ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2660/2021

Ședința publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată la data de 28.01.2020 pe rolul Tribunalului Arad, sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând a se dispune rezoluțiunea Promisiunii de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/16.08.2016 de BNP C. și a Promisiunii de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/18.10.2016, pentru neexecutarea obligațiilor asumate de către pârât, conform art. 1516 alin. (2) lit. b) C. civ. și, totodată, repunerea în situația anterioară, cu obligarea pârâtului la restituirea sumei de 50.000 euro achitate în baza celor două promisiuni de vânzare-cumpărare.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 270/29.10.2020, Tribunalul Arad a respins excepțiile prescripției dreptului la acțiune și de inadmisibilitate, a admis acțiunea, în sensul că a dispus rezoluțiunea promisiunilor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/16.08.2016 BNP C., respectiv sub nr. x/18.10.2016 și obligarea pârâtului să restituie reclamantei suma de 50000 euro, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 21.832 RON.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 84/27.05.2021, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul formulat de către pârâtul B. împotriva sentinței civile menționate, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 7.735 RON.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs pârâtul B., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

- Instanța de apel nu a analizat toate motivele de apel invocate, înscrisurile depuse în probațiune și nici clauzele celor două promisiuni de vânzare cumpărare, pentru a verifica întinderea angajamentului părților și dacă sunt îndeplinite condițiile pentru a cere rezoluțiunea contractelor încheiate, prevăzute de art. 1516 alin. (2) C. civ., respectiv dacă ambele părți au executat sau nu în totalitate obligația asumată prin contract, dacă există o neexecutare imputabilă pârâtului și dacă acesta a fost pus în întârziere pentru neexecutarea obligației potrivit contractelor încheiate (art. 488 alin. (1) pct. 6).

Astfel, instanța de apel nu a ținut cont de apărările pârâtului prin care a susținut - și dovedit cu înscrisuri - că motivul întârzierii încheierii contractelor de vânzare cumpărare este justificat și nu este imputabil acestuia, în condițiile în care pârâtul, încă din anul 2015, a demarat procedurile administrative pentru schimbarea destinației și categoriei de folosință a terenului, din extravilan în intravilan.

Această întârziere s-a datorat unor împrejurări mai presus de voința pârâtului, întrucât procedurile legale administrative pentru efectuarea acestor demersuri sunt de durată, fără a se putea estima durata lor.

Instanța de apel nu a analizat înscrisurile depuse la dosar pe acest aspect, respectiv: cererea pentru emiterea certificatului de urbanism din data de 21.12.2015; certificatul de urbanism nr. x/8.01.2016, a cărui valabilitate s-a prelungit succesiv, ultima oară la data de 30.07.2021, cu 24 de luni, pentru a se putea obține toate avizele prevăzute de lege; proiectul nr. 32/2016 pentru schimbarea destinației terenului și realizarea acestei investiții, întocmit în luna noiembrie 2016, după încheierea promisiunilor de vânzare cumpărare, în baza căruia a fost emis avizul de oportunitate nr. x din data de 27.10.2017 pentru elaborarea planului urbanistic pentru "Construire zonă de servicii pentru depozitare și dotări aferente acestora"; PUZ întocmit în mai 2018 - în prezent, finalizat în procent de 98%.

În momentul de față, se așteaptă doar avizul favorabil de la Mediu pentru a se putea depune toate actele la Primăria Macea, în vederea luării hotărârii de schimbare a destinației terenului și încheierea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică.

În realitate, reclamanta nu a mai dorit să încheie contractele încă din anul 2018, așa cum rezultă din sms-urile telefonice transmise mandatarului pârâtului, situație în care trebuia să i se aplice clauza contractuală potrivit căreia dacă nu va mai fi de acord cu semnarea contractului de vânzare cumpărare, va pierde suma plătită, și nu să i se admită acțiunea.

Obligația pârâtului a fost de transmitere a dreptului de proprietate, iar obligația reclamantei a fost de a cumpăra terenul, obligații care nu au fost îndeplinite în totalitate de nicio parte, însă se pot îndeplini și în prezent, situație în care reclamanta nu poate avea opțiunea de a cere rezoluțiunea, deoarece și ea este în culpă contractuală prin neachitarea prețului, integral și la termenele menționate în cele două promisiuni.

Totodată, instanța nu a observat că în conținutul ambelor promisiuni de vânzare cumpărare este menționat că, la încheierea lor, reclamanta a avut cunoștință că urmau să se efectueze anumite proceduri legale ale căror termene de soluționare nu depindeau de voința pârâtului.

Prin toate înscrisurile depuse la dosar, recurentul a făcut dovada că a efectuat aceste demersuri și în niciun caz nu a refuzat executarea acestora, astfel că instanța trebuia să constate neîndeplinirea primei condiții pentru ca reclamanta să fie îndreptățită să solicite rezoluțiunea acestor promisiuni.

În ce privește a doua condiție a rezoluțiunii, prin notificarea trimisă de către reclamantă, nu i-a solicitat pârâtului să se prezinte la notar în vederea încheierii contractelor în forma autentică, ci a solicitat să-i achite suma de 53.700 euro reprezentând plăți efectuate în baza promisiunilor (50.000 euro) și o parte (3.700 euro) din dublul a sumei care însumează 37.000 euro.

Potrivit art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.

Drept urmare, instanța era obligată să dispună executarea obligațiilor în limitele stabilite în contract și nu cu depășirea acestor limite, modificând practic conținutul actelor încheiate, prin aplicarea unei sancțiuni ce nu este prevăzută în cele două promisiuni de vânzare cumpărare.

Daca instanța de apel ar fi analizat înscrisurile de la dosar, ar fi putut constata că anterior sau ulterior împlinirii termenului stipulat în cele două promisiuni de vânzare cumpărare, reclamanta a stat în pasivitate și nu a notificat pârâtul să se prezinte la notar în vederea încheierii în forma autentică a contractelor de vânzare cumpărare, ci doar a transmis o notificare prin care îi solicită plata sumei de 53.700 euro reprezentând plăți efectuate în baza promisiunilor și o parte din dublul arvunei.

Aceasta notificare nu a fost prevăzută, însă, în actele încheiate de părți și, coroborată cu înscrisurile depuse în probațiune (sms-urile telefonice), dovedește că reclamanta este cea care nu mai dorește încheierea contractelor de vânzare cumpărare în formă autentică, situație în care trebuia să i se aplice sancțiunea de a pierde suma plătită în baza acestor promisiuni de vânzare cumpărare, și nu să primească o sumă pe care nu a dovedit că a plătit-o.

Prin urmare, în mod greșit instanța de apel a reținut că pârâtul a fost notificat - fără, însă, să menționeze pentru ce a fost notificat - deoarece, potrivit clauzelor contractuale stipulate de părți, doar în cazul în care vreuna dintre părți nu se va prezenta la notar pentru autentificarea actului, cealaltă parte poate solicita instanței de judecată să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de înstrăinare.

A doua situație prevede sancționarea părții care nu va mai dori să încheie contractul de vânzare cumpărare în formă autentică și dacă nu se va putea obține o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare, atunci vânzătorul promitent va trebui să achite de două ori suma încasată, iar cumpărătorul promitent va pierde suma plătită, dispoziții contractuale ce se regăsesc la alin. (7) din fiecare promisiune de vânzare cumpărare.

Recurentul a mai susținut că este vădit eronat considerentul instanței potrivit căruia pârâtul a recunoscut suma solicitată de către reclamantă, în condițiile în care această sumă a fost contestată atât la prima instanță, cât și la instanța de apel, inclusiv prin motivele de apel, dar instanța nu a mai considerat necesar să analizeze acest motiv, după cum a omis și alte aspecte arătate în motivele de apel.

Astfel, din extrasele de cont depuse în probațiune, rezultă că au fost efectuate câteva plăți către pârât și de către alte persoane care nu sunt părți în acest dosar: D. (3000 euro la data de 24.11.2019 și 5000 euro la data de 14.07.2017) și E. și F. (6000 euro la data de 07.03.2017), totodată, din promisiunea de vânzare cumpărare autentificată sub nr. x/16.08.2016 rezultă că s-au efectuat plați către pârât doar prin virament bancar, iar din conținutul promisiunii de vânzare cumpărare autentificate sub nr. x/18.10.2016, rezultă că s-a achitat în numerar suma de 11.000 euro.

În consecință, prin decizia atacată s-a încălcat și principiul îmbogățirii fără justă cauză, întrucât reclamanta nu poate solicita restituirea sumelor achitate de către terțe persoane care nu sunt părți în dosar și nici nu a făcut dovadă că aceste persoane au împuternicit-o să le solicite în instanță.

Împrejurarea că împuterniciții reclamantului au declarat că nu se dezic de promisiunile încheiate și au propus reclamantei încheierea unui act adițional pentru prelungirea termenelor de valabilitate până la finalizarea PUZ-ului dovedește că nu a existat niciodată un refuz din partea pârâtului pentru a-și îndeplini obligațiile contractuale, acesta urmând ca la finalizarea PUZ să-i comunice reclamantei data la care urmează să se încheie contractele de vânzare cumpărare în formă autentică.

- Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1270, art. 1345, art. 1669, art. 2500, art. 2537, art. 2517 și art. 2524 C. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 8).

În ceea ce privește prescripția dreptului de a cere restituirea vreunei sume de bani achitate în baza actelor încheiate, prin decizia recurată s-a considerat în mod greșit că nu sunt incidente dispozițiile art. 1669 C. civ., cu motivarea că obiectul acțiunii este acțiunea în rezoluțiune și nu solicitarea de a se pronunța o hotărâre care să țină loc de act autentic.

Raportat la cele două promisiuni de vânzare-cumpărare încheiate, aceste dispoziții legale, însă, nu puteau fi ignorate, deoarece potrivit dispozițiilor art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, instanța de apel încălcând principiul irevocabilității actelor încheiate.

Prin urmare, în aplicarea art. 1669 alin. (2) și art. 2524 C. civ., dreptul la acțiunea în executarea obligațiilor de a face a început să curgă de la data de 31.11.2016 pentru promisiunea de vânzare cumpărare autentificată sub nr. x/16.08.2016 - data până la care ar fi trebuit să se încheie contractul de vânzare cumpărare și de la data de 01.02.2017, pentru promisiunea de vânzare cumpărare autentificată sub nr. x/18.10.2016.

Dispozițiile art. 2537 pct. 1 C. civ., reținute de instanța de apel pentru respingerea excepției prescripției, nu sunt incidente în speță, chiar dacă pârâtul a fost notificat la data de 08.08.2019, atâta vreme cât nu a fost notificat înlăuntrul termenului de 6 luni de la data la care contractele trebuiau încheiate și nu a avut ca obiect prezentarea la notar în vederea încheierii contractelor în forma autentică, așa cum s-a prevăzut în cele două convenții.

Notificarea reclamantei vizează o altă cerere, neprevăzută în contractele încheiate, anume aceea de a achita suma de 53.700 euro reprezentând plați efectuate în baza promisiunilor (50.000 euro) și o parte (3.700 euro) din dublul sumei de 37.000 euro.

Doar în ipoteza în care pârâtul ar fi fost notificat să se prezinte la notar în vederea încheierii contractului în formă autentică și acesta nu s-a prezentat, reclamanta ar fi fost îndreptățită să solicite rezoluțiunea contractelor încheiate.

Mai mult decât atât, deși instanța era obligată să dispună executarea obligațiilor în limitele stabilite în contract, prin decizia dată a depășit aceste limite și a modificat conținutul actelor încheiate, prin aplicarea unei sancțiuni neincluse în cele două promisiuni de vânzare cumpărare.

Pe lângă faptul că au fost încălcate dispozițiile legale menționate, instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 1345 C. civ. prin menținerea soluției primei instanțe prin care s-a dispus rezoluțiunea celor două promisiuni de vânzare-cumpărare și obligarea pârâtului să restituie reclamantei suma de 50.000 euro.

Din extrasele de cont depuse în probațiune, se poate constata că plățile efectuate către pârât au fost efectuate și de către alte persoane care nu sunt părți în acest dosar, respectiv de către D. (3000 euro la data de 24.11.2019 și 5000 euro la data de 14.07.2017), E. și F. (6000 euro la data de 07.03.2017).

Or, atâta vreme cât însăși reclamanta a prezentat probe din care a rezultat fără echivoc că nu ea a plătit întreaga suma solicitată, iar persoanele care au efectuat plățile menționate nu sunt părți în proces, este evidentă sporirea patrimoniului acesteia prin diminuarea în aceeași măsură a patrimoniului pârâtului, astfel că acțiunea se impunea fi respinsă.

Potrivit clauzelor contractuale inserate în promisiunea de vânzare cumpărare autentificată sub nr. x/16.08.2016, nu s-au efectuat plăți către pârât în numerar, ci doar prin virament bancar, iar din conținutul promisiunii de vânzare cumpărare autentificate sub nr. x/18.10.2016, rezultă că s-a achitat în numerar suma de 11.000 euro.

În plus, în urma încheierii promisiunilor de vânzare cumpărare, reclamanta a notat în cartea funciară o ipotecă legală pentru suma de 27.000 euro și nu pentru 50.000 euro, cât a solicitat să i se restituie, împrejurare ce rezulta din extrasele CF depuse în probațiune de către reclamantă.

Prin obligarea pârâtului la restituirea sumei de 50.000 euro către reclamantă, instanța a încălcat atât principiul forței obligatorii a contractului și a modificat conținutul promisiunilor încheiate, cât și principiul îmbogățirii fără justă cauză, cât timp o parte din bani a fost achitată pârâtului de către terțe persoane, străine de cauza dedusă judecații, în mod evident cu scopul de a se îmbogăți fără justă cauză și de a-l însărăci pe pârât, s-a conchis prin motivele de recurs.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Cu toate că recurentul a invocat doar dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile formulate în privința restituirii prestațiilor se integrează, în realitate, în conținutul pct. 8 al aceluiași art. 488 alin. (1).

Astfel, se reproșează instanței de apel că, prin restituirea către reclamantă a unor sume de bani achitate de către persoane care nu sunt părți în dosar și fără dovada unei împuterniciri din partea acestora pentru a solicita restituirea, s-a permis o îmbogățire fără justă cauză, cu atât mai mult cu cât este eronată aprecierea instanței în sensul unei recunoașteri de către pârât a sumelor solicitate de către reclamantă.

Or, recurentul a reiterat aceste susțineri și în cadrul celui de-al doilea motiv de casare, dezvoltând argumentele enunțate în primul motiv, ceea ce înseamnă că nu se invocă, de fapt, nemotivarea deciziei recurate, ci modul de aplicare a legii de către instanța de apel în fundamentarea soluției de menținere în tot a dispoziției primei instanțe de restituire a prestațiilor, în ceea ce privește persoana îndreptățită la restituire, existența unei recunoașteri a pretențiilor reclamantei și forța probantă a acesteia.

Prin urmare, toate susținerile recurentului pe aceste aspecte vor fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în analiza acelui motiv de recurs.

Cât privește îndeplinirea condițiilor pentru a se pronunța rezoluțiunea celor două promisiuni de vânzare - cumpărare, Înalta Curte reține, din considerentele deciziei recurate, că instanța de apel a confirmat aprecierea primei instanțe, conturată pe baza probelor administrate, conform căreia pârâtul nu și-a îndeplinit în mod culpabil obligațiile asumate prin promisiunile de vânzare - cumpărare încheiate între părți, iar apărările pârâtului referitoare la imposibilitatea de a prevedea durata procedurii de schimbare a destinației terenului și a categoriei de folosință, din extravilan în intravilan, nu se încadrează în sfera cauzelor exoneratoare de răspundere civilă, potrivit art. 1351 și 1352 C. civ.

În contextul acestui raționament juridic, fără temei se pretinde în motivarea recursului că instanța de apel nu ar fi analizat în mod efectiv apărările pârâtului și nici înscrisurile depuse ca mijloace de probă, cât timp se regăsesc în decizia recurată considerentele pe baza cărora au fost înlăturate susținerile vizând lipsa culpei în întârzierea obligațiilor contractuale asumate.

Recurentul nu face nicio referire la aceste considerente și, cu atât mai puțin, nu aduce nicio critică legalității deciziei recurate în privința corelației stabilite între lipsa vinovăției, ca o condiție a răspunderii civile delictuale, și incidența uneia dintre cauzele exoneratoare de răspundere prevăzute de art. 1351 și 1352 C. civ., anume forța majoră sau cazul fortuit.

În absența învestirii instanței de recurs prin formularea unor asemenea critici, reiterarea apărărilor susținute în cursul procesului și referirea la mijloacele de probă administrate nu pot conduce la declanșarea controlului de legalitate al deciziei recurate pe acest aspect, fiind, astfel, suficient, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că instanța de apel a expus motivele de fapt și de drept pentru care a considerat că întârzierea - necontestată - în îndeplinirea obligațiilor contractuale asumate de către promitentul - vânzător nu este justificată, ci este imputabilă acestuia.

Împrejurarea menționată în cuprinsul motivelor de recurs, respectiv demararea de către pârât, încă din anul 2015, a procedurilor administrative pentru schimbarea destinației terenului, precum și a categoriei de folosință, din extravilan în intravilan, este lipsită de relevanță în evaluarea îndeplinirii obligațiilor contractuale, din moment ce este anterioară promisiunilor de vânzare-cumpărare (încheiate la 16.08.2016 și 18.10.2016).

Această împrejurare a reprezentat, de altfel, premisa obligației de rezultat asumate și în considerarea căreia părțile contractante au fixat un anumit termen pentru încheierea contractelor în formă autentică, aceea de a obține schimbarea efectivă a destinației și a categoriei de folosință, astfel încât, la termenul convenit, vânzarea să vizeze terenuri situate în intravilan, obligații ce nu au fost îndeplinite de către pârât.

Cât privește susținerile recurentului referitoare la absența unei clauze contractuale privind dreptul reclamantei la rezoluțiunea antecontractelor de vânzare - cumpărare, cu consecința unei modificări nepermise de către instanță a conținutului raporturilor juridice născute din cele două acte juridice, prin admiterea acțiunii, se observă că acestea reprezintă o reiterare a celor ce au format obiectul excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată și considerate drept o apărare de fond.

Instanța de apel a analizat aceste susțineri, arătând că, în ipoteza în care o parte contractantă nu-și îndeplinește obligațiile asumate, cealaltă parte are un drept de opțiune între invocarea excepției de neexecutare a contractului, solicitarea executării silite a contractului, cu despăgubiri, și solicitarea rezoluțiunii, de asemenea, cu plata unor despăgubiri.

Aceste considerente relevă faptul că în decizia recurată au fost expuse motivele pentru care a fost înlăturată apărarea pârâtului, nefiind incident, nici din acest punct de vedere, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, recurentul nu a formulat nicio critică a raționamentului juridic fundamentat pe dispozițiile art. 1549 C. civ., ce prevăd dreptul la rezoluțiune, dacă partea nu cere executarea silită a obligațiilor contractuale, dar și pe prevederile art. 1516 C. civ., care consacră în mod explicit dreptul părții de a alege între mai multe modalități de valorificare a dreptului subiectiv, indicate în alin. (2) al art. 1516 C. civ.

În absența învestirii prin motivele de recurs cu legalitatea deciziei recurate din perspectiva modului de aplicare a dispozițiilor legale incidente, nu există nicio rațiune pentru infirmarea argumentației expuse în decizia recurată și care justifică îndreptățirea reclamantei de a cere rezoluțiunea antecontractelor de vânzare - cumpărare.

Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că susținerile recurentului întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt fondate și vor fi respinse ca atare.

Înalta Curte reține că prin decizia recurată a fost înlăturat motivul de apel vizând respingerea de către prima instanță a excepției prescripției dreptului material la acțiune, cu motivarea că, pe de o parte, dreptul de a cere rezoluțiunea unui contract este supus termenului general de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 2517 C. civ., și nu termenului de 6 luni prevăzut de art. 1669 C. civ., iar, pe de altă parte, în cauză a operat întreruperea prescripției, prin notificarea debitorului, fiind îndeplinite condițiile de aplicare a prevederilor art. 2537 C. civ.

Critica recurentului pe acest aspect este nefondată.

Prioritar, se impune a se observa că, astfel cum reiese din conținutul întâmpinării depuse la prima instanță, pârâtul a invocat prescripția dreptului de a cere restituirea vreunei sume de bani achitate pe temeiul convențiilor încheiate între părți.

Așadar, excepția nu a vizat dreptul de a cere rezoluțiunea convențiilor, valorificat prin capătul principal de cerere din acțiunea introductivă, pârâtul raportându-se la capătul de cerere accesoriu, având ca obiect restabilirea situației anterioare desființării celor două promisiuni de vânzare-cumpărare.

Motivele de recurs enunță aceeași excepție, cadru în care este aplicabil art. 2525 C. civ., potrivit căruia "Prescripția dreptului la acțiune în restituirea prestațiilor făcute în temeiul unui act anulabil sau desființat pentru rezoluțiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desființat actul (...)".

Pe acest temei, contrar susținerilor recurentului, nu numai că prescripția nu s-a împlinit, dar termenul de prescripție nici nu a început să curgă, momentul de debut plasându-se după pronunțarea eventuală în cauză a unei hotărâri prin care se dispune rezoluțiunea - instanța fiind învestită cu o asemenea solicitare -, anume la data rămânerii definitive a acesteia.

Pe de altă parte, însă, instanța de apel a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune cu referire la dreptul de a cere rezoluțiunea, iar argumentele dezvoltate prin motivele de recurs au în vedere textele de lege la care s-au raportat considerentele deciziei recurate, chiar dacă, după cum s-a arătat, recurentul a indicat un alt obiect al excepției.

În acest context, urmează a se analiza modul de aplicare a legii de către instanța de apel în ceea ce privește prescripția dreptului de a cere rezoluțiunea actelor juridice încheiate.

În primul rând, sunt nefondate susținerile recurentului - pârât privind incidența în cauză a dispozițiilor art. 1669 alin. (2) C. civ., ce vizează prescripția dreptului de a cere instanței pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, prevăzut de alin. (1) din aceeași normă.

Norma în discuție, ce prevede că dreptul la acțiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat, instituie o derogare de la regula referitoare la termenul general de 3 ani, cuprinsă în art. 2517 C. civ. și, totodată, un caz particular în ceea ce privește începutul prescripției extinctive, expres prevăzut de legiuitor, precum cele enumerate în art. 2524 - 2531 C. civ. (pentru dreptul la acțiunea în executarea obligațiilor de a da sau de a face, dreptul la acțiunea în restituirea prestațiilor, dreptul la acțiunea în executarea prestațiilor succesive etc.).

Fiind vorba despre o situație reglementată în mod explicit prin lege, art. 1669 alin. (2) este de strictă interpretare și aplicare, respectiv doar pentru acel caz descris în conținutul său, aplicarea normei neputând fi extinsă, pe cale de interpretare, la alte situații neavute în vedere la edictarea sa.

De altfel, în materie de prescripție, ce relevă o sancțiune civilă constând în stingerea dreptului la acțiune, potrivit art. 2500 C. civ., și, în acela timp, în situațiile de excepție de la regulă, analogia este interzisă, sens în care art. 10 C. civ. prevede în mod expres că "Legile care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege".

Prin urmare, instanța de apel a făcut o interpretare corectă a dispozițiilor art. 1669 alin. (2) C. civ., considerând că acestea se aplică exclusiv în situația în care instanța de judecată este învestită cu pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, neavând incidență în cazul în care se solicită a se dispune rezoluțiunea, precum în speță.

Pe de altă parte, împrejurarea că, în cauză, reclamanta a urmărit și restabilirea situației anterioare, după desființarea convențiilor încheiate de părți, nu este de natură să atragă aplicabilitatea art. 1669 alin. (2) C. civ., intermediul art. 2524 C. civ., ce reglementează începutul prescripției extinctive în cazul unei acțiuni în executarea obligațiilor contractuale de a da sau de a face.

Restituirea prestațiilor efectuate în temeiul unei convenții este, în mod evident, subsecventă desființării convenției, asigurând restabilirea situației anterioare operării cauzei de ineficacitate a actului juridic, astfel încât nu poate influența în vreun fel curgerea prescripției extinctive pentru însăși cauza de ineficacitate.

Atare constatare este valabilă și atunci când se solicită instanței concomitent desființarea actului juridic și restabilirea situației anterioare, pentru că raportul de subordonare dintre aceste operațiuni juridice rămâne același, independent de alegerea părții de a formula un capăt accesoriu de cerere ori de a se adresa instanței pe cale separată, ulterior desființării acelui act juridic.

În plus, după cum s-a arătat deja, momentul de început al prescripției extinctive în ipoteza dreptului la acțiunea prestațiilor este prevăzut în mod expres de o altă normă, anume art. 2525 C. civ., neexistând, așadar, vreo rațiune pentru aplicarea art. 2524 C. civ., cu atât mai mult cu cât restabilirea situației anterioare desființării unui act juridic are un temei delictual, și nu contractual, neintrând, din acest motiv, în domeniul de aplicare al art. 2524 C. civ.

În al doilea rând, se constată că instanța de apel a considerat în mod corect că dreptul de a cere rezoluțiunea unui contract este supus termenului general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ.

C. civ. nu conține o dispoziție specială în privința prescripției extinctive a acestui drept la acțiune, astfel încât, ținându-se seama și de interzicerea analogiei, potrivit art. 10 C. civ., citat anterior, urmează a se aplica regula generală în privința termenului de prescripție.

În al treilea rând, prin decizia recurată s-a făcut aplicarea dispozițiilor referitoare la întreruperea prescripției extinctive, ceea ce înseamnă că s-a acceptat susținerea pârâtului potrivit căreia prescripția a început să curgă inițial anterior datei de 8.08.2019, când pârâtul a fost notificat prin intermediul executorului judecătoresc, chiar dacă nu instanța de apel nu a fixat momentul de început al prescripției ca fiind data la care contractele de vânzare - cumpărare trebuia încheiat, conform promisiunilor de vânzare - cumpărare: 31.11.2016 - în cazul primului antecontract, respectiv 1.02.2017, în cazul celui de-al doilea.

Obiectul contestării prin motivele de recurs l-a reprezentat aprecierea instanței de apel în sensul că la data de 8.08.2019 a intervenit întreruperea prescripției extinctive, cu consecința că, în aplicarea art. 2541 alin. (2) C. civ., după întrerupere a început să curgă o nouă prescripție, neîmplinită până la data formulării cererii de chemare în judecată - 28.01.2020.

Este nefondată critica recurentului și pe acest aspect, instanța de apel valorificând în mod corect manifestarea de voință a pârâtului exprimată în fața executorului judecătoresc și consemnată în procesul-verbal întocmit de către acesta la data de 8.08.2019.

În conformitate cu art. 2537 pct. 1 C. proc. civ., prescripția se întrerupe "printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția".

De asemenea, art. 2538 C. civ. prevede că "(1) Recunoașterea se poate face unilateral sau convențional și poate fi expresă sau tacită. (2) Când recunoașterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția. Constituie acte de recunoaștere tacită plata parțială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităților, solicitarea unui termen de plată și altele asemenea".

Instanța de apel a reținut, în mod necontestat, că, la data de 8.08.2019, pârâtul a declarat în fața executorului judecătoresc că nu se dezice de promisiunile încheiate și a avansat propunerea de încheiere a unui act adițional pentru prelungirea termenelor de valabilitate.

Or, asemenea declarații relevă recunoașterea de către pârât a dreptului reclamantei creditoare la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligațiilor asumate prin antecontractele de vânzare - cumpărare, din moment ce acesta nu s-a "dezis" de obligațiile asumate prin cele două acte juridice și a solicitat creditoarei un nou termen de plată.

De altfel, susținerile recurentului - pârât pe acest aspect sunt contradictorii, în condițiile în care recurentul a invocat, pe de o parte, efectuarea de demersuri pentru executarea propriilor obligații în baza promisiunilor de vânzare-cumpărare, dar a negat, pe de altă parte, că ar fi avut loc o manifestare de voință cu efect întreruptiv al prescripției, cu toate că, potrivit art. 2537 alin. (1) și art. 2538 C. civ., citate anterior, prescripția se întrerupe atât printr-un act voluntar de executare, dar și prin recunoașterea tacită a dreptului subiectiv, care poate rezulta, printre altele, din plata parțială a datoriei și solicitarea unui termen de plată.

Manifestarea de voință exprimată de către pârât în fața executorului judecătoresc la data de 8.08.2019 este concordantă cu poziția sa anterioară acestei date, în executarea promisiunilor de vânzare-cumpărare, arătată chiar de către pârât, reflectând, așadar, o recunoaștere a dreptului reclamantei la îndeplinirea de către cocontractant a obligațiilor asumate prin actele juridice.

Contrar susținerilor recurentului, este lipsită de relevanță pentru chestiunea întreruperii prescripției împrejurarea că, prin notificarea adresată prin intermediul executorului judecătoresc, intimata - reclamantă nu i-a pus acestuia în vedere să se prezinte la notar pentru încheierea contractelor în formă autentică, ci a solicitat restituirea sumelor de bani achitate cu titlu de preț al vânzării.

Calificarea manifestării de voință a debitorului în sensul unei recunoașteri a dreptului creditorului depinde în mod esențial de conținutul actului ce materializează voința debitorului. În mod evident, această manifestare poate fi influențată de diferiți factori subiectivi sau obiectivi, dar recurentul nu a pretins că, în cauză, ar fi exprimat o altă poziție decât cea consemnată în procesul-verbal al executorului judecătoresc în ipoteza în care reclamanta l-ar fi notificat cu o altă solicitare, pentru a fi relevant, din acest punct de vedere, obiectul notificării.

În consecință, față de cele expuse, urmează a fi respinsă critica recurentului referitoare la legalitatea menținerii, prin decizia recurată, a soluției de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Înalta Curte constată, însă, că sunt fondate, în parte, criticile referitoare la restituirea prestațiilor efectuate în temeiul celor două promisiuni de vânzare - cumpărare.

Prima instanță a dispus, odată cu rezoluțiunea celor două promisiuni de vânzare-cumpărare, obligarea pârâtului la restituirea sumei de 50.000 euro, dovedită a fi fost achitată de către reclamantă în baza acestor acte juridice, iar instanța de apel a respins apelul pârâtului ca nefondat.

Așadar, restituirea prestațiilor a fost dispusă ca efect al rezoluțiunii, fiind pe deplin aplicabile prevederile art. 1554 alin. (1) teza a doua C. civ., potrivit cărora "Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ținută, în acest caz, să restituie celeilalte părți prestațiile primite".

În același timp, însă, sunt aplicabile în completare și dispozițiile titlului VIII "Restituirea prestațiilor" din reglementarea C. civ. în materia obligațiilor, art. 1635 enumerând printre cauzele restituirii și desființarea cu efect retroactiv a unui act juridic.

În conformitate cu art. 1636 C. civ., "Dreptul la restituire aparține celui care a efectuat prestația supusă restituirii sau, după caz, unei alte persoane îndreptățite, potrivit legii".

Pe acest temei, instanța de judecată învestită cu solicitarea de restituire a prestațiilor trebuie să cerceteze nu numai dacă s-au efectuat prestațiile pretinse, dar și împrejurarea dacă reclamantul este îndreptățit la restituire, în ipoteza în care nu este persoana care a efectuat prestațiile pretinse.

În cauză, pârâtul B. a contestat chiar prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe îndreptățirea reclamantei la restituirea întregii sume de bani pretinse, poziție procesuală ce a fost reiterată în căile de atac.

Din această perspectivă, pârâtul a învederat că reclamanta a achitat un avans din prețul vânzării, chiar la data semnării antecontractului, în cazul celui încheiat la data de 18.10.2016, fie imediat după aceea, în cazul primei promisiuni de înstrăinare. De altfel, ipoteca legală a fost instituită pentru suma de bani achitată cu acest titlu.

Or, înscrisurile depuse în probațiune de către reclamantă relevă efectuarea unor plăți și de către terți (D.- 3000 euro la data de 24.11.2019 și 5000 euro la data de 14.07.2017, E. și F. - 6000 euro la data de 7.03.2017).

Înalta Curte constată că, deși pârâtul a reiterat aceste susțineri prin motivele de apel, prin decizia recurată nu a fost analizată situația plăților efectuate, din perspectiva îndreptățirii reclamantei la restituire și a dispozițiilor legale incidente, nefiind expus niciun considerent care să releve o analiză efectivă a apărărilor pârâtului pe acest aspect.

Împrejurarea menționată în considerentele deciziei, anume aceea că pârâtul nu a contestat validitatea înscrisurilor depuse la dosar, nu justifică eo ipso admiterea pretențiilor reclamantei și cu referire la plățile efectuate de alte persoane. Atare poziție procesuală poate semnifica o recunoaștere a încasării sumelor de bani respective, dar în niciun caz și o confirmare a îndreptățirii reclamantei la restituirea acestora, din moment ce aceasta a fost contestată în mod neechivoc.

În acest context, în raport de prevederile art. 1636 C. civ. și ale art. 249 C. proc. civ., revenea reclamantei sarcina dovedirii efectuării plăților de către terți pentru stingerea datoriei sale către pârât, așadar, în considerarea raporturilor juridice născute între părțile din prezenta cauză în temeiul celor două promisiuni de vânzare-cumpărare.

O asemenea constatare se impune și prin raportare la procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc la data de 8.08.2019, anterior sesizării instanței de judecată.

Manifestarea de voință a pârâtului, astfel consemnată, este suficientă pentru a conduce la o întrerupere a cursului prescripției, față de dispozițiile art. 2357 alin. (1) și art. 2538 C. civ., potrivit celor expuse anterior, însă, în privința altor aspecte decât cele al căror efect este reglementat în mod expres, inclusiv în privința plăților efectuate cu titlu de preț al vânzării, eventuala recunoaștere nu ar putea reprezenta altceva decât o mărturisire extrajudiciară, respectiv un fapt supus aprecierii judecătorului, potrivit regulilor generale de probațiune, astfel cum prevede art. 350 alin. (1) C. proc. civ.

În consecință, concluzia instanței asupra îndreptățirii reclamantei la restituirea sumei de bani ce depășește contravaloarea avansului din prețul vânzărilor nu se poate fundamenta doar pe eventuala mărturisire extrajudiciară a pârâtului, ci trebuie să releve o apreciere coroborată a probelor, în conformitate cu art. 264 C. proc. civ., ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Față de cele expuse, Înalta Curte constată că este fondată critica recurentului referitoare la restituirea prestațiilor, din perspectiva sumelor de bani achitate de către alte persoane decât reclamanta, motiv pentru care va admite recursul pârâtului B. și, în baza art. 497 C. proc. civ., va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, avându-se în vedere și caracterul unitar al apelului, care împiedică o casare parțială a deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul B. împotriva deciziei civile nr. 84 din data de 27 mai 2021 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 decembrie 2021.