ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2667/2024

Ședința publică din data de 26 noiembrie 2024

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2020 pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâții C. și D. ca prin hotărâre judecătorească să se dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 18.12.2019 de BNP E. și restabilirea situației anterioare, prin obligarea pârâților la restituirea sumei de 60.000 euro.

Prin sentința civilă nr. 31 din 11.02.2021, Tribunalul Vrancea, secția civilă a respins, ca rămas fără obiect, capătul de cerere formulat de reclamanții A., B. și F. împotriva pârâților C. și D., având ca obiect rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 18.12.2019 de către BNP E.. A respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților la restituirea sumei de 60.000 euro. A obligat reclamanții să plătească pârâților suma de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 173A din 28 octombrie 2021, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 31 din 11 februarie 2021 a Tribunalului Vrancea, pronunțată în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu pârâții C. și D.

A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că:

A admis capătul de cerere având ca obiect restituirea sumei de 60.000 Euro și, în consecință, obligă pe pârâții C. și D. să restituie reclamanților A. și B. suma de 60.000 Euro.

A obligat pe pârâți să plătească reclamanților suma de 6.485 RON cu titlu de cheltuieli de judecată la fond, reprezentând taxă judiciară de timbru, aferentă pretențiilor admise.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate și înlătură din cuprinsul acesteia dispozițiile contrare prezentei decizii.

A obligat pe intimații pârâți și plătească apelanților reclamanți suma de 8.290 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, din care 3.290 RON taxa judiciară de timbru și 5.000 RON onorariu de avocat, redus de la suma de 10.000 RON.

Prin decizia civilă nr. 1967 din 20.10.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâții D. și C. împotriva deciziei civile nr. 173/A din 28 octombrie 2021 a Curții de Apel Galați, secția I civilă. A casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel. A respins ca nefondat recursul incident declarat de reclamanții A. și B. împotriva aceleiași decizii civile nr. 173/A din 28 octombrie 2021 a Curții de Apel Galați, secția I civilă

Prin decizia civilă nr. 36/A din 21.02.2024, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 31 din 11.02.2021, pronunțată de Tribunalul Vrancea în contradictoriu cu intimații-pârâți C. și D., și a obligat apelanții, în solidar, la plata către intimatul D. a sumei de 20.123,41 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 36/A din 21 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, reclamanții A. și B. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar în rejudecare, admiterea apelului astfel cum a fost formulat și obligarea pârâților-intimați la restituirea sumei de 60.000 euro, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea recursului, recurenții au arătat că decizia civilă nr. 36/A/21.02.2024 este nelegală, invocând în acest sens prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Aceștia au precizat că instanța de apel nu a dispus obligarea intimaților la restituirea sumei de 60.000 euro achitată cu titlu de avans, deși Tribunalul Vrancea, prin sentința civilă nr. 31/11.02.2021, respinsese capătul de cerere privind rezoluțiunea contractului ca rămas fără obiect, ca urmare a exercitării pactului comisoriu de către pârâți, iar apelul declarat viza atât rezoluțiunea contractului pentru neexecutarea obligațiilor contractuale de către pârâți, cât și restituirea avansului achitat.

Recurenții au susținut că instanța de apel, considerând eronat că problema rezoluțiunii fusese definitiv tranșată prin respingerea recursului incident formulat anterior de aceștia și soluționat prin decizia civilă nr. 1967/20.10.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a omis să analizeze motivul distinct al apelului referitor la restituirea sumei de 60.000 euro în raport de drepturile și obligațiile contractuale ale părților, aspect ce atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ.

Au invocat și prevederile art. 501 C. proc. civ., arătând că hotărârile instanțelor de recurs sunt obligatorii exclusiv pentru problemele de drept dezlegate, iar instanța de recurs nu poate analiza și reține aspecte de fapt, acestea fiind de competența exclusivă a instanței de apel. În acest context, au susținut că Înalta Curte, analizând situația de fapt și aspecte care nu fuseseră supuse dezbaterii contradictorii, a încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO, ceea ce atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenții au mai arătat că situația de fapt necontestată între părți este aceea că pârâții nu și-au îndeplinit obligația de predare a imobilului (teren având categoria de folosință "vie") conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/18.12.2019. În raport de aceste aspecte, au invocat dispozițiile art. 1270 C. civ., potrivit cărora contractul valabil încheiat are putere de lege între părți, și au subliniat că fiecare parte are obligația de a-și executa integral și corect obligațiile asumate.

De asemenea, au mai invocat și prevederile art. 1672 alin. (1) pct. 2 și art. 1685 C. civ., conform cărora principala obligație a vânzătorului este predarea bunului vândut, precum și ale art. 1719 C. civ., potrivit cărora obligația cumpărătorului de a plăti prețul este condiționată de executarea corespunzătoare a obligației de predare.

În consecință, recurenții au susținut că neexecutarea obligației de predare din partea vânzătorilor îi îndreptățește să invoce excepția de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus), în temeiul art. 1556 C. civ., ceea ce justifică restituirea sumei achitate de 60.000 euro. Au precizat că obligația vânzătorului de a preda bunul este prioritară față de obligația cumpărătorului de a plăti prețul, iar rezoluțiunea unilaterală prevăzută prin pactul comisoriu putea opera numai dacă vânzătorii și-ar fi îndeplinit această obligație.

Recurenții au arătat că rezoluțiunea solicitată pentru neîndeplinirea obligațiilor de către vânzători nu se confundă cu rezoluțiunea prevăzută pentru neplata prețului de către cumpărători și au subliniat că numai în ipoteza constatării predării bunului și a neplății prețului putea opera pactul comisoriu cu consecința pierderii avansului.

Aceștia au mai susținut că, în cauză, a fost stabilit în mod cert, inclusiv prin recunoașterea expresă a intimaților în întâmpinare, că terenul prevăzut în contract ca având categoria de folosință "vie" nu a fost predat cumpărătorilor, aceștia primind un teren cu categoria de folosință "arabil".

În aceste condiții, au apreciat că pârâții nu puteau aplica pactul comisoriu și nici invoca clauza privind arvuna confirmatorie prevăzută de art. 1544 alin. (2) C. civ., text potrivit căruia, atunci când neexecutarea provine de la partea care a primit arvuna, cealaltă parte poate declara rezoluțiunea și poate solicita dublul arvunei.

Referitor la avansul total de 60.000 euro, compus din 10.000 euro și 50.000 euro, au susținut că acesta trebuie restituit integral, întrucât obligația de predare a bunului nu a fost îndeplinită, conform art. 1544 alin. (2) teza a II-a C. civ.

Intimații-pârâți, legal citați, nu au depus întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și raportat la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Reclamanții-recurenți au susținut că, în rejudecare, instanța de apel nu ar fi analizat distinct și explicit motivul de apel referitor la restituirea sumei de 60.000 euro ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către intimați, apreciind efectele deciziei de casare nr. 1967 din 20 octombrie 2022 cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 501 C. proc. civ.

Această critică poate fi examinată sub cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru că are în vedere stabilirea greșită a limitelor judecății la instanța de apel prin raportare la determinarea corectă a dezlegărilor obligatorii în cauză potrivit art. 501 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările date problemelor de drept prin decizia instanței de recurs sunt obligatorii pentru instanța căreia i s-a trimis cauza spre rejudecare.

În speță, prin decizia nr. 1967/20.10.2022, Înalta Curte a respins recursul incident al reclamanților, care viza soluția primei instanțe de apel asupra cererii de rezoluțiune a contractului (în sensul că aceasta a rămas fără obiect ca urmare a rezoluțiunii unilaterale dispuse de intimații vânzători), statuând cu autoritate de lucru judecat că această soluție este corectă și că rezoluțiunea a operat prin declarația unilaterală a vânzătorilor, în temeiul pactului comisoriu de gradul IV.

În consecință, instanța de apel, în rejudecare, nu mai putea reanaliza condițiile rezoluțiunii sau îndeplinirea obligației vânzătorilor de predare a bunului, ci era ținută să se limiteze la aspectele expres indicate în decizia de casare, respectiv: calificarea juridică a sumelor de 10.000 euro și 50.000 euro plătite de reclamanți și determinarea obligației de restituire a acestora în raport cu clauzele contractuale și cu natura plăților.

Din analiza deciziei recurate rezultă că instanța de apel s-a conformat acestor îndrumări, procedând la calificarea sumelor plătite de reclamanți ca avans din preț, intrând sub incidența clauzei penale prevăzute la art. 1538 alin. (5) C. civ., cu consecința pierderii lor în cazul neexecutării obligației de plată a diferenței de preț până la termenul convenit. S-a observat în acest context că a devenit definitivă prin respingerea recursului incident al reclamanților soluția de respingere a cererii de a se dispune rezoluțiunea judiciară a contractului, fiind astfel incident pactul comisoriu convenit de părți.

Astfel, contrar susținerilor recurenților, instanța de apel a analizat capătul de cerere privind restituirea sumei de 60.000 euro prin raportare la calificarea juridică a plăților și la efectele clauzei penale, astfel cum a dispus instanța de casare, motivând în mod corespunzător soluția de respingere a pretențiilor.

Efectul devolutiv limitat al rejudecării după casare presupune că instanța de apel este ținută să respecte atât cadrul procesual stabilit de instanța supremă, cât și dezlegările de drept obligatorii. În situația în care, prin decizia de casare, instanța de recurs a statuat definitiv asupra unor aspecte ale litigiului, acestea intră sub incidența puterii de lucru judecat și nu mai pot fi repuse în discuție în rejudecare.

Prin urmare, critica formulată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este lipsită de fundament juridic, urmând a fi respinsă ca nefondată.

Cu privire la critica formulată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se observă că reclamanții-recurenți au susținut că hotărârea atacată este afectată de vicii de motivare, întrucât instanța de apel nu ar fi răspuns în mod explicit tuturor argumentelor prezentate în apel, iar considerentele reținute ar fi contradictorii și, pe alocuri, străine de obiectul pricinii.

În esență, aceștia au arătat că, deși au invocat neîndeplinirea de către pârâți a obligației contractuale de predare a bunului conform destinației prevăzute în contract (teren cu categoria de folosință "vie"), instanța de apel nu a examinat această susținere, deși ea era relevantă pentru stabilirea culpei contractuale și pentru soluționarea cererii privind restituirea sumei de 60.000 euro.

Cum s-a arătat deja, ca urmare a dezlegării cu caracter definitiv a capătului de cerere privind rezoluțiunea judiciară, instanța de apel în rejudecare nu mai era învestită cu analiza chestiunilor invocate de reclamanți care priveau modul de îndeplinire de către intimații vânzători a obligației lor de predare a bunului vândut (chestiuni care justificau în acțiunea introductivă cererea de rezoluțiune judiciară) - pentru că în speță contractul a fost desființat ca urmare a intervenirii pactului comisoriu, în baza declarației unilaterale de rezoluțiune a intimaților.

De aceea, toate susținerile din cererea de recurs care privesc pretinse omisiuni din analiza instanței de apel nu pot fi primite, chestiunile reclamate nefăcând obiectul judecății realizate prin decizia recurată.

Prin urmare, omisiunea de a dezvolta analiza sub aceste aspecte nu reprezintă o lipsă de motivare, ci o aplicare a limitelor învestirii în rejudecare, astfel cum acestea au fost trasate de instanța supremă.

În ceea ce privește pretinsa contradicție între considerente, Înalta Curte observă că motivarea deciziei de apel este coerentă și urmează un fir logic: după stabilirea cadrului procesual aplicabil în rejudecare, instanța a analizat natura juridică a plăților, a constatat culpa cumpărătorilor și a aplicat clauza penală, concluzionând asupra inexistenței obligației de restituire a sumelor achitate. Nu se constată existența unor afirmații care să se excludă reciproc sau să conducă la imposibilitatea de a identifica temeiurile soluției.

De asemenea, nu se poate reține că motivarea ar fi "străină de natura pricinii", întrucât raționamentul instanței se raportează în mod direct la obiectul apelului în limitele stabilite prin decizia de casare și la problema de drept ce trebuia tranșată - respectiv calificarea plăților și efectele pactului comisoriu asupra acestora.

Înalta Curte constată că hotărârea atacată cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină soluția și răspunde, în esență, criticilor pertinente formulate în apel, iar simplul fapt că instanța nu a dezvoltat argumentația cu privire la anumite susțineri inadmisibile în contextul dat nu atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, critica formulată sub acest motiv de recurs urmează a fi respinsă ca nefondată.

Cu privire la critica formulată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1544 alin. (2), art. 1549 și art. 1556 C. civ., apreciind în mod eronat că pactul comisoriu a operat fără ca vânzătorii să își fi executat obligația contractuală de predare a unui teren cu destinația "vie". Aceștia au invocat, de asemenea, incidența excepției de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus), susținând că neîndeplinirea obligației de predare corectă a bunului justifica restituirea integrală a sumei de 60.000 euro achitată cu titlu de avans.

Înalta Curte constată că nici aceste critici nu pot fi primite, toate susținerile privind pretinse încălcări ale dispozițiilor legale aplicabile obligației vânzătorilor, dar aceste chestiuni nu făceau obiectul judecății la rejudecare.

În cauză, ca efect al primei decizii de casare, rămăsese în discuție exclusiv soluționarea cererii reclamanților de restituire a celor două sume achitate pârâților (10.000 euro și 50.000 euro), dar judecata aceasta urma a pleca de la premisa fundamentată prin decizia primei instanțe de recurs - și anume că în speță contractul încheiat între părți a fost desființat ca efect al pactului comisoriu invocat de vânzători - și presupunea ca, observând clauzele contractuale omise a fi analizate de prima instanță de apel și calificând natura juridică a plății de 50.000 euro (avans sau arvună) să se determine dacă sumele solicitate se cuvin pârâților vânzători sau reclamanților cumpărători.

În aceste limite a fost realizată judecata prin decizia recurată, astfel încât nu se poate reține nici vreo omisiune argumentativă care să poată fi examinată în limitele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nu se poate reține nici susținerea recurenților potrivit căreia instanța supremă, în decizia de casare, ar fi depășit limitele controlului judiciar de legalitate, pentru că prezentul recurs are ca obiect decizia instanței de apel, iar verificarea legalității deciziei unei alte instanțe de recurs nu poate fi realizată pe această cale.

Prin urmare, criticile formulate de reclamanții A. și B., întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate, iar recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 36/A din 21 februarie 2024 a Curții de Apel Galați va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei nr. 36/A din 21 februarie 2024 a Curții de Apel Galați, secția I civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți D. și C..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 noiembrie 2024.