ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1967/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la 7 decembrie 2020 pe rolul Tribunalului Vrancea – secția I civilă, sub nr. x/2020, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C. și D., pentru ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța în cauză, să se dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18 decembrie 2019 de B.N.P. E. și restabilirea situației anterioare, prin obligarea pârâților la restituirea sumei de 60.000 de euro.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunal Prin sentința civilă nr. 31 din 11 februarie 2021, Tribunalul Vrancea – secția I civilă a respins, ca rămas fără obiect, capătul de cerere privind rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18 decembrie 2019 de către B.N.P. E. și, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâților la restituirea sumei de 60.000 de euro. A obligat reclamanții să plătească pârâților suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Împotriva hotărârii primei instanțe au declarat apel reclamanții A. și B.. Prin decizia nr. 173 A din 28 octombrie 2021, Curtea de Apel Galați – secția I civilă a admis apelul, a schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că a admis capătul de cerere având ca obiect restituirea sumei de 60.000 de euro și, în consecință, i-a obligat pe pârâții C. și D. să restituie reclamanților A. și B. această sumă de bani. A obligat pârâții să plătească reclamanților suma de 6.485 RON cu titlu de cheltuieli de judecată la fond, reprezentând taxă judiciară de timbru, aferentă pretențiilor admise. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a înlăturat, din cuprinsul acesteia, dispozițiile contrare prezentei decizii. A obligat intimații pârâți să plătească apelanților reclamanți suma de 8.290 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, din care 3.290 RON taxă judiciară de timbru și 5.000 RON onorariu de avocat, redus de la suma de 10.000 RON.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs principal pârâții D. și C., iar reclamanții A. și B. au declarat recurs incident. a. Recursul principal declarat de pârâții D. și C. Decizia instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1538 - 1543 din C. civ. în materia clauzei penale, precum și a celor referitoare la arvună, art. 1544 - 1546 din același act normativ, deși, în motivare, se face trimitere la existența și valabilitatea unei clauze penale inserate în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18 decembrie 2019. Conform prevederilor noului C. civ., clauza penală este aceea prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale, iar în caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligației principale, fie clauza penală. În mod similar, arvuna este definită de doctrină ca fiind o sumă de bani pe care una dintre părți - de regulă, cumpărătorul, o dă celeilalte părți la încheierea unui contract sau a unui antecontract, urmând ca, în ipoteza nerealizării raportului juridic obligațional din culpa uneia dintre părți, partea în culpă, dacă este cumpărătorul, să piardă această sumă în favoarea celeilalte, respectiv, dacă cel vinovat este vânzătorul, să o restituie îndoit. Raportat la conținutul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18 decembrie 2019 de E., acesta are inserate două dispoziții importante, care reglementează sancțiunile contractuale aplicabile în cazul neachitării diferenței de preț până la data limită stabilită de părți, 20 decembrie 2020: 1. "Vânzătorii vor considera prezentul contract rezolvit de plin drept, fără notificare, somație, sau altă formalitate prealabilă și fără a fi necesară intervenția instanței, părțile fiind repuse în situația anterioară, prezenta clauză constituind un pact comisoriu. 2. "Subsemnații A. și B. declarăm că în situația în care nu vom achita restul de preț până la data de 20.12.2020, data stabilită în prezentul contract, vom pierde toate sumele achitate cu titlul de parte din preț până la acel moment și ne declarăm de acord ca cumpărătorii să ceară rezoluțiunea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare fără niciun fel de altă formalitate, fără nicio procedură prealabilă și fără a fi necesară intervenția instanței, vânzătorii solicitând desființarea contractului în baza pactului comisoriu.’’. Urmare a neexecutării contractului, prin încheierea de certificare nr. 5/21 decembrie 2020, emisă tot de către E., a fost constată existența pactului comisoriu care prevede posibilitatea vânzătorului de a cere rezoluțiunea contractului, fără intervenția instanței, concomitent cu pierderea sumelor achitate cu titlul de parte din preț, până la 20 decembrie 2020, precum și faptul că, până la data scadentă, cumpărătorul nu a înțeles să achite decât 10.000 euro din prețul total al vânzării, drept pentru care notarul public a constatat îndeplinirea pactului comisoriu prevăzut în contractul de vânzare-cumpărare. Analizând cauza în limita motivelor de apel cu care a fost învestită, instanța de control judiciar a constatat, la rândul său, existența și valabilitatea unui pact comisoriu de gradul al IV-lea, inserat în cuprinsul contractului, însă doar cu privire la faptul că declarația unilaterală a vânzătorilor privind rezoluțiunea contractului a produs efecte imediate, astfel că, la data intervenirii sale, contractul a fost desființat de drept. În aceste împrejurări, instanța de apel a luat act de faptul că, în mod just, a fost respinsă, ca rămasă fără obiect, solicitarea de rezoluțiune judiciară a contractului de vânzare-cumpărare. În egală măsură, Curtea a apreciat însă că, deși contractul conține un pact comisoriu de ultim grad, la care, de principiu, intervenția instanței de judecată nu este necesară, în speță, se impune verificarea susținerilor părților cu privire la restituirea prestațiilor, instanța fiind îndreptățită și chiar obligată să soluționeze cererea reclamanților, de restituire a avansului plătit. În acest context, Curtea a apreciat că se impune obligarea lor la restituirea sumei de 10.000 euro, primită cu titlu de avans, sumă necontestată de către părți și cu privire la care instanța de fond a considerat anterior că nu este necesară pronunțarea unei hotărâri, întrucât ea intră sub puterea pactului comisoriu de ultim grad convenit de către părți, dată fiind și poziția părților din proces. Recurenții pârâți au apreciat că obligarea la restituirea sumei de 10.000 euro este o măsură netemeinică și nelegală, contrară atât clauzelor contractuale consemnate de comun acord, cât și prevederilor legii în materia pactului comisoriu. Așa cum a statuat și instanța învestită cu soluționarea cauzei în fond, aspectul legat de restituirea prestațiilor contractuale intră sub puterea pactului comisoriu de ultim grad, fără ca instanțele de judecată să poată anula sau cenzura convenția părților. Acest lucru însemnă că instanțele nu pot proceda oricând, în mod arbitrar, la modificarea clauzei penale prin diminuarea sau chiar prin suprimarea penalităților stabilite de către părți în caz de neexecutare, decât în două situații de excepție prevăzute, în mod expres și limitativ, de art. 1541 C. civ.: a. obligația principală a fost executată în parte și această executare a profitat creditorului; b. penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului. În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară obligației principale. Or, față de considerentele arătate, instanța de apel, în mod nelegal, a procedat la obligarea pârâților la plata sumei de 10.000 euro, întrucât, în acest mod, au fost încălcate prevederile art. 1541 C. civ., care nu dau dreptul instanțelor de a reduce penalitățile decât în cele două cazuri prevăzute de lege, precum și principiul disponibilității, instanța nefiind învestită cu o astfel de cerere. Așa cum rezultă din petitul cererii de chemare în judecată, reclamanții nu au învestit instanța cu o astfel de cerere, iar, în speță, nu este aplicabilă niciuna dintre cele două ipoteze avute în vedere de legiuitor, întrucât obligația principală a rămas neexecutată, iar cuantumul penalităților nu este, în niciun caz, excesiv, fiind inferior valoric prețului contractului rămas neîncasat. Din acest punct de vedere, recurenții au solicitat admiterea recursului sub acest prim capăt de cerere și respingerea, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, a solicitării având ca obiect restituirea sumei de 10.000 euro achitată de către intimați cu titlu de plată parțială, întrucât acest lucru intră sub puterea pactului comisoriu de ultim grad, fără a putea fi verificat, suprimat sau cenzurat de către instanță. Modificarea hotărârii primei instanțe, prin care a fost respinsă, ca nefondată, obligarea pârâților F. la plata sumei de 10.000 euro reprezintă o măsură nelegală din partea instanței de apel, care și-a depășit puterile judecătorești cu care a fost învestită, modificând, astfel, în mod arbitrar, o convenție legală a părților. În ceea ce privește obligarea la restituirea sumei de 50.000 euro achitată anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în opinia recurenților, și această dispoziție a instanței este nelegală, întrucât au fost nesocotite prevederile noului C. civ., referitoare atât la clauza penală, cât și la arvună. Astfel, așa cum au arătat prin întâmpinările depuse în fond și în apel, suma de 50.000 euro a fost achitată de către reclamanții B. și A. cu titlul de garanție, mai înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, urmând ca apoi fie să se scadă din prețul total al terenului, fie să se restituie cumpărătorilor, după încheierea actului translativ de proprietate. Dacă plata sumei de 50.000 euro reprezintă o situație de fapt necontestată de părțile aflate în litigiu, natura și semnificația juridică a acestei plăți au rămas un aspect contradictoriu, în sensul că recurenții au apreciat că ea reprezintă o garanție pentru executarea obligațiilor, în timp ce intimații au considerat-o drept o plată parțială. În acest sens, chiar în cererea de chemare în judecată, reclamanții arătau "că până în prezent am achitat suma de 60.000 euro din prețul înstrăinării imobilului, care a fost stabilit la suma de 250.000 euro". La rândul său, instanța care a judecat cauza în primul ciclu procesual a luat act de faptul că, anterior încheierii contractului, reclamanții au achitat, cu titlu de garanție, o sumă de 50.000 euro, care ulterior a și fost restituită acestora, conform chitanței din 19 decembrie 2020. Pe de altă parte, în considerentele deciziei civile recurate, instanța de apel a apreciat că suma de 60.000 euro a fost plătită în contul prețului, considerând această suma drept o plată parțială sau un avans din prețul total al vânzării care ar fi trebuit să fie restituită cumpărătorilor, aspect necontestat în instanță. I s-a mai reproșat instanței de apel că a modificat, nelegal, semnificația juridică atribuită de instanța de fond remiterii sumei de 50.000 euro, considerând-o ca fiind plătită în contul prețului și nicidecum ca o garanție pentru executarea obligației. Deși apelanții nu au solicitat, în motivele lor de apel, recalificarea naturii juridice a plății acestei sume, instanța de apel a efectuat din oficiu acest lucru, fără însă ca, în prealabil, să pună în discuția părților acest aspect. Cu toate că instanța de apel a constatat existența unei obligații recunoscute și asumate de recurenți în privința restituirii sumei de 50.000 euro, în realitate, aceasta nu a fost asumată de pârâți, afirmând doar că au restituit suma de 50.000 euro în mod benevol, la cererea cumpărătorilor, fără a exista însă o obligație legală sau contractuală în acest sens. Întrucât, prin sentința civilă nr. 31/11 februarie 2021 a Tribunalului Vrancea, instanța a luat doar act de faptul că suma respectivă a fost restituită în baza chitanței din 19 decembrie 2020, nu s-a mai verificat existența unei obligații legale sau contractuale în sarcina pârâților, de restituire a acestei sume, astfel că argumentele reținute de instanța de apel, în sensul recunoașterii acestei obligații, sunt nelegale. Raportat la conținutul contractului de vânzare-cumpărare, precum și la dispozițiile art. 1538-1543 din C. civ. în materia clauzei penale, nu a existat o clauză contractuală sau o dispoziție legală care să-i oblige la restituirea sumei de 50.000 euro, plata efectuată reprezentând, în esență, o obligație civilă imperfectă, executată în mod voluntar. Indiferent de modul de calificare a sumei primite - garanție pentru îndeplinirea contractului sau doar o plată parțială din partea cumpărătorilor, recurenții pârâți nu pot fi obligați la restituirea sa, întrucât prevederile C. civ. atât în materie de arvună, cât și de clauză penală, îi îndreptățesc să păstreze această sumă cu titlu de sancțiune civilă. Astfel, considerând că plata sumei de 50.000 euro s-a făcut cu titlu de arvună - adică, o sumă de bani pe care cumpărătorii au plătit-o ca pe o garanție a încheierii contractului și, având în vedere faptul că, în mod culpabil, reclamanții n-au mai efectuat, ulterior, plata restului de preț, suma constituind arvună nu se mai restituie, conform art. 1544 alin. (2) C. civ. Pe de altă parte, admițând că suma de 50.000 euro reprezintă o plată parțială din cei 60.000 euro pretins a fi achitați cu titlu de avans, sunt incidente prevederile art. 1538 - 1543 din noul C. civ. în materia clauzei penale, urmând a se face aplicarea dispozițiilor din contract, unde s-a arătat faptul că, dacă până la 20 decembrie 2020, cumpărătorii nu vor achita restul de preț, aceștia vor pierde toate sumele achitate cu titlul de parte din preț până la acel moment. În concluzie, indiferent de situația de fapt reținută de instanța de apel cu privirea la valabilitatea chitanței din 19 decembrie 2019 și forța doveditoare a aspectelor consemnate în cuprinsul ei, recurenților nu le incumbă vreo obligație născută din lege sau din contractul părților, de a restitui cumpărătorilor suma de 50.000 euro, cât timp aceștia s-au aflat în culpă pentru neplata la termen a restului de preț. Din perspectiva criticilor învederate, au solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei instanței de apel și trimiterea pricinii spre rejudecare, pentru a se stabili, în prealabil, dacă există sau nu, în sarcina pârâților, o obligație derivată din lege sau din contractul de vânzare-cumpărare, susceptibilă de a fi executată prin forța legii și, doar ulterior, să se verifice dacă obligația a fost sau nu executată. b. Recursul incident declarat de reclamanții A. și B. Recurenții au susținut aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de apel în raport cu soluția dispusă, de respingere, în ce privește capătul de cerere privind rezoluțiunea contractului ca urmare a cererii formulate de reclamanții A. și B., pentru neîndeplinirea obligației de predare de către vânzători. Contractul de vânzare-cumpărare nr. 3275/18 decembrie 2019 are ca obiect un imobil, iar reclamanții au calitatea de cumpărători, pârâții, de vânzători. Contractul de vânzare-cumpărare este un contract sinalagmatic, în care părțile au drepturi și obligații reciproce, fiind atât creditori, cât și debitori. Aceste drepturi și obligații reciproce se analizează în conformitate cu prevederile contractuale. Potrivit art. 1672 pct. 2 și art. 1685 C. civ., obligația vânzătorului este de a preda bunul vândut. Obligația cumpărătorului, de a plăti prețul conform art. 1719 C. civ., este condiționată de obligația vânzătorului de a preda bunul. Neîndeplinirea obligației de către vânzător, de a preda bunul vândut, îl îndreptățește pe cumpărător să refuze executarea propriei sale obligații, de plată a prețului, conform art. 1556 C. civ. Obligația vânzătorului, de a preda bunul, este prioritară obligației cumpărătorului, de a plăti prețul, conform contractului încheiat. Curtea de Apel nu a analizat, în cauză, îndeplinirea obligației contractuale asumate de vânzător, respectiv de a preda bunul vândut, un teren vie, considerând, greșit, că nu trebuie să o analizeze, deoarece a intervenit pactul comisoriu. Rezoluțiunea contractului în mod unilateral, prevăzută prin pactul comisoriu din contract în favoarea vânzătorilor, opera numai în ipoteza în care aceștia și-ar fi îndeplinit obligația contractuală. Rezoluțiunea pentru neîndeplinirea obligațiilor de către vânzător nu se confundă cu rezoluțiunea pentru neplata prețului de către cumpărător. Numai prin stabilirea îndeplinirii obligației de către pârâți, a predării bunului, și neplata prețului de către cumpărători ar fi operat rezoluțiunea unilaterală a pactului comisoriu, cu consecința pierderii avansului plătit de către reclamanți. Au considerat recurenții că, în cauză, s-a stabilit în mod indubitabil, inclusiv prin recunoașterea pârâților recurenți prin întâmpinarea formulată, că nu au predat bunul indicat în contract, respectiv un teren vie, ci un teren arabil. Or, neexistând culpă contractuală din partea cumpărătorilor, nu poate fi aplicat pactul comisoriu. Vânzătorii, prin nerespectarea obligației contractuale referitoare la predarea imobilului stipulat, respectiv teren vie, se află în culpă contractuală, iar cumpărătorii, în calitate de creditori, au dreptul de a solicita, conform art. 1549 C. civ., rezoluțiunea contractului și daune interese, iar, ca urmare a plății unui avans, restituirea acestuia, conform art. 1544 alin. (2), ipoteza a doua din C. civ. Față de aceste motive, întemeiate pe cazul de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții reclamanți au solicitat admiterea recursului incident, cu consecința modificării deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de apel, desființării, în întregime, a sentinței și admiterii, în tot, a cererii de chemare în judecată. Pentru termenul de judecată din 20 octombrie 2022, recurenții pârâți au depus o cerere intitulată "precizări în fapt și în drept la motivele de recurs", arătând că încadrarea criticilor formulate corespunde incidenței a trei motive de casare, respectiv a celor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., iar nu doar a celui reglementat de pct. 8 din același text de lege.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă, intimații reclamanți A. și B. au solicitat respingerea recursului declarat de pârâți, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul principal este fondat, iar recursul incident este nefondat, pentru următoarele considerente: În primul rând, trebuie menționat că Înalta Curte nu va avea în vedere, la pronunțarea soluției, cererea depusă de către recurenții pârâți la termenul de judecată din 20 octombrie 2022, întrucât aceasta este formulată în mod tardiv, în raport cu dispozițiile art. 487 alin. (1) cu referire la art. 485 C. proc. civ., care prevăd că recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, deci, în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii atacate, dacă legea nu prevede altfel (această din urmă ipoteză nefiind incidentă în speță). Or, decizia recurată a fost comunicată pârâților la 25 noiembrie 2021, conform înscrisurilor de la dosar apel, iar pretinsa cerere precizatoare a fost înregistrată la 20 octombrie 2022, cu depășirea termenului prevăzut de lege pentru motivarea căii de atac. Totodată, contrar opiniei recurenților, cererea respectivă nu reprezintă o simplă precizare și încadrare, în drept, a cererii inițiale de recurs, ci conține motive și argumente noi ale căii de atac, formulate tardiv, considerent pentru care nu va fi examinată de prezenta instanță, care va proceda la propria încadrare, în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a cererii de recurs exercitat în termen. a. Recursul principal Pentru cele ce se vor arăta în continuare, recursul incident declarat de reclamanți, care vizează soluția dată de instanțe asupra cererii în rezoluțiune, va fi respins ca nefondat, astfel încât devine relevantă problema obligării pârâților la plata sumei de 60.000 de euro, în contextul clauzelor din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18 decembrie 2019 de B.N.P. E., care formează obiectul criticilor din recursul principal. În esență, recurenții susțin încălcarea dispozițiilor legale în materia clauzei penale (art. 1538-1543 C. civ.), a arvunei (art. 1544-1546 C. civ.) și a pactelor comisorii, prin prisma ignorării de către instanța de apel a clauzelor contractuale stipulate în favoarea vânzătorilor în cazul neplății prețului de către cumpărători, clauze valorificate doar din perspectiva soluției date asupra acțiunii în rezoluțiune, formulate de reclamanți. Aceste critici se încadrează în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece supun dezbaterii nerespectarea unor norme de drept substanțial. Un alt aspect de nelegalitate invocat de recurenți se referă la depășirea limitelor de învestire a instanței de apel în raport cu motivele căii de atac exercitate de reclamanți, care nu au contestat natura juridică stabilită de prima instanță în ceea ce privește plata sumei de 50.000 de euro de către cumpărători, respectiv cu titlu de garanție, iar nu de parte din preț, cum a decis Curtea. Acest motiv de recurs se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se evocă încălcarea dispozițiilor procedurale reglementate sub sancțiunea nulității. După cum se observă, niciuna dintre ipotezele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (nemotivare, motivare contradictorie sau străină de natura pricinii a deciziei recurate) nu a fost invocată în cererea inițială de recurs, regăsindu-se doar în cererea înregistrată la 20 octombrie 2022. Revenind la decizia atacată, instanța de apel a considerat că se impune obligarea pârâților la restituirea sumei de 60.000 de euro către reclamanți, achitată de aceștia din urmă cu titlu de avans din preț, în opinia Curții, și necontestată de către recurenți, întrucât, pentru suma de 50.000 de euro, fotocopia de pe chitanța din 19 decembrie 2019 nu are valoarea probatorie a returnării acestei sume de către pârâtă către reclamantă, în absența prezentării originalului înscrisului și în condițiile nerecunoașterii primirii din partea semnatarului. În ceea ce privește suma de 10.000 de euro, Curtea a constatat că și aceasta este datorată de către pârâți, în contextul în care a fost plătită cu titlu de avans de către cumpărători, iar pactul comisoriu de ultim grad încheiat între părți, referitor la repunerea acestora în situația anterioară, nu reprezintă un impediment pentru intervenția instanței, de vreme ce o rezolvare, pe cale amiabilă, a litigiului, este puțin probabilă. În alți termeni, părțile nu vor ajunge la un acord privind restituirea acestei sume de bani, fiind necesară o hotărâre judecătorească în acest sens. Criticile recurenților privind raționamentul eronat al instanței de apel sunt corecte, în condițiile în care, în legătură cu ambele sume pentru care s-a dispus obligarea pârâților la restituire, Curtea a omis să examineze dacă există o asemenea obligație din partea pretinșilor debitori prin raportare la clauzele contractuale din actul de vânzare autentificat sub nr. x/18 decembrie 2019 și la dispozițiile legale în materie aplicabile acestor clauze. Astfel, instanța de apel a valorificat pactul comisoriu de ultim grad, prin care părțile au stabilit că, în caz de neplată integrală a prețului imobilului în litigiu până la 20 decembrie 2020, vânzătorii să considere prezentul contract rezolvit de plin drept, fără notificare, somație sau altă formalitate prealabilă și fără a fi necesară intervenția instanței, părțile fiind repuse în situația anterioară, doar din perspectiva soluției pronunțate asupra acțiunii în rezoluțiune formulate de reclamanți. A ignorat însă cu desăvârșire o altă clauză din contract, stipulată în favoarea vânzătorilor, conform căreia: "Subsemnații, A. și B., declarăm că înțelegem ca în situația în care nu vom achita restul de preț până la 20.12.2020, data stabilită în prezentul contract, vom pierde toate sumele achitate cu titlu de parte din preț până la acel moment (...)". Aceasta în contextul în care a reținut că ambele sume de bani primite de pârâți de la cumpărătorii G. reprezintă "avans din prețul vânzării". Omițând să se refere la această clauză, instanța de apel nu a procedat nici la calificarea clauzei în discuție, ca fiind o clauză penală sau o clauză vizând arvuna confirmatorie sau ambele, privite în mod distinct, în raport cu cele două sume de bani achitate la momente diferite de reclamanți, respectiv 50.000 de euro (total) și 10.000 de euro, și cu împrejurarea că, în contract, s-a menționat doar suma de 10.000 de euro cu titlu de parte din preț, care se va achita până cel târziu la 17 aprilie 2020, în timp ce, potrivit mențiunilor din "chitanța" întocmită la 31 octombrie 2019, părțile au considerat că suma de 50.000 de euro constituie "avans pentru terenul în suprafață de 5,4 ha". Calificarea juridică a clauzei respective presupune verificări de fapt în legătură cu conținutul unui mijloc de probă (contractul de vânzare) și, ca atare, nu poate fi realizată de Înalta Curte, fiind incompatibilă cu structura recursului, față de motivele de casare configurate în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care reprezintă doar motive de nelegalitate ce pot fi invocate în calea extraordinară de atac. De asemenea, ignorând această clauză și neprocedând la calificarea ei, Curtea nu s-a raportat la dispozițiile legale incidente fie în materia clauzei penale, fie în materia arvunei confirmatorii, fie în ambele în raport cu cele precizate anterior. Prin urmare, în absența, din raționamentul instanței de apel, a considerentelor referitoare la efectele clauzei sus-menționate în ceea ce privește sumele de bani solicitate de reclamanți, Înalta Curte nu poate verifica, la acest moment procesual, dacă au fost sau nu respectate dispozițiile legale în materie de clauză penală (art. 1538-1543 C. civ.) și/sau arvună confirmatorie (art. 1544, art. 1546 C. civ.). În egală măsură, în ceea ce privește suma de bani de 50.000 de euro, sunt întemeiate susținerile recurenților pârâți, în sensul că prevalează verificarea existenței obligației de restituire în sarcina acestora, raportat la clauzele contractuale, calificarea lor juridică și dispozițiile legale incidente, și, doar în cazul unui răspuns afirmativ, se pune problema dacă suma de bani respectivă a fost sau nu restituită reclamantei B., context în care trebuie apreciată valoarea probatorie a fotocopiei "chitanței" încheiate la 19 decembrie 2019. De asemenea, în mod corect, recurenții afirmă că restituirea către reclamantă a sumei de 50.000 de euro, pretinsă de către pârâți, prin invocarea înscrisului amintit, nu poate fi valorificată ca o recunoaștere a obligației de restituire, ci doar ca o plată voluntară, astfel încât, și din această perspectivă, se impune examinarea de către instanța de apel a existenței obligației în discuție, raportat la clauzele contractuale și la dispozițiile legale incidente. Nu în ultimul rând, raportat la toate aceste argumente, Înalta Curte va admite recursul principal, urmând ca, în rejudecare, la calificarea juridică a clauzei contractuale evocate și, în general, la soluționarea cauzei, instanța de apel să aibă în vedere semnificația juridică a noțiunii de clauză penală, respectiv clauză de arvună confirmatorie, astfel cum se deduc din dispozițiile art. 1538 alin. (1), respectiv art. 1544 C. civ.. Astfel, clauza penală reprezintă o convenție accesorie prin care părțile evaluează, cu anticipație, cuantumul daunelor-interese, pentru eventualitatea neexecutării, executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației principale, din culpa debitorului. Condiția culpei debitorului se deduce din dispozițiile art. 1540 alin. (2) C. civ., care prevăd că "penalitatea nu poate fi cerută când executarea obligației a devenit imposibilă din cauze neimputabile debitorului". De asemenea, instanța de apel va ține seama și de dispozițiile art. 1538 alin. (5) C. civ., care stabilesc că tot o clauză penală este și stipulația contractuală prin care se prevede dreptul creditorului ca, în cazul neexecutării, să fie îndreptățit să rețină sumele încasate până în acel moment. În ceea ce privește arvuna, aceasta este o convenție accesorie celei principale, prin care una dintre părți predă celeilalte o sumă de bani sau alte bunuri fungibile, ca o confirmare a încheierii și executării unui contract, această sumă sau cantitate de bunuri fungibile urmând a fi reținută sau restituită dublu, în funcție de persoana care nu execută contractul. Arvuna este o instituție juridică similară clauzei penale, fiind un mijloc juridic de presiune asupra executării unei obligații. În alți termeni, prin stipularea unei arvune confirmatorii, părțile se înțeleg ca una dintre ele să ofere un avans (o arvună) cu rolul de a asigura că partea își va respecta obligația contractuală. Reținerea arvunei sau posibilitatea de a cere dublul ei sunt corolarul rezoluțiunii contractului pentru neexecutare culpabilă, ceea ce se deduce din art. 1544 alin. (2) C. civ. În aceste coordonate, instanța de apel va proceda la analizarea clauzei contractuale care stipulează că, "în cazul neachitării restului de preț până la 20 decembrie 2020, cumpărătorii vor pierde toate sumele achitate cu titlu de parte din preț până la acele moment, fiind de acord ca vânzătorii să ceară rezoluțiunea de plin drept a contractului, fără niciun fel de altă formalitate, fără nicio procedură prealabilă și fără a fi necesară intervenția instanței, vânzătorii solicitând desființarea contractului în baza pactului comisoriu". De asemenea, cum s-a arătat deja, se va avea în vedere și mențiunea din chitanța întocmită la 31 octombrie 2019, potrivit căreia "suma de 50.000 de euro reprezintă, conform înțelegerii, avans pentru terenul în suprafață de 5,4 ha", perspectivă din care se va stabili de către Curte semnificația juridică a acestei mențiuni, în sensul dacă suma în discuție intră sub puterea clauzei din contractul autentificat la 18 decembrie 2019 sau este o clauză de sine-stătătoare, care urmează sau nu regulile arvunei confirmatorii. Referitor la suma de 10.000 de euro, la restituirea căreia au fost obligați recurenții prin decizia atacată, contrar opiniei acestora, existența pactului comisoriu în ceea ce privește "repunerea părților în situația anterioară" și care vizează suma respectivă, în cazul în care a operat rezoluțiunea de plin drept a contractului, nu reprezintă un impediment pentru verificarea de către instanță a existenței unei asemenea obligației în sarcina vânzătorilor, în condițiile în care, așa cum, în mod corect, a reținut și Curtea, este puțin probabilă rezolvarea, pe cale amiabilă, a pretențiilor bănești dintre părți, ca efect subsecvent desființării contractului de vânzare. În alți termeni, este dificil de conceput să se ajungă la un consens între părți, privind restituirea sau, dimpotrivă, reținerea acestei sume de bani de către pârâți, ca urmare a operării pactului comisoriu, ceea ce determină intervenția instanței în soluționarea diferendului dintre acestea. Pe de altă parte, la acest moment procesual, nu se poate considera că instanța de apel, dispunând obligarea pârâților la restituirea sumei de 10.000 de euro, ar fi anulat sau redus convenția părților exprimată în clauza penală, încălcând, astfel, dispozițiile art. 1541 C. civ., în condițiile în care, în realitate, a ignorat existența clauzei respective din contract. Prin urmare, nu se poate reține că s-ar fi procedat la reducerea penalităților, cu consecința încălcării principiului disponibilității părților în procesul civil, reglementat de art. 9 C. proc. civ., care nu ar fi solicitat o astfel de diminuare, în temeiul art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ.. De asemenea, Curtea nu a făcut nici aplicarea art. 1541 alin. (1) lit. a) din același act normativ, astfel încât invocarea, în recursul principal, a greșitei aplicări a acestui text de lege excede argumentelor instanței de apel. Nu este întemeiată nici critica privind depășirea puterii judecătorești prin schimbarea soluției primei instanțe în legătură cu obligarea pârâților la plata sumei de 10.000 de euro, în condițiile în care, fiind învestită cu un astfel de motiv de apel de către reclamanți, Curtea era obligată, în virtutea atribuțiilor specifice activității de judecată, să procedeze la cenzurarea susținerilor apelanților. În ceea ce privește modificarea naturii juridice a titlului cu care a fost achitată suma de 50.000 de euro de către reclamanți, anterior încheierii contractului de vânzare, stabilită de prima instanță ca fiind garanție, în timp ce Curtea a considerat că reprezintă parte din preț sau avans, criticile recurenților vizând încălcarea limitelor de învestire, prin motivele căii de atac exercitate de părțile adverse, și a principiului contradictorialității, reglementat de art. 14 C. proc. civ., nu pot fi primite, nefiind întrunite, nici din această perspectivă, cerințele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod. În primul rând, pe tot parcursul cererii de apel, reclamanții fac referire, în legătură cu suma totală de 60.000 de euro, care o include și pe cea în dispută, la noțiunea de "avans", iar nu de garanție, ceea ce înseamnă, în mod implicit, o contestare a naturii juridice stabilite de prima instanță, nefiind, deci, încălcate limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat (art. 477 alin. (1) C. proc. civ.). În plus, și în cazul în care s-ar considera că nu este formulată o critică de sine-stătătoare privind acest aspect, tot nu s-ar putea constata depășirea limitelor de învestire a instanței de apel, întrucât constituie atributul și obligația organului de control judiciar să determine titlul cu care a fost plătită această sumă de bani de către reclamanți, pentru ca, ulterior, să aplice, la situația de fapt astfel reținută, dispozițiile legale incidente, fie în materie de clauză penală, fie în materie de clauză de arvună confirmatorie. Totodată, nu se poate reține încălcarea principiului contradictorialității prin nepunerea, în dezbaterea părților, a problemei naturii plății sumei de 50.000 de euro, astfel cum a fost stabilită de Curte, în condițiile în care părțile au purtat această dispută judiciară, prin actele procedurale depuse (cerere de chemare în judecată, întâmpinare), încă de la prima instanță. Ca atare, recurenții erau avizați, chiar de la momentul comunicării cererii de chemare în judecată, asupra poziției procesuale a reclamanților în legătură cu acest aspect, astfel încât aveau posibilitatea exercitării, în condițiile art. 13 C. proc. civ., a dreptului la apărare. Raportat la aceste considerente, în baza art. 496 și art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâți, va casa decizia atacată și va trimit cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel, care va proceda în sensul celor menționate în precedent. Recursul incident Criticile referitoare la aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește soluția de respingere a cererii în rezoluțiune, formulate de reclamanți, sunt neîntemeiate. Astfel, este real că, printre alte condiții definitorii pentru a opera rezoluțiunea, inclusiv în baza unui pact comisoriu, instanța trebuie să verifice dacă desființarea contractului este solicitată de creditorul obligației neexecutate, dar, în egală măsură, și dacă creditorul și-a executat întocmai și la timp obligațiile corelative asumate, în conformitate cu dispozițiile art. 1555 C. civ., care reglementează ordinea executării prestațiilor. Potrivit acestui text de lege, "dacă din convenția părților sau din împrejurări nu rezultă contrariul, în măsura în care obligațiile pot fi executate simultan, părțile sunt ținute să le execute în acest fel". Per a contrario, dacă există acordul părților, obligațiile care revin fiecăreia dintre ele se execută la momente diferite, conform înțelegerii cocontractanților. În speță, în ceea ce-i privește pe vânzători, în contract nu există nicio mențiune specificată, rezultând că, de vreme ce reclamanții au intrat în stăpânirea bunului de la data autentificării actului juridic, obligațiile vânzătorilor trebuia să fie executate de îndată, chiar la data autentificării vânzării. Referitor la cumpărători, obligația de plată integrală a prețului era afectată de un termen suspensiv (art. 1412 alin. (1) C. civ.), ca modalitate a actului juridic, respectiv "până cel târziu 20 decembrie 2020". Raportat la aceste împrejurări, este corectă susținerea recurenților reclamanți că plata prețului de către aceștia era condiționată de predarea bunului care formează obiectului contractului încheiat între părți, aspect care se impunea a fi verificat de către instanțe. Din această perspectivă, raportat la clauzele contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18 decembrie 2019, rezultă că s-a vândut de către pârâți reclamanților cota de 1/2 din terenul situat în extravilanul comunei Câmpineanca, județul Vrancea, în suprafață totală de 108.000 m.p., din care suprafața de 98.426 m.p. categoria de folosință vie, tarlaua x, parcela x-1200 și suprafața de 9.574 m.p. categoria de folosință drum, tarlaua x, parcela x-1200, nr. cadastral x, intabulat în C.F. nr. x a comunei Câmpineanca, provenită din conversia pe hârtie a C.F. nr. x. Totodată, în contract există alte două clauze, conform cărora: "Cumpărătorii intră în stăpânire de drept și de fapt asupra terenului, începând de azi data autentificării, fără nicio altă formalitate. Noi, A. și B., cumpărătorii, declarăm că am verificat starea bunului și acesta nu are vicii aparente.". În esență, astfel cum s-a descris mai sus, terenul a fost precis individualizat în contract, a fost specificată, în mod clar, categoria de folosință a suprafeței de 98.426 m.p. ca fiind vie, cumpărătorii au intrat în stăpânirea de fapt și de drept a bunului chiar de la data autentificării, cu privire la care au declarat că l-au verificat și nu are vicii aparente. Prin urmare, nu se poate reține că reclamanții nu au cunoscut ce imobil cumpără, atât ca suprafață, cât și ca destinație, neputând obține, pe calea rezoluțiunii judiciare, desființarea contractului, obligația de predare a imobilului fiind executată în parametrii clauzelor contractuale, chiar de la data autentificării vânzării, nefiind afectată de termen. O eventuală neconformitate a imobilului cumpărat cu cel pe care reclamanții pretind că au intenționat să-l dobândească în proprietate nu putea fi invocată decât prin intermediul unei acțiuni în nulitate pentru error in substanțiam (eroare asupra calităților substanțiale, esențiale ale obiectului actului juridic, în lipsa cărora persoana nu ar fi contractat), în condițiile art. 1207 alin. (2) pct. 2 C. civ., demers procesual care însă nu a fost efectuat în cadrul dosarului de față. Pentru toate aceste argumente, recurenții reclamanți nici nu pot invoca, cu succes, excepția de neexecutare a propriei obligații de plată integrală a prețului până la termenul stipulat în contract (pe care, de altfel, nici nu au invocat-o prin cererea de chemare în judecată), în condițiile art. 1556 C. civ., ca mijloc de paralizare a operării pactului comisoriu privind rezoluțiunea de plin drept a actului juridic pentru neplata prețului. În consecință, efectele pactului comisoriu intervenind până la data pronunțării hotărârii primei instanțe, față de raționamentul expus anterior, în mod corect, Curtea a menținut soluția acesteia, de respingere a acțiunii în rezoluțiune formulată de reclamanți, ca rămasă fără obiect, urmând ca, în baza art. 496 alin. (1) cu referire la art. 491 C. proc. civ., Înalta Curte să respingă recursul declarat de aceste părți, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod. Soluția de respingere a recursului incident implică și respingerea solicitării de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de reclamanți, care, fiind părți căzute în pretenții, nu au dreptul să obțină sumele de bani avansate cu acest titlu, în raport cu dispozițiile art. 453 C. proc. civ.. Cât privește cheltuielile de judecată pretinse de către recurenții pârâți, asupra acestora se va pronunța instanța de rejudecare în raport cu soluția finală în calea de atac cu care a fost învestită.