ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 69/2024

Ședința publică din data de 17 ianuarie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția I civilă la data de 28.01.2020 reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/16.08.2016 de BNP C. și a promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/18.10.2016 pentru neexecutarea obligațiilor asumate de către pârât, conform art. 1516, alin. (2) lit. 2 C. civ. repunerea în situația anterioară obligând pârâtul la restituirea sumei de 50.000 euro achitată în baza promisiunilor de vânzare-cumpărare menționate; cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 1270 și urm., art. 1516 alin. (2), art. 1552 C. civ.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, prescripția dreptului de a solicita restituirea sumei încasate în baza promisiunii de vânzare cumpărare autentificată sub nr. x/16.08.2016, iar în subsidiar, respingerea, ca neîntemeiată, a cererii, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 270/29.10.2020, Tribunalul Arad, secția I civilă a respins excepția prescripției dreptului la acțiune; a respins excepția de inadmisibilitate; a admis acțiunea; a dispus rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/16.08.2016 BNP C., precum și a promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/18.10.2016; a obligat pârâtul să restituie reclamantei suma de 50000 euro; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 21.832 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 84/27.05.2021, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul formulat de către pârâtul B. împotriva sentinței civile menționate, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 7.735 RON.

Prin decizia nr. 2660/07.12.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamantul B. împotriva deciziei anterior menționate, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Prin decizia nr. 22/01.02.2023, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței nr. 270/29.10.2020 a Tribunalului Arad; a obligat pârâtul apelant la cheltuieli de judecată către reclamanta intimată A. în sumă de 26 288,31 RON.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul B..

A arătat recurentul că în rejudecare, instanța de apel nu a respectat dispozițiile deciziei de casare, de a cerceta, nu numai dacă s-au efectuat prestațiile pretinse, dar și împrejurarea dacă reclamantul este îndreptățit la restituire, în ipoteza în care nu este persoana care a efectuat prestațiile pretinse.

A mai arătat că instanța de apel nu a verificat dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru acordarea despăgubirilor, în raport cu actele juridice încheiate și îndeplinirea obligațiilor contractuale de către ambele părți contractante pentru a putea stabili presupusa culpă a pârâtului.

De asemenea, în considerentele deciziei recurate nu se face nici o mențiune cu privire la susținerile sale încă de la prima instanța, referitoare la plățile efectuate de reclamantă cu titlu de avans la data semnării antecontractului din data de 16.08.2016 și cele efectuate după data de 18.10.2016, data încheierii celui de al doilea antecontract și nici nu arată de ce reclamanta este îndreptățită să primească întreaga sumă de bani solicitată, câtă vreme persoanele care au efectuat plăți nu sunt părți în dosar și nici nu au emis vreo pretenție față de pârât.

De asemenea, instanța de apel nu a expus niciun considerent care să releve că a efectuat o analiză efectivă a apărărilor formulate de pârât raportat la clauzele antecontractelor încheiate, pentru a stabili dacă reclamanta era îndreptățită să se prevaleze de clauzele penale inserate în cele două antecontracte încheiate cu pârâtul sau era îndreptățită să solicite rezolutiunea acestora, cu excluderea clauzelor inserate în conținutul actelor încheiate.

Or, atâta vreme cât părțile au evaluat anticipat întinderea despăgubirilor ce se cuvin în ipoteza neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale, prin inserarea unei clauze penale în cele două antecontracte încheiate, instanța avea obligația să le analizeze și, în raport de culpa unei părți contractuale, putea decide în consecință.

Această clauză penală a fost inserată la alin. (7) din promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/16.08.2016, potrivit căreia, dacă vreuna dintre părti nu se va prezenta pentru autentificarea actului, cealaltă parte poate solicita instanței de judecată să pronunțe o hotărâre judecătorească care să țină loc de act autentic de înstrăinare. Cheltuielile vor fi suportate de partea în culpă. Dacă promitentul vânzător sau moștenitorii acestuia nu vor mai fi de acord cu autentificarea actului și nici nu se va putea obține o hotărâre judecătorească care să țină loc de act autentic de vânzare, precum și dacă nu se va realiza schimbarea categoriei de folosință și a destinației terenului în intravilan curți-construcții, atunci va restitui de două ori suma încasată, respectiv suma de 20.000 euro, iar dacă dimpotrivă, cumpărătoarea promitentă nu va mai fi de acord cu semnarea contractului de vânzare cumpărare, va pierde suma plătită.

In ce privește promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/18.10.2016, clauza penală a fost inserată la alin. (7) și stipulează că dacă vreuna dintre părti nu se va prezenta pentru autentificarea actului, cealaltă parte poate solicita instanței de judecată să pronunțe o hotărâre judecătorească care să țină loc de act autentic de înstrăinare. Cheltuielile vor fi suportate de partea în culpă. Dacă promitentul vânzător sau moștenitorii acestuia nu vor mai fi de acord cu autentificarea actului și nici nu se va putea obține o hotărâre judecătorească care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, precum și dacă nu se va realiza schimbarea categoriei de folosință și a destinației terenului în intravilan curți-construcții, atunci va restitui de două ori suma încasată, respectiv suma de 54.000 euro, iar dacă dimpotrivă cumpărătoarea promitentă nu va mai fi de acord cu semnarea contractului de vânzare-cumpărare, va pierde suma plătită.

Raportat la aceste clauze penale contractuale și având în vedere că reclamanta este cea care nu a mai dorit încheierea contractelor de vânzare cumpărare, instanța trebuia să dea eficiență clauzelor penale cu consecința respingerii acțiunii introductive.

Așa cum se poate constata din întâmpinarea depusă de pârât la prima instanță cât și prin cererea de apel, aceste clauze penale au fost invocate dar nici o instanță nu le-a analizat, după cum nu a analizat dacă reclamanta și-a îndeplinit propriile obligații pentru a fi în drept să solicite rezolutiunea antecontractelor și nu a analizat nici înscrisurile depuse în probațiune, inclusiv în etapa de rejudecare a apelului, prin care s-a dovedit că nu a fost culpa pârâtului pentru neîncheierea contractelor în forma autentică.

Nefăcându-se o corelație între conținutul actelor juridice încheiate, apărările pârâtului, înscrisurile depuse de acesta în probatiune și fără să se verifice dacă reclamanta și-a îndeplinit propriile ei obligații contractuale, nu se poate stabili vinovăția pârâtului, ca o condiție a răspunderii civile delictuale.

Este de necontestat că potrivit dispozițiilor art. 1350 și art. 1516 C. civ., orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat, însă alin. (2) al art. 1516 stipulează, fără echivoc, condiția ca debitorul, fără justificare, să nu își execute obligația, situație în care, creditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune-interese, să solicite rezoluțiunea sau rezilierea contractului.

Or, prin înscrisurile depuse în probațiune, inclusiv în rejudecarea apelului, s-a dovedit că pârâtul nu a avut nici o vină pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale, aceasta datorându-se unui caz fortuit, independent de voința sa, respectiv, neemiterea sau emiterea după perioade mari de timp, a avizelor necesare pentru schimbarea destinației terenului, din extravilan în intravilan de către instituțiile statului, iar imposibilitatea de executare i-a fost comunicată reclamantei, împrejurare ce a fost dovedită prin corespondența telefonică prin care mandatara pârâtului o informa periodic pe reclamantă despre stadiul obținerii avizelor.

Raportat la clauzele contractuale și dispozițiile legale invocate de reclamantă, instanța de apel avea obligația să analizeze, în primul rând, validitatea clauzelor penale înscrise în cele două antecontracte, și dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în raport de cazul fortuit invocat de pârât și dacă reclamanta și-a îndeplinit propriile obligații contractuale de plată a prețului pentru a fi îndrituită să solicite rezoluțiunea contractelor și restituirea sumelor care le-a achitat.

În ce privește suma pretinsă de reclamantă, potrivit dispozițiilor art. 1636 C. civ., dreptul de restituire aparține celui care a efectuat prestația supusă restituirii sau, după caz, unei alte persoane îndreptățite, potrivit legii.

În speță, contrar celor reținute de instanța de apel în rejudecare, prin procesul-verbal din data de 08.08.2019 încheiat de executorul judecătoresc, pârâtul, prin împuterniciți, nu a recunoscut că a încasat suma pretinsă de reclamantă, ci a arătat, printre altele, că nu s-a răzgândit cu privire la vânzarea terenurilor și că este de acord cu încheierea unui act adițional pentru prelungirea termenelor de valabilitate a promisiunilor încheiate.

Din considerentele deciziei recurate, se poate constata că instanța de apel în rejudecare, a preluat considerentele deciziei casate și nu a stabilit întinderea prestațiilor pretinse de reclamantă și nici dacă reclamanta este îndreptățită la restituirea vreunei sume și care ar fi cuantumul acestei sume, omisiunea instanței lăsând reclamantei calea de a obține suma care a solicitat-o chiar dacă nu ea a efectuat aceste plăți ci terțe persoane care nu sunt părți în dosar, reclamanta neprezentând vreo dovadă că a fost împuternicită de aceste persoane să solicite restituirea plaților efectuate.

În acest context, instanța de apel a încălcat dreptul de dispoziție al părților, și a administrat în favoarea reclamantei, proba testimonială care nu au fost solicitată de către aceasta prin întâmpinarea la apelul formulat și nici la primul termen de judecată stabilit după rejudecare, și a dispus să fie audiați în calitate de martori, D., E. și F., ultimii doi fiind în grad prohibit de lege pentru a fi audiați, fiind părinții reclamantei.

Fiind audiată în cauză, martora D. a declarat că i-a împrumutat reclamantei suma de 15 000 de euro pe care aceasta i-a restituit-o, însă nu a declarat că are vreo pretenție de natură financiară de la pârât, iar în ce privesc celalte terțe persoane, instanța a conchis pe de o parte, că nu a fost investită cu cercetarea unui asemenea petit și aceste persoane nu au calitatea de părți în proces, iar pe de altă parte, a apreciat că reclamanta este persoana care a efectuat plățile și, pe cale de consecință, persoana îndreptățită la restituire.

În atare situație, este greu de înțeles raționamentul juridic pentru care instanța de apel a respins apelul formulat împotriva hotărârii de fond prin care pârâtul a fost obligat să restituie reclamantei suma de 50.000 euro și la plata cheltuielilor de judecată către reclamanta intimată A. în sumă de 26 288,31 RON, prin decizia recurată obligandu-l și la plata sumei de 26.288,31 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Atâta vreme cât chiar reclamanta a prezentat probe din care a rezultat că nu ea a plătit întreaga sumă solicitată, iar persoanele care au efectuat plățile nu sunt părți în proces, apelul formulat trebuia admis cu consecința respingerii acțiunii dedusă judecății.

Reclamanta nu este îndreptățită să solicite restituirea nici a sumelor achitate de ea având în vedere că este partea care nu a mai dorit încheierea contractelor, asa cum rezultă din înscrisurile existente în dosar, situație în care, potrivit clauzelor penale contractuale, trebuia să i se aplice sancțiunea prevăzută în contracte, aceea de a pierde sumele achitate.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

A arătat că hotărârea instanței de apel pronunțată în rejudecare este legală și corespunde dezlegărilor date prin decizia de casare.

Instanța de apel a cercetat îndreptățirea reclamantei la restituirea sumelor de bani virate în contul pârâtului și în mod temeinic și legal a apreciat că reclamanta este îndreptățită la restituirea respectivelor sume.

Toate aceste dovezi, mărturisirea extrajudiciară coroborată cu înscrisurile enumerate de instanța de apel și declarația de martor, probează că reclamanta este îndreptățită la restituirea sumelor virate în contul pârâtului în baza celor două contracte, normele de drept material fiind corect aplicate.

Contractul este legea părților, prin promisiunile de vânzare cumpărare, acesta și-a asumat obligația de rezultat, care nu a fost îndeplinită. Neatingerea rezultatului la termenul stipulat, constituie prin el însuși, sub aspect probatoriu, o prezumție de vinovăție a debitorului. In plus, această prezumție, este confirmată de probatoriul administrat în cauză. Raportat la scopul urmărit de cumpărătoare, la faptul că a acceptat un preț pentru un teren intravilan în suprafață totală de 13.000 mp (1,3 ha) însumând 104.000 euro, în condițiile în care 1 ha teren agricol extravilan pe raza comunei Macea se vinde cu cel mult aproximativ 9000 euro, pentru reclamantă era foarte importantă îndeplinirea obligația asumate de pârâtj de a trece terenul în intravilan.

Pârâtul susține că nu are nicio culpă în ceea ce privește neîncheierea contractelor de vânzare cumpărare, deoarece el a solicitat emiterea certificatului de urbanism încă din 21.12.2015, însă această cerere nu are dată certă, potrivit art. 278 alin. (1) C. proc. civ. nefiind înregistrată la Primăria Macea. După cum rezultă din cuprinsul Certificatului de Urbanism nr. x/23.02.2018 Primăria Macea, cererea pentru eliberarea lui a fost depusă abia la data de 08.02.2018. Deși după emiterea Certificatului de Urbanism nr. x/23.02.2018 se putea solicita avizele de specialitate, de la instituțiile publice și furnizorii de utilități, pârâtul nu a început aceste demersuri, decât la data de 01.07.2019, prin cererea depusă la G., după schimbul de mesaje din data de 28.06.2019.

Totodată, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că proiectul x/2016 (care nici acesta nu are dată certă) pentru aprobarea PUZ-ului are ca obiect Zona de servicii pentru depozitare și dotări aferente acestora și nu o zonă rezidențială, fapt care împietează asupra posibilității de a construi case de locuit (ci numai dotări pentru servicii de depozitare, sedii firmă, mici ateliere de reparații locuințe de serviciu), întrucât odată aprobat de Consiliul Local Macea el trebuie respectat, în sensul materializării celor cuprinse în el.

Motivele invocate de pârât, că nu a primit avizele necesare pentru finalizarea procedurii administrative de trecere a terenului în intravilan, nu se încadrează în sfera noțiunii de forță majoră sau caz fortuit, și nici faptei terțului, ca și cauze exoneratoare de răspundere civilă.

Terții cu competență în a elibera avizele necesare, au eliberat aceste avize în termene normale raportat la data la care au fost formulate.

Din mesajele depuse la dosar rezultă că reclamanta a fost indusă în eroare cu rea-credință, mandatara pârâtului afirmând, la data de 08.09.2016, că se așteaptă avizul de amplasare a drumului, deși cererea lui nu era depusă.

Din înscrisurile depuse la dosar de pârât se pot reconstitui temporal toate demersurile efectuate, data depunerii cererii și eliberarea documentelor solicitate.

În perioada 16.08.2016-01.02.2017, perioada în care s-a încheiat prima promisiune de vânzare-cumpărare și data la care trebuiau îndeplinite obligațiile asumate de pârât nu s-a efectuat niciun demers administrativ.

Chiar dacă s-ar aprecia că pârâtul nu este în culpă, în condițiile art. 1557 alin. (2) C. civ., reclamanta poate obține desființarea acelor promisiuni de vânzare încheiate cu 7 ani în urmă, în baza cărora a achitat suma de 50.000 euro.

Referitor la restituirea prestațiilor, în primul ciclu procesual, instanța de recurs a statuat că ele sunt o consecință a rezoluțiunii promisiunilor de vânzare-cumpărare, îndrumând instanța de apel să cerceteze dacă reclamantul este îndreptățit la restituire, atunci când nu este persoana care a efectuat prestațiile pretinse.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor din actul procedural și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

O primă critică a recurentului vizează faptul că instanța de apel nu ar fi respectat dispozițiile deciziei de casare nr. 2660/07.12.2021 a Înaltei Curți în sensul de a cerceta, nu numai dacă s-au efectuat prestațiile pretinse, dar și dacă reclamanta este îndreptățită la restituire, în ipoteza în care nu este persoana care a efectuat prestațiile pretinse.

Critica este nefondată.

Referitor la limitele învestirii, instanța de apel a reținut că prin intermediul deciziei civile nr. 84/27.05.2021 "...au fost analizate criticile apelantului B. privind excepția inadmisibilității și excepția prescripției, precum și cele referitoare la intervenirea rezoluțiunii celor două promisiuni de vânzare-cumpărare, aspecte cenzurate de instanța de recurs în sensul validării statuărilor instanței de apel...". A mai reținut instanța că "Singurul aspect cu privire la care Înalta Curte de Casație și Justiție a găsit ca fiind întemeiate criticile recurentului B. sunt cele referitoare la întinderea restituirii prestațiilor, ceea ce în planul procesual al rejudecării semnifică faptul că instanța de apel este ținută la respectarea limitelor în care s-a dispus rejudecarea fără a avea posibilitatea de a proceda la o nouă analiză a cererii de apel în integralitatea sa...".

În acord cu limitele trasate prin decizia de casare, instanța de apel a analizat înscrisurile depuse la dosarul primei instanțe, depoziția martorei D., precum și depozițiile martorilor audiați prin intermediul comisiei rogatorii, pe care le-a coroborat cu susținerile reclamantei și a constatat că recurentului-pârât i s-au remis mai multe sume de bani, atât de reclamantă, cât și de alte persoane (D., A., E. și F.).

Recurentul-pârât pretinde că în considerentele deciziei recurate nu se arată de ce reclamanta este îndreptățită să primească întreaga sumă de bani solicitată, câtă vreme persoanele care au efectuat plăți nu sunt părți în dosar și nici nu au emis vreo pretenție față de pârât.

Contrar acestor susțineri, instanța de apel s-a pronunțat asupra acestor aspecte și a reținut că"...atâta vreme cât promisiunile de vânzare-cumpărare au intervenit între reclamantă și pârât, iar instanța a dispus rezoluțiunea acestora, fără a se constata că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de plată a prețului, restituirea prestațiilor are a se realiza între cele două părți contractante indiferent de proveniența sumelor de bani achitate cu titlu de preț".

În același sens, instanța de apel a mai reținut că "Eventuale raporturi de ordin patrimonial între promitenta-cumpărătoare și persoanele terțe de cele două promisiuni de vânzare-cumpărare formează raporturi juridice distincte ce se reglează separat între aceste persoane devenite părți în propriile raporturi juridice extranee pârâtului B.".

Prin urmare, instanța de apel a analizat, a explicat și a clarificat de ce sumele plătite de terți sunt apreciate ca reprezentând plăți valabile efectuate de către reclamantă, chiar dacă persoanele care au plătit în numele reclamantei nu figurează ca părți în actualul litigiu, situație față de care critica recurentului nu poate fi primită.

Totodată, instanța de apel a concluzionat că "...în situația dedusă judecății persoana care a efectuat prestația conform art. 1636 noul C. civ. este reclamanta sumele de bani fiind virate de terțe persoane ca fiind plăți ale înseși reclamantei (declarație martoră, mențiuni transferuri bancare), nici cei trei terți (numita D. și numiții E. și F.) și nici pârâtul nefiind în măsură să se prevaleze prin probe depuse la dosar de raporturi juridice în virtutea cărora să se fi făcut transferuri bancare către pârâtul B.. Așa fiind, reclamanta este persoana care a efectuat prestația și, pe cale de consecință, persoana îndreptățită la restituire."

În acest context procesual, configurat prin statuările deciziei de casare, criticile recurentului în sensul că instanța de apel nu a verificat condițiile răspunderii civile delictuale, că nu ar fi fost analizate anumite susțineri ale recurentului legate de plățile efectuate de către reclamantă cu prilejul încheierii celor două antecontracte, că nu ar fi analizat clauzele penale existente în antecontractele în discuție ori că nu ar fi analizat îndeplinirea/neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către reclamantă, excedează limitelor investirii instanței de apel în rejudecare și reprezintă aspecte care au intrat în puterea de lucru judecat, nemaiputând fi puse în discuție în rejudecarea care a vizat exclusiv întinderea prestațiilor pretinse și dacă reclamanta este îndreptățită la restituire (în ipoteza în care nu este persoana care a efectuat prestațiile pretinse).

Pe cale de consecință, criticile vizând aspectele menționate, nu pot fi primite, pentru argumentele arătate.

O altă critică a recurentului a vizat încălcarea principiului disponibilității întrucât instanța de apel a administrat în favoarea reclamantei proba testimonială, care nu a fost solicitată de către aceasta prin întâmpinare, și nici la primul termen de judecată stabilit după rejudecare, și a dispus să fie audiați în calitate de martori D., E. și F., ultimii doi fiind în gradul prohibit de lege pentru fi audiați, în calitate de părinți ai reclamantei.

Critica vizează însă legalitatea și încuviințarea probelor, neavând nicio legătură cu principiul disponibilității astfel cum este reglementat de art. 9 C. proc. civ., care vizează modalitatea în care poate fi pornit procesul civil, faptul că obiectul și limitele acestuia sunt stabilite de către părți, că părțile pot renunța la judecată sau la dreptul pretins, la exercitarea căilor de atac sau la executarea unei hotărâri.

Recurentul învederează că proba cu martori nu a fost solicitată de către reclamantă prin întâmpinare și nici la primul termen după rejudecare, însă această probă a fost dispusă de instanță față de opoziția manifestată de pârât în legătură cu declarațiile extrajudiciare ale terțelor persoane, din nevoia de a da curs îndrumărilor trasate prin decizia de casare și, nu în ultimul rând, în virtutea rolului activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ., conform căruia "(1) Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile. (2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc. (...)"

În aplicarea textului legal anterior menționat, necesitatea administrării probei cu martori a rezultat din îndrumările deciziei de casare, care a apreciat că instanța învestită cu solicitarea de restituire a prestațiilor trebuie să cerceteze nu numai dacă s-au efectuat prestațiile pretinse, dar și împrejurarea dacă reclamanta este îndreptățită la restituire, în ipoteza în care nu este persoana care a efectuat prestațiile pretinse. Aceste statuări ale deciziei de casare au dat curs criticilor formulate chiar de către recurentul-pârât în etapa procesuală anterioară privind situația restituirii prestațiilor efectuate în temeiul celor două promisiuni de vânzare-cumpărare. În acest context, faptul că reclamanta nu a solicitat asemenea probatorii încă dintru început (ci a recurs la o probă cu înscrisuri constând în declarații extrajudiciare ale terțelor persoane ce au efectuat plățile în discuție, aceasta indicând că două dintre acestea ar fi nedeplasabile) este lipsit de relevanță, necesitatea administrării rezultând, așa cum s-a arătat, din cele stabilite prin decizia de casare, iar ordonarea lor, de către instanță, fiind realizată în aplicarea rolului activ reglementat de art. 22 C. proc. civ. mai sus citat.

În ce privește încuviințarea audierii ca martori a unor persoane aflate într-un grad de rudenie prohibit de lege cu reclamanta (părinții acesteia), Înalta Curte constată că, deși prin încheierea din 09.11.2022 a fost încuviințată proba testimonială privind pe D., E. și F., la termenul din 18.01.2023, instanța a luat act că E. și F. sunt părinții reclamantei (întrucât atunci i s-a adus la cunoștință relația de rudenie) și a revenit asupra acestei probe care, astfel, nu a mai fost administrată, astfel că nicio vătămare nu a putut fi produsă pârâtului din simpla încuviințare ca martori a acestor persoane, neurmată și de audierea lor.

În consecință, și această critică va fi respinsă, ca nefondată.

Recurentul mai pretinde că instanța de apel a preluat considerentele deciziei de casare și nu a stabilit dacă reclamanta este îndreptățită la restituire și care este întinderea acestei sume.

Așa cum s-a arătat deja, conformându-se deciziei de casare, instanța de apel a analizat înscrisurile reprezentând plăți făcute în numele reclamantei de către diverse persoane și a administrat, în rejudecare, proba testimonială, tocmai în vederea stabilirii aspectelor despre care recurentul, în mod eronat, susține că nu ar fi fost identificate.

Pe baza probelor administrate, instanța de apel a constatat că sumele de bani plătite de terți sunt în măsură a fi valorificate drept plăți făcute în numele reclamantei și a expus argumentele care susțin acest raționament, fiind evident că este vorba de suma solicitată prin acțiune. În acest sens, instanța de apel a reținut că "Împrejurarea că dreptul de ipotecă a fost instituit pentru suma de 27 000 de euro, iar nu de 50 000 euro nu este de natură să anihileze dovezile concrete de plată aflate la dosare și enumerate mai sus", dovezi din a căror însumare, contrar susținerilor recurentului, rezultă care este cuantumul la care este îndreptățită reclamanta.

Având în vedere soluția ce se va da asupra recursului, Înalta Curte constată că recurentul-pârât este partea căzută în pretenții conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ.. Întrucât intimata-reclamantă a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, va admite această cerere și va obliga pe recurentul-pârât la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în recurs, în cuantum de 8140 RON, dovedite cu înscrisul aflat la dosar, în favoarea intimatei-reclamante. În ce privește cheltuielile de judecată aferente etapelor procesuale anterioare, Înalta Curte constată că, așa cum rezultă din dispozitivul deciziei recurate, precum și din hotărârile pronunțate în fond și apel, acestea au fost acordate intimatei-reclamante, situație față de care o asemenea solicitare nu se mai justifică la acest moment procesual, astfel încât obligarea recurentului-pârât se va face exclusiv cu privire la cheltuielile de judecată efectuate în recurs, în cuantum de 8140 RON.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 22 din 1 februarie 2023 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă și va obliga pe recurentul-pârât la plata sumei de 8140 RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, în favoarea intimatei-reclamante A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 22 din 1 februarie 2023 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Obligă pe recurentul-pârât la plata sumei de 8140 RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, în favoarea intimatei-reclamante A..

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 17 ianuarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.