ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 722/2024

Ședința publică din data de 19 martie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția I civilă la data de 28.01.2020 reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/16.08.2016 de BNP C. și a promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/18.10.2016 pentru neexecutarea obligațiilor asumate de către pârât, conform art. 1516, alin. (2) lit. 2 C. civ. repunerea în situația anterioară, obligând pârâtul la restituirea sumei de 50.000 euro achitată în baza promisiunilor de vânzare-cumpărare menționate; cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 1270 și urm., art. 1516 alin. (2), art. 1552 C. civ.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, prescripția dreptului de a solicita restituirea sumei încasate în baza promisiunii de vânzare cumpărare autentificată sub nr. x/16.08.2016, iar în subsidiar, respingerea, ca neîntemeiată, a cererii, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 270/29.10.2020, Tribunalul Arad, secția I civilă a respins excepția prescripției dreptului la acțiune; a respins excepția de inadmisibilitate; a admis acțiunea; a dispus rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/16.08.2016 BNP C., precum și a promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/18.10.2016; a fost obligat pârâtul să restituie reclamantei suma de 50000 euro; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 21.832 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 84/27.05.2021, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul formulat de către pârâtul B. împotriva sentinței civile menționate, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 7.735 RON.

Prin decizia nr. 2660/07.12.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamantul B. împotriva deciziei anterior menționate, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Prin decizia nr. 22/01.02.2023, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței nr. 270/29.10.2020 a Tribunalului Arad; a obligat pârâtul apelant la cheltuieli de judecată către reclamanta intimată A. în sumă de 26 288,31 RON.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul B..

Prin decizia nr. 69 din 17 ianuarie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2020, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 22 din 1 februarie 2023 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

A fost obligat recurentul-pârât la plata sumei de 8140 RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, în favoarea intimatei-reclamante A..

Împotriva deciziei civile nr. 69 din 17 ianuarie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2020 a formulat contestație în anulare contestatorul B. la data de 22 februarie 2024, prin care a solicitat admiterea contestației în anulare formulate, anularea hotărârii atacate și admiterea recursului formulat.

Prin motivul prevăzut la art. 503 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., contestatorul a susținut că, prin decizia contestată, instanța nu a cercetat toate motivele de recurs formulate, iar în considerentele deciziei nu se regăsesc motivele concrete pentru care aceste motive de recurs și criticile formulate au fost înlăturate.

S-a invederat ca prin decizia nr. 2660 din 7 decembrie 2021 pronunțată în dosar nr. x/2020 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, ca instanță de recurs, a dispus a se cerceta, nu numai dacă s-au efectuat prestațiile pretinse, dar și împrejurarea dacă reclamanta este îndreptățită la restituire, în ipoteza în care nu este persoana care a efectuat prestațiile pretinse.

In rejudecare prin decizia nr. 22/01.02.2023 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2020 se arată că, atâta vreme cât promisiunile de vânzare-cumpărare au intervenit între reclamantă și pârât, iar instanța a dispus rezoluțiunea acestora, fără a se constata că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de plată a prețului, restituirea prestațiilor are a se realiza între cele două părți contractante indiferent de proveniența sumelor de bani achitate cu titlu de preț.

Eventuale raporturi de ordin patrimonial între promitenta-cumpărătoare și persoanele terțe de cele două promisiuni de vânzare-cumpărare formează raporturi juridice distincte ce se reglează separat între aceste persoane devenite părți în propriile raporturi juridice extranee pârâtului B.. În realitate, numita D. și numiții E. și F. pot invoca în favoarea lor diverse instituții juridice în relație cu reclamanta (împrumut, donație etc), dar care nu pot fi analizate în prezenta cauză câtă vreme instanța nu a fost investită cu cercetarea unui asemenea petit, iar respectivele persoane nu au calitatea de părți în proces.

Curtea a reținut că, în situația dedusă judecății, persoana care a efectuat prestația conform art. 1636 C. civ. este reclamanta, sumele de bani fiind virate de terțe persoane ca fiind plăți ale înseși reclamantei (declarație martoră, mențiuni transferuri bancare), nici cei trei terți (numita D. și numitii E. și F.) și nici pârâtul nefiind în măsură să se prevaleze prin probe depuse la dosar de raporturi juridice în virtutea cărora să se fi făcut transferuri bancare către pârâtul B.. Asa fiind, reclamanta este persoana care a efectuat prestația și, pe cale de consecință, persoana îndreptățită la restituire.

Prin decizia contestată nr. 69/01.01.2024, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că instanța de apel s-a pronunțat asupra acestor aspecte și a reținut că"...atâta vreme cât promisiunile de vânzare-cumpărare au intervenit între reclamantă și pârât, iar instanța a dispus rezoluțiunea acestora, fără a se constata că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de plată a prețului, restituirea prestațiilor are a se realiza între cele două părți contractante indiferent de proveniența sumelor de bani achitate cu titlu de preț".

În același sens, instanța de apel a mai reținut că "Eventuale raporturi de ordin patrimonial între promitenta-cumpărătoare și persoanele terțe de cele două promisiuni de vânzare-cumpărare formează raporturi juridice distincte ce se reglează separat între aceste persoane devenite părți în propriile raporturi juridice extranee pârâtului B.".

Susține contestatorul că atât instanța de apel, cât și instanța de recurs nu s-au pronunțat asupra acestor aspecte, deși au fost învederate prin cererile formulate și se poate constata că există o vădită contradicție între considerentele celor două decizii.

Pe de o parte, se poate observa că instanța de apel, deși nu a constatat dacă reclamanta și-a îndeplinit obligația de plată a prețului pentru ca aceasta să fie îndrituită a solicita rezoluțiunea promisiunilor de vânzare cumpărare și restituirea sumei achitată cu titlu de avans, statuând că eventuale raporturi de ordin patrimonial între promitenta-cumpărătoare și persoanele terțe de cele două promisiuni de vânzare-cumpărare formează raporturi juridice distincte ce se reglează separat între aceste persoane devenite părți în propriile raporturi juridice extranee pârâtului B., totuși a dat o soluție de respingere a apelului formulat.

Astfel că, deși instanța de apel nu a analizat cele mai importante dispoziții legale cu privire la îndeplinirea obligației de plată a prețului de către reclamantă stipulate în cele două promisiuni de vânzare cumpărare, arătând că eventuale raporturi de ordin patrimonial între promitenta-cumpărătoare și persoanele terțe de cele două promisiuni de vânzare-cumpărare formează raporturi juridice distincte ce se reglează separat între aceste persoane devenite părți în propriile raporturi juridice extranee pârâtului B., a obligat pârâtul la restituirea sumei de 50.000 euro.

În considerentele deciziei nr. 69/01.01.2024, Înalta Curte deși a reținut considerentele deciziei de apel prin care se arată că eventuale raporturi de ordin patrimonial între promitenta cumpărătoare și persoanele terțe de cele două promisiuni de vânzare-cumpărare formează raporturi juridice distincte ce se reglează separat, a achiesat la decizia instanței de apel și a respins recursul formulat ca nefondat, apreciind că reclamanta este îndreptățită la restituire.

Contestatorul nu își explică de ce plățile efectuate de terțe persoane, care nu sunt părți în dosar și nu au formulat pretenții față de pârât pentru sume achitate în favoarea acestuia, nici în cauza dedusă judecății și nici în alte cauze, pot să fie considerate plăți valabile în favoarea reclamantei, dacă instanța de recurs a statuat fără echivoc că eventuale raporturi de ordin patrimonial între promitenta-cumpărătoare și persoanele terțe de cele două promisiuni de vânzare-cumpărare formează raporturi juridice distincte.

Cu alte cuvinte, potrivit considerentelor instanței de recurs, aceste terțe persoane, pot solicita fiecare, restuirea sumelor achitate pârâtului.

Contrar acestor considerente, instanța de recurs a reținut că reclamanta este îndrituită la primirea sumei de 50.000 euro, reținând în mod eronat că instanța de apel în rejudecare, a audiat martori prin intermediul comisiei rogatorii (D. și E. și F.) iar depozițiile acestora, coroborate cu depoziția martorei D., au dus la concluzia că reclamanta este îndreptațită să primească suma de 50.000 euro pe care a solicitat-o de la pârat.

Or, din înscrisurile depuse de reclamantă în dosarul de apel în rejudecare, se poate constata cu ușurință că au existat doar două declarații olografe a numiților E. și F., părinții reclamantei, întocmite pro causa, care nu au fost luate prin comisie rogatorie, iar din depoziția martorei D. luată în fața instanței, nu rezultă că aceasta ar avea vreo pretenție față de pârât.

Astfel că argumentul că pârâtul nu a contestat suma pretinsă de reclamantă, reținut de instanța de apel în rejudecare, criticat prin recursul formulat, nu a fost analizat de instanța de recurs prin decizia contestată și în niciun caz nu se poate considera ca acceptare a pretențiilor solicitate, atâta vreme cât, din conținutul procesului-verbal din data de 08.08.2019 încheiat de executorul judecătoresc pârâtul prin împuterniciți, a arătat că nu s-a răzgândit cu privire la vânzarea terenurilor și că este de acord cu încheierea unui act adițional pentru prelungirea termenelor de valabilitate a promisiunilor încheiate.

Învederează că aceste argumente au fost invocate prin motivele de recurs, însă instanța de recurs nu le-a analizat și nici nu a arătat de ce au fost înlăturate.

De asemenea, prin decizia contestată, Înalta Curte nu a verificat nici motivul de recurs referitor la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru acordarea despăgubirilor, în raport cu actele juridice încheiate și îndeplinirea obligațiilor contractuale de către ambele părți contractante pentru a putea stabili presupusa culpă a pârâtului.

Din considerentele deciziei contestate, se poate constata că Înalta Curte nu a făcut nicio referire cu privire la susținerile sale prin care a criticat modul în care instanța de apel a analizat apărărilor formulate de pârât raportat la clauzele penale din promisiunile de vânzare încheiate, prin care s-a stabilit întinderea despăgubirilor ce se cuvin părților în ipoteza neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale, la înscrisurile depuse în probațiune prin care a dovedit că pârâtul nu a avut nici o culpă pentru neîncheierea contractelor în formă autentică, și nu în ultimul rând, la împrejurarea că reclamanta a fost cea care nu a mai dorit încheierea contractelor de vânzare cumpărare, împrejurare ce rezultă din înscrisurile depuse la dosar, încă din primul ciclu procesual.

În acest context, apreciază că atât instanța de apel cât și instanța de recurs, nu au efectuat o corelație între conținutul actelor juridice încheiate de părți, apărările pârâtului și înscrisurile depuse de acesta în probațiune înainte de a se stabili vinovăția pârâtului, ca o condiție a răspunderii civile delictuale și înainte de a se decide restituirea sumei de 50.000 euro de către pârât.

Prin înscrisurile depuse în probațiune, inclusiv în rejudecarea apelului, la care a făcut referire și prin recursul formulat - care nu au fost analizate de nici o instanță- a dovedit că pârâtul nu a avut nicio vină pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale, aceasta datorându-se unui caz fortuit, independent de voința acestuia, întrucât procedura de schimbare a destinației terenului din extravilan în intravilan, potrivit dispozițiilor legale în materie, are un ciclu mai mare de obținere a avizelor de la toate instituțiile statului.

Un alt impediment care nu a depins de voința pârâtului a fost și acela că procedura de schimbare a destinației terenului, care a fost începută în anul 2016 pe un amplasament provizoriu, la efectuarea cadastrului general al UAT Macea din anul 2022, când terenurile din extravilanul UAT au devenit certe pe harta cadastrală a comunei, s-a constatat că amplasamentul terenului în discuție prezintă diferențe de suprafață față de cea menționată în Proiectul nr. 32/2016 pentru etapa "studiu de oportunitate", în certificatului de urbanism nr. x/08.01.2016 și certificatul de urbanism nr. x/23.02.2018 și că aceste parcele nu mai corespundeau cu suprafața înscrisă în cadastrul general al UAT Macea și se suprapuneau cu alte suprafețe de teren, împrejurare ce rezultă din procesul-verbal de recepție nr. x/16.03.2022 emis de OCPI Arad și a dus la anularea avizelor obținute până la acea dată și formularea de noi. cereri pentru obținerea avizelor pe noul amplasament.

Astfel că sub nici o formă nu i se pot imputa recurentului termenele pentru finalizarea cadastrului general al UAT Macea, dată de la care a fost necesar să se formuleze noi cereri pentru emiterea avizelor necesare obținerii autorizației de schimbare a destinației terenului, iar toți acești factori externi, independenți de voința pârâtului au contribuit la neîndeplinirea obligațiilor contractuale și nu culpa pârâtului.

Așa cum se poate constata din considerentele deciziei contestate, atât instanța de apel, cât și instanța de recurs nu au analizat în niciun fel aceste motive și nici nu au arătat de ce au fost înlăturate.

Concluzionând, apreciază că prin decizia contestată, instanța de recurs a omis să cerceteze toate motivele de casare formulate prin cererea de recurs, iar în considerentele deciziei contestate nu se regăsesc motivele concrete pentru care aceste motive de recurs și criticile formulate au fost înlăturate.

În drept, contestatia a fost întemeiat pe prevederile art. 503 alin. (1) pct. 3 și art. 507 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimata A. a solicitat respingerea contestației în anulare, ca nefondată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând contestația în anulare, prin raportare la motivele invocate și la dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Cum contestatorul a invocat ca temei de drept al demersului judiciar dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., conform cărora, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare, Inalta Curte retine urmatoarele:. Pentru o apreciere completă a acestui motiv de contestație în anulare este necesar să se facă distincție între motivele de nelegalitate și argumente, întrucât textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent dintre cele prevăzute limitativ și expres de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar nu argumente de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de amplu ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de casare pre care se sprijină. Pe de altă parte, pe calea contestației în anulare pentru acest motiv nu poate fi cenzurat modul în care instanța de recurs a analizat motivele de casare, respectiv temeinicia argumentelor pentru care le-a apreciat nefondate, intrucat această cale extraordinară de atac este un remediu procedural pentru greșeli săvârșite în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs, iar nu un mijloc de control judiciar asupra legalității deciziei din recurs. Din perspectiva celor expuse, procedând la verificarea deciziei atacate prin raportare la motivele de recurs, Înalta Curte retine că motivele de recurs, au fost analizate de în integralitate în conditiile in care au fost retinute urmatoarele considerente.

Astfel, instanța de recurs a reținut că:, referitor la limitele învestirii, instanța de apel a reținut că prin intermediul deciziei civile nr. 84/27.05.2021 "...au fost analizate criticile apelantului B. privind excepția inadmisibilității și excepția prescripției, precum și cele referitoare la intervenirea rezoluțiunii celor două promisiuni de vânzare-cumpărare, aspecte cenzurate de instanța de recurs în sensul validării statuărilor instanței de apel...". A mai reținut instanța că "Singurul aspect cu privire la care Înalta Curte de Casație și Justiție a găsit ca fiind întemeiate criticile recurentului B. sunt cele referitoare la întinderea restituirii prestațiilor, ceea ce în planul procesual al rejudecării semnifică faptul că instanța de apel este ținută la respectarea limitelor în care s-a dispus rejudecarea fără a avea posibilitatea de a proceda la o nouă analiză a cererii de apel în integralitatea sa...".

În acord cu limitele trasate prin decizia de casare, instanța de apel a analizat înscrisurile depuse la dosarul primei instanțe, depoziția martorei D., precum și depozițiile martorilor audiați prin intermediul comisiei rogatorii, pe care le-a coroborat cu susținerile reclamantei și a constatat că recurentului-pârât i s-au remis mai multe sume de bani, atât de reclamantă, cât și de alte persoane (D., A., E. și F.).

Recurentul-pârât pretinde că în considerentele deciziei recurate nu se arată de ce reclamanta este îndreptățită să primească întreaga sumă de bani solicitată, câtă vreme persoanele care au efectuat plăți nu sunt părți în dosar și nici nu au emis vreo pretenție față de pârât.

Contrar acestor susțineri, instanța de apel s-a pronunțat asupra acestor aspecte și a reținut că"...atâta vreme cât promisiunile de vânzare-cumpărare au intervenit între reclamantă și pârât, iar instanța a dispus rezoluțiunea acestora, fără a se constata că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de plată a prețului, restituirea prestațiilor are a se realiza între cele două părți contractante indiferent de proveniența sumelor de bani achitate cu titlu de preț".

În același sens, instanța de apel a mai reținut că "Eventuale raporturi de ordin patrimonial între promitenta-cumpărătoare și persoanele terțe de cele două promisiuni de vânzare-cumpărare formează raporturi juridice distincte ce se reglează separat între aceste persoane devenite părți în propriile raporturi juridice extranee pârâtului B.".

Prin urmare, instanța de apel a analizat, a explicat și a clarificat de ce sumele plătite de terți sunt apreciate ca reprezentând plăți valabile efectuate de către reclamantă, chiar dacă persoanele care au plătit în numele reclamantei nu figurează ca părți în actualul litigiu, situație față de care critica recurentului nu poate fi primită.

Totodată, instanța de apel a concluzionat că "...în situația dedusă judecății persoana care a efectuat prestația conform art. 1636 noul C. civ. este reclamanta sumele de bani fiind virate de terțe persoane ca fiind plăți ale înseși reclamantei (declarație martoră, mențiuni transferuri bancare), nici cei trei terți (numita D. și numiții E. și F.) și nici pârâtul nefiind în măsură să se prevaleze prin probe depuse la dosar de raporturi juridice în virtutea cărora să se fi făcut transferuri bancare către pârâtul B.. Așa fiind, reclamanta este persoana care a efectuat prestația și, pe cale de consecință, persoana îndreptățită la restituire."

În acest context procesual, configurat prin statuările deciziei de casare, criticile recurentului în sensul că instanța de apel nu a verificat condițiile răspunderii civile delictuale, că nu ar fi fost analizate anumite susțineri ale recurentului legate de plățile efectuate de către reclamantă cu prilejul încheierii celor două antecontracte, că nu ar fi analizat clauzele penale existente în antecontractele în discuție ori că nu ar fi analizat îndeplinirea/neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către reclamantă, excedează limitelor investirii instanței de apel în rejudecare și reprezintă aspecte care au intrat în puterea de lucru judecat, nemaiputând fi puse în discuție în rejudecarea care a vizat exclusiv întinderea prestațiilor pretinse și dacă reclamanta este îndreptățită la restituire (în ipoteza în care nu este persoana care a efectuat prestațiile pretinse).

Pe cale de consecință, criticile vizând aspectele menționate, nu pot fi primite, pentru argumentele arătate.

O altă critică a recurentului a vizat încălcarea principiului disponibilității întrucât instanța de apel a administrat în favoarea reclamantei proba testimonială, care nu a fost solicitată de către aceasta prin întâmpinare, și nici la primul termen de judecată stabilit după rejudecare, și a dispus să fie audiați în calitate de martori D., E. și F., ultimii doi fiind în gradul prohibit de lege pentru fi audiați, în calitate de părinți ai reclamantei.

Critica vizează însă legalitatea și încuviințarea probelor, neavând nicio legătură cu principiul disponibilității astfel cum este reglementat de art. 9 C. proc. civ., care vizează modalitatea în care poate fi pornit procesul civil, faptul că obiectul și limitele acestuia sunt stabilite de către părți, că părțile pot renunța la judecată sau la dreptul pretins, la exercitarea căilor de atac sau la executarea unei hotărâri.

Recurentul învederează că proba cu martori nu a fost solicitată de către reclamantă prin întâmpinare și nici la primul termen după rejudecare, însă această probă a fost dispusă de instanță față de opoziția manifestată de pârât în legătură cu declarațiile extrajudiciare ale terțelor persoane, din nevoia de a da curs îndrumărilor trasate prin decizia de casare și, nu în ultimul rând, în virtutea rolului activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ., conform căruia "(1) Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile. (2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc. (...)"

În aplicarea textului legal anterior menționat, necesitatea administrării probei cu martori a rezultat din îndrumările deciziei de casare, care a apreciat că instanța învestită cu solicitarea de restituire a prestațiilor trebuie să cerceteze nu numai dacă s-au efectuat prestațiile pretinse, dar și împrejurarea dacă reclamanta este îndreptățită la restituire, în ipoteza în care nu este persoana care a efectuat prestațiile pretinse. Aceste statuări ale deciziei de casare au dat curs criticilor formulate chiar de către recurentul-pârât în etapa procesuală anterioară privind situația restituirii prestațiilor efectuate în temeiul celor două promisiuni de vânzare-cumpărare. În acest context, faptul că reclamanta nu a solicitat asemenea probatorii încă dintru început (ci a recurs la o probă cu înscrisuri constând în declarații extrajudiciare ale terțelor persoane ce au efectuat plățile în discuție, aceasta indicând că două dintre acestea ar fi nedeplasabile) este lipsit de relevanță, necesitatea administrării rezultând, așa cum s-a arătat, din cele stabilite prin decizia de casare, iar ordonarea lor, de către instanță, fiind realizată în aplicarea rolului activ reglementat de art. 22 C. proc. civ. mai sus citat.

În ce privește încuviințarea audierii ca martori a unor persoane aflate într-un grad de rudenie prohibit de lege cu reclamanta (părinții acesteia), Înalta Curte constată că, deși prin încheierea din 09.11.2022 a fost încuviințată proba testimonială privind pe D., E. și F., la termenul din 18.01.2023, instanța a luat act că E. și F. sunt părinții reclamantei (întrucât atunci i s-a adus la cunoștință relația de rudenie) și a revenit asupra acestei probe care, astfel, nu a mai fost administrată, astfel că nicio vătămare nu a putut fi produsă pârâtului din simpla încuviințare ca martori a acestor persoane, neurmată și de audierea lor.

În consecință, și această critică va fi respinsă, ca nefondată.

Recurentul mai pretinde că instanța de apel a preluat considerentele deciziei de casare și nu a stabilit dacă reclamanta este îndreptățită la restituire și care este întinderea acestei sume.

Așa cum s-a arătat deja, conformându-se deciziei de casare, instanța de apel a analizat înscrisurile reprezentând plăți făcute în numele reclamantei de către diverse persoane și a administrat, în rejudecare, proba testimonială, tocmai în vederea stabilirii aspectelor despre care recurentul, în mod eronat, susține că nu ar fi fost identificate.

Pe baza probelor administrate, instanța de apel a constatat că sumele de bani plătite de terți sunt în măsură a fi valorificate drept plăți făcute în numele reclamantei și a expus argumentele care susțin acest raționament, fiind evident că este vorba de suma solicitată prin acțiune. În acest sens, instanța de apel a reținut că "Împrejurarea că dreptul de ipotecă a fost instituit pentru suma de 27 000 de euro, iar nu de 50 000 euro nu este de natură să anihileze dovezile concrete de plată aflate la dosare și enumerate mai sus", dovezi din a căror însumare, contrar susținerilor recurentului, rezultă care este cuantumul la care este îndreptățită reclamanta,,.

Din perspectiva celor expuse, din care rezultă fără posibilitate de echivoc că instanța de recurs a examinat toate motivele de recurs invocate și, cum prin exercitarea căii extraordinare de atac a contestației în anulare pentru motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. nu poate fi cenzurat modul în care instanța de recurs, analizând motivele de casare, a înțeles să răspundă acestora, întrucât ține de esența judecății, iar concluzia contrară ar presupune că prin contestația în anulare s-ar putea urmări corectarea unor greșeli de judecată, iar nu doar a erorilor în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, ceea ce nu este posibil, Înalta Curte, reține că susținerile contestatorului B. sunt nefondate, motiv pentru care urmează a se respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată împotriva deciziei civile nr. 69 din 17 ianuarie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2020. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi obligat contestatorul B. la plata către intimata A. a sumei de 8330 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, potrivit facturii fiscale seria x și extrasului de cont de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul B. împotriva deciziei civile nr. 69 din 17 ianuarie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2020.

Obligă contestatorul B. la plata către intimata A. a sumei de 8330 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 martie 2024.