifiind posibil a decela în totalitate înțelegerile intervenite, cu atât mai mult cu cât părțile nici nu au avut interesul de a deduce judecății totalitatea raporturilor existente, poziția lor fiind trunchiată și cel puțin parțial nesinceră".

Aceasta întrucât recurenta lasă în afara analizei instanței de recurs tocmai considerentele prin care curtea de apel, raportându-se la soluțiile pronunțate în respectiva pricină (prin care reclamanta tindea la dovedirea unei practici a pârâtului de încheiere a unor contracte de vânzare-cumpărare în locul celor de garanție imobiliară), a stabilit că obiectul acelei cauze a fost reprezentat de anularea unui contract de vânzare-cumpărare intervenit între intimatul-pârât B. și numiții I. și J. pentru lipsa cauzei, constatându-se că acel contract a fost încheiat pentru garantarea unui împrumut de 65.000 euro acordat reclamantei, fără a se reține însă că acesta ar fi îmbrăcat forma unui împrumut cămătăresc.

Observând că actele jurisdicționale din pricina anterioară beneficiază de putere de lucru judecat contra pârâtului doar în privința împrejurării că acel contract a fost lipsit de cauză, fiind încheiat pentru a garanta un împrumut al reclamantei, instanța de rejudecare a statuat, cu claritate, faptul că, pe baza acestora, "nu s-ar putea extrapola concluzia și nici măcar prezumția judiciară că orice alt contract încheiat între părți are o natură similară", aceasta cu atât mai mult cu cât, din probatoriul administrat în cauza respectivă, "a rezultat că cei doi vânzători nu au încasat prețul, ci doar ar fi garantat un împrumut acordat numitei A. (iar nu că a existat camătă)".

Astfel fiind, tocmai lipsa indicării punctuale a modalității în care considerentele afirmate ca fiind contrare (ce au tranșat doar aspecte ce țin de probatoriu) ar evidenția eventuale raționamente sau concluzii incompatibile între ele și care, astfel, s-ar exclude reciproc, conferă criticii un caracter formal, recurenta înțelegând, practic, să lase în afara analizei înseși statuările care au determinat limitele reținerii efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, expuse anterior.

- În egală măsură, nici criticile referitoare la încălcarea dezlegărilor obligatorii ale deciziei de casare nu opun veritabile aspecte de nelegalitate, ci aduc în discuție, și de această dată, doar circumstanțe de fapt, străine de verificarea jurisdicțională specifică instanței de recurs.

Se constată, astfel, că, în realitate, recurenta nu procedează la o argumentare susceptibilă de încadrare în motivul de casare invocat, ci, mai degrabă, își exprimă dezacordul în raport cu temeinicia soluției pronunțate, reproșând maniera în care au fost administrate și interpretate probele, considerând ca nefiind utilă "emiterea adreselor pentru verificarea veniturilor reclamantei, încuviințării, în ambele interogatorii, de întrebări cu privire la aceste aspecte", criticând, totodată, inclusiv reținerea "lipsei unor dovezi cu privire la proveniența veniturilor".

Or, asemenea considerații nu reflectă o situație dintre cele reglementate de motivul de casare invocat, ci relevă doar o solicitare de reanalizare a probatoriului, ceea ce excedează verificărilor instanței de recurs, motiv pentru care devine incidentă sancțiunea nulității, potrivit prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Mai mult, cum aceste susțineri nu se raportează, în mod valid, la statuările instanței de casare, care a stabilit necercetarea fondului cauzei de către instanța de apel în cel dintâi ciclu procesual, ca urmare a neanalizării voinței interne, reale, a părților (tocmai ca efect al greșitei rețineri a incidenței autorității de lucru judecat a sentinței nr. 988/09.02.2009 a Judecătoriei Arad, pronunțată în dosarul nr. x/2008, irevocabilă), ele se situează în afara cadrului legal stabilit de prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și din această perspectivă.

Pentru toate aceste considerente, având în vedere că aspectele deduse judecății de către recurentă nu sunt subsumabile motivelor de casare expres prevăzute de lege și nici nu se pot reține motive de ordine publică, ce pot fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 183 din 27 iunie 2024 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 183 din 27 iunie 2024 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 2 aprilie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.