ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 851/2025

Ședința publică din data de 1 aprilie 2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova înregistrată sub nr. x/2024, revizuentul A. a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 345/07.03.2024, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. x/2021, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C C. proc. civ., întrucât încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1111/28.06.2022, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2021.

În motivare, revizuentul a arătat că prin decizia civilă nr. 1111/28.06.2022 (prima) cu autoritate de lucru judecat pronunțată într-un litigiu având ca obiect ordonanță președințială, chestiunea litigioasă dezlegată privește soluția pe care Tribunalul Dolj a conferit-o asupra admisibilității cererii de intervenție în interes propriu formulată de fiul major B. într-o procedură specială în care instanța poate dispune măsuri numai cu privire la copii minori, precum și cu privire la regimul juridic și temeiul legal prin raportare la care trebuie să fie analizată admisibilitatea unei cereri de intervenție în interes propriu într-o astfel de procedură.

Astfel, instanța a statuat că intervenția principală are caracterul unei veritabile cereri de chemare în judecată îndreptată împotriva părților inițiale și dobândește caracter incidental, fiind grefată pe cererea principală și că admisibilitatea cererii de intervenție în interes propriu trebuie analizată nu numai prin raportare la dispozițiile art. 61 și 62 C. proc. civ., ci prin raportare la natura și obiectul litigiului în care s-a intervenit. De asemenea, a mai statuat și faptul că intervenientul, persoană majoră aflată în continuarea studiilor, nu poarte uza de dispozițiile legale care reglementează măsuri ce pot fi luate în considerarea interesului copiilor minori, apreciind că un astfel de demers este inadmisibil.

Revizuentul a mai arătat că prin decizia civilă nr. 345/07.03.2024 (a doua), decizie pronunțată în cauza având ca obiect divorț, Tribunalul Dolj analizând admisibilitatea cererii de intervenție în interes propriu formulată de majorul B. și ignorând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat produs în această privință de decizia precedentă, a dispus admiterea cererii de intervenție în interes propriu formulată de acesta în cadrul procesului de divorț, transformându-l pe major într-un veritabil reclamant alături de mama sa, care era de asemenea reclamantă în divorț, și stabilind astfel un cadru procesual care încalcă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat produs de decizia civilă nr. 1111/2022.

Prin urmare două instanțe de același grad au pronunțat hotărâri potrivnice, cea de-a doua încălcând autoritatea de lucru judecat a celei dintâi cu privire la modalitatea de soluționare a unui incident ce ține de admisibilitatea unei intervenții în interes propriu a fiului major, în cauze în care judecătorul poate dispune măsuri numai cu privire la copii minori, indicând în acest sens dispozițiile art. 430 C. proc. civ. Cererile de divorț au caracter strict personal, măsurile cu privire la minor în cadrul procesului de divorț fiind acceptate în mod expres și limitativ de legiuitor din rațiuni de țin de apărarea interesului superior al copilului minor, fiind inadmisibilă lărgirea cadrului procesual cu aplicarea dispozițiilor art. 61 și 62 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 190/29.05.2024, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de către revizuentul A., împotriva deciziei civile nr. 345/07.03.2024, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimații C. și B. și a obligat revizuentul la plata sumei de 2000 RON către intimați cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuentul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta învederează că curtea de apel era ținută a verifica îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a revizuirii, fără a putea face aprecieri asupra legalității sau temeiniciei niciuneia dintre hotărârile judecătorești prin raportare la care a fost invocată contradictorialitatea. Cu toate acestea, în partea a doua a deciziei, atunci când curtea se raportează la decizia civilă supus revizuirii, regăsim o veritabilă evaluare a acestei decizii sub aspectul legalității soluției și a temeiniciei, raționament de natură a contrazice în mod vădit caracterul extraordinar al acestei căi de atac.

Soluționând cererea de revizuire, curtea de apel a realizat un veritabil control judiciar asupra legalității deciziei nr. 345/2024, deși, dispozițiile art. 513 alin. (3) C. proc. civ.. impun în mod imperativ ca dezbaterile să fie limitate la admisibilitatea revizuirii.

Dacă se recunoaște o veritabilă autoritate de lucru judecat unei încheieri interlocutorii neapelate printr-un apel incident, aceeași veritabilă autoritate trebuie recunoscută și soluției pronunțată de Tribunalul Dolj, prin decizia civilă nr. 1111/2022, decizie prin care această chestiune litigioasă a fost tranșată definitiv în sensul desființării încheierii de admiterii în principiu și respingerii ca inadmisibilă a cererii de intervenție în interes propriu a fiului major.

Cât privește necesitatea declarării unui apel incident de către recurentul revizuent, apel care ar fi trebuit să privească exclusiv încheierea de admitere în principiu a cererii de intervenție, statuările instanței de apel sunt nelegale, pentru două categorii de argumente. În lumina dispozițiilor art. 235 C. proc. civ. primesc calificarea de încheieri interlocutorii încheierile prin care, fără a se hotărâri întrutotul asupra procesului, se soluționează excepții procesuale, incidente procedurale, ori alte chestiuni litigioase. Analizând soluția instanței de fond, se poate constata că revizuentul nu avea interes în declararea unei căi de atac pe fond împotriva sentinței pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2021, se poate constata că soluția pe fond a fost favorabilă revizuentului, cererea de intervenție în interes propriu fiind respinsă pe fond o dată cu soluționarea cauzei.

În cazul soluției pronunțate de instanța de fond asupra cererii de intervenție principală în dosarul nr. x/2021, se poate constata și faptul că soluția a fost pronunțată ulterior dezlegării definitive dată prin decizia nr. 1111/2022 asupra chestiunii litigioase privind admisibilitatea unei cereri de intervenție principală formulată de un terț în proceduri ce permit măsuri numai cu privire la copii minori, respectiv, instanța a dezlegat pricina la data de 4.10.2022, pronunțând la fond o soluție care a valorificat inclusiv autoritatea de lucru judecat produsă de decizia civilă nr. 1111/2022.

Motivarea curții de apel este contradictorie întrucât inițial instanța statuează în mod expres că este corectă susținerea recurentului potrivit cu care prin decizia Tribunalului Dolj nr. 1111/2022 a fost dezlegată o chestiune litigioasă privind admisibilitatea cererii de intervenție a fiului major, dar că această chestiune a fost analizată prin raportare la procedura specială a ordonanței președințiale prevăzută de dispozițiile art. 920 C. proc. civ., fiind vădit că instanța califică intervenția principală formulată în cerere de ordonanță președințială tot ca o cerere de ordonanță președințială, deși, intervenția principală are natura juridică a unei cereri de chemare în judecată distinctă de cererea din litigiul inițial dintre părți, și în această cerere intervenientul este reclamant, iar părțile originare pârâți. Instanța trebuia să analizeze îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de revizuire prin raportare la natura juridică și efectele juridice specifice produse de o cerere de intervenție principală, și nu prin raportare la cererea formulată între părțile originare din proces.

Concluzionând, contradictorialitatea considerentelor rezidă pe de o parte în faptul că deși este reținut caracterul extraordinar al acestei căi de retractare, instanța analizează decizia revizuită ca o veritabilă instanță de control judiciar. De asemenea, din considerente nu se poate reține în mod cert care este ipoteza prin raportare la care chestiunea litigioasă tranșată între părți poate produce efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

În ceea ce privește critica revizuentului sub aspectul motivării prin raportare la argumente străine de natura pricinii, acesta învederează că la soluționarea cauzei, curtea de apel a depășit limitele specifice cercetării judecătorești în procedura revizuirii, procedând la un veritabil control judiciar cu privire la decizia nr. 345/2024, analizând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate într-o manieră tributară reglementării instituției autorității de lucru judecat, motivarea expusă în raport de această reglementare nefiind de natură a reprezenta o veritabilă dezlegare a cauzei.

În cauza de față, raționamentul instanței de apel se raportează exclusiv la efectul negativ al autorității de lucru judecat, respectiv acela care constă în oprirea unui demers judiciar identic cu cel deja parcurs în precedent, fără a se raporta la efectul pozitiv recunoscut de noua reglementare legală, cu accepțiunea consacrată și în jurisprudența CEDO, și care, a reprezentat de altfel ipoteza prin raportare la care a înțeles să formuleze cererea de revizuire. Instanța nu se raportează în dezlegarea pricinii la acest din urmă aspect, expunând argumente străine de motivarea expusă de recurent, și, mai mult condiționând recunoașterea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat de exercitarea unei căi de atac. Or, reglementarea conținută în dispozițiile art. 430-431 C. proc. civ. este una imperativă, iar efectele hotărârilor judecătorești trebuie recunoscute independent de poziția procesuală a părților.

Cererea de revizuire așa cum a fost formulată este cu atât mai mult admisibilă cu cât instanța în dezlegarea pricinii reține că tribunalul nu a mai analizat admisibilitatea, prin urmare nu a verificat existența unei hotărâri judecătorești pronunțată deja între părți asupra acestei chestiuni litigioase, astfel că, dacă se recunoaște încheierii interlocutorii din 2.12.2021 autoritate de lucru judecat asupra admisibilității cererii de intervenție, cu atât mai mult, trebuie să recunoaștem aceleași efecte produse de decizia civilă nr. 1111/2022 asupra chestiunii litigioase în discuție.

Așadar, în mod cert, instanța de judecată s-a raportat la argumente străine de natura pricinii, soluția astfel pronunțată fiind nelegală.

În raport de argumentarea mai sus expusă se poate constata o încălcare a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. întrucât, prin considerentele deciziei recurate, instanța nu analizează în niciun fel argumentele expuse de recurent prin cererea de revizuire, ci, soluționează cauza prin raportare la alte criterii, fără a argumenta, nici măcar indirect care sunt motivele pentru care apărările revizuentului au fost înlăturate.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, astfel încât din ea să rezulte justețea soluției pronunțate. O motivare corectă presupune: răspunsuri precise la toate capetele de cerere și la toate apărările formulate; o expunere clară a argumentelor și raționamentelor juridice, a principiilor și regulilor de drept substanțial și procesual; referirea la realitatea faptelor și la judecăți verificate în concret pe speță; motivarea trebuie să fie guvernat de principiul consecvenței și al principialității.

Decizia recurată nu răspunde nici implicit argumentelor invocate de recurent prin cererea formulată, soluția de respingere a cererii de revizuire fiind construită prin raportare la efectul negativ specific autorității de lucru judecat, deși, revizuentul s-a prevalat de efectul pozitiv în forma în care acesta este consacrat de reglementarea în vigoare.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul arată că dispozițiile art. 1002 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, așa cum în mod nelegal a reținut instanța inițial învestită, întrucât autoritatea de lucru judecat nu a fost invocată prin raportare la obiectul cererii, ci prin raportare la o chestiune litigioasă tranșată definitiv între părți, în cadrul acestui litigiu.

În acest sens, prin decizia civilă nr. 1111/2022, tribunalul a statuat că intervenția principală are caracterul unei veritabile cereri de chemare în judecată îndreptată împotriva părților inițiale și dobândește caracter incidental, fiind grefată pe cererea principală. Tribunalul a statuat că admisibilitatea cererii de intervenție în interes propriu trebuie analizată nu numai prin raportare la dispozițiile art. 61 și 62 C. proc. civ. și trebuie analizată prin raportare la natura și obiectul litigiului în care s-a intervenit.

Tribunalul a statuat de asemenea faptul- că intervenientul, persoană majoră aflată în continuarea studiilor, nu poarte uza de dispozițiile legale care reglementează măsuri ce pot fi luate în considerarea interesului copiilor minori, apreciind că un astfel de demers este inadmisibil.

A subliniat faptul că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu a fost invocat prin raportare la măsurile provizorii dispuse pe calea ordonanței președințiale, ci, prin raportare la chestiunea litigioasă soluționată în cadrul acestui dosar, chestiune ce privește posibilitatea fiului major de a interveni în interes propriu într-o procedură ce vizează raporturile dintre soți și situația minorilor pe durata divorțului și ulterior acestuia.

În lumina dispozițiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., o chestiune litigioasă tranșată definitiv între părți, indiferent de procedura în care ea a primit dezlegare, nu mai poate fi repusă în discuție și nu poate primi o altă dezlegare într-un litigiu ulterior, chiar dacă, în acel litigiu cauza juridică a litigiului este diferită.

Este tocmai ipoteza din cauza de față, în care nu numai că există o legătură între cele două litigii, ci, mai mult, dosarul nr. x/2021 este derivat din dosarul de divorț. O cerere întemeiată pe dispozițiile art. 920 C. proc. civ. poate fi formulată numai dacă există dosar de divorț înregistrat, iar limitele de soluționare sunt aceleași cu limitele stabilite și pentru dosarul de divorț. Fiului major nu i s-a recunoscut posibilitatea de a-și valorifica dreptul său de a cere pensie în cadrul unei proceduri speciale derivate din dosarul de divorț dar i se recunoaște o astfel de posibilitate în cadrul dosarului de fond, deși circumstanțele și specificul procedurii este aceeași, respectiv raporturi personale și patrimoniale dintre soți și măsuri cu privire la copiii minori, instanța apreciind că nu există nicio încălcare a autorității de lucru judecat.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-revizuent solicită să se constate că toate cerințele formale dar și de admisibilitate a cererii sunt îndeplinite, iar soluția curții de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material incidente în speță.

Prin raportare strict la condițiile de admisibilitate a cererii, se constată că acestea sunt îndeplinite în mod cumulativ: i) existența a două hotărâri judecătorești potrivnice; ii) hotărârile sunt pronunțate în aceeași pricină - obiectul cererii de intervenție, părțile cererii, natura litigiului în care a fost formulată cererea precum și la cauza juridică a acesteia, se poate constata că aceasta are elemente identice atât în dosarul nr. x/2021, cât și în dosarul nr. x/2021; iii) hotărârile sunt pronunțate în dosare diferite; iv) în dosarul nr. x/2021 nu s -a discutat și nu a fost analizată excepția autorității de lucru judecat.

De asemenea, prin soluția pronunțată este încălcat în mod vădit dreptul la un proces echitabil, întrucât, menținerea unei soluții fără a se fi analizat și pronunțat pe incidența în cauză a autorității de lucru judecat, sub pretextul că neavând apel instanța nu putea face o astfel de verificare, este de natură a încălca grav dreptul la apărare, în condițiile în care nici la fond și nici în apel asupra cererii de intervenție nu s-au făcut niciun fel de probatorii sau apărări de fond.

În raport de acest argument soluția legală este aceea de anulare a deciziei nr. 345/2024 și trimiterea spre rejudecare cu valorificarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat produs de decizia civilă nr. 1111/2023, sau după casare rejudecând cauza să fie dispusă măsura legală a anulării soluției cu privire la această cerere, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinare, intimații C. și B. au solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului-revizuent la plata cheltuielilor de judecată.

Aceștia arată că decizia curții de apel este judicios motivată, motivarea unei hotărâri judecătorești nu este o chestiune de volum, ci una de conținut. În consecință, decizia recurată a dezlegat problema inadmisibilității cererii de intervenție, în acel dosar de ordonanță președințială, nicidecum în toate dosarele. În consecință, instanța a reținut că decizia civilă nr. 1111/2022 nu se opune cu autoritate de lucru judecat față de instanța învestită cu fondul procesului, respectiv divorț. De altfel, potrivit art. 1002 alin. (2) C. proc. civ. ordonanța președințială nici nu are autoritate de lucru judecat asupra cererii privind fondul dreptului.

Iar pe de altă parte, recurentul a invocat puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1111/2022 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2021 nu autoritatea de lucru judecat a acesteia prevăzută de dispozițiile art. 430 C. proc. civ., cele două expresii și instituții nefiind sinonime.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., solicită respingerea acestuia, în speță nefiind îndeplinite cerințele art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu este identitate de obiect și nici de cauză, dosarul în care s-a pronunțat decizia nr. 1111/2022 având ca obiect ordonanța președințială, cererea de intervenție principală formulată de intervenientul B. în dosarul respectiv a fost respinsă ca inadmisibilă tocmai pentru că a fost formulată în cadrul unui proces guvernat de dispozițiile art. 920 C. proc. civ., admisibilitatea unei cereri de intervenție se analizează în cadrul dosarului în care este formulată, nu numai prin prisma condițiilor prevăzute de art. 61 și 62 C. proc. civ., ci și în raport de natura și obiectul litigiului în care s-a intervenit.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin recursul declarat este supusă analizei de legalitate a instanței de control judiciar încălcarea, de către instanța învestită cu soluționarea cererii de revizuire, a dispozițiilor art. 430 - 431 C. proc. civ., întrucât, în opinia recurentului, dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din perspectiva cărora a fost soluționată cererea acestuia.

Astfel, prin cererea de revizuire adresată Curții de Apel Craiova, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuentul A. a pretins că decizia atacată, nr. 345/07.03.2024 a Tribunalului Dolj ar fi contrară deciziei nr. 1111/28.06.2022, pronunțată de aceeași instanță sub aspectul încălcării efectului pozitiv al lucrului judecat privind chestiunea litigioasă referitoare la dezlegarea tribunalului asupra admisibilității cererii de intervenție în interes propriu formulată de fiul major într-o procedură specială în care instanța poate dispune măsuri numai cu privire la copiii minori, precum și cu privire la regimul juridic și temeiul legal prin raportare la care trebuie să fie analizată admisibilitatea unei cereri de intervenție în interes propriu într-o astfel de procedură. În esență, acesta susține că prin decizia nr. 1111/2022 pronunțată în cadrul unei proceduri de ordonanță președințială, tribunalul a statuat că intervenția principală are caracterul unei veritabile cereri de chemare în judecată îndreptată împotriva părților inițiale și dobândește caracter incidental, fiind grefată pe cererea principală, iar admisibilitatea acestei cereri trebuie analizată nu numai prin raportare la dispozițiile art. 61 - 62 C. proc. civ., ci și prin raportare natura și obiectul litigiului în care s-a intervenit.

Acesta susține că prin cea de-a doua hotărâre indicată, decizia nr. 345/2024 pronunțată într-o cauză având ca obiect divorț, tribunalul, analizând admisibilitatea cererii de intervenție formulată de fiul major a admis-o și l-a transformat pe major într-un veritabil reclamant alături de mama sa, cu ignorarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei nr. 1111/2022.

- Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susține că instanța era ținută a verifica îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a revizuirii, fără a putea face aprecieri asupra legalității sau temeiniciei niciuneia dintre hotărârile judecătorești contrare, fapt ce nu s-a întâmplat întrucât în soluționarea cererii de revizuire, aceasta a realizat un veritabil control judiciar al deciziei nr. 345/2024.

De asemenea, mai susține că decizia recurată conține considerente contradictorii sub aspectul că, deși s-a reținut caracterul extraordinar al revizuirii, nu se reține în mod cert care este ipoteza prin raportare la care chestiunea litigioasă dintre părți produce efectul pozitiv al lucrului judecat, ci din contră, din raționamentul instanței rezultă că aceasta s-a raportat la argumente străine de natura pricinii respectiv la efectul negativ al autorității de lucru judecat, soluția astfel pronunțată fiind nelegală.

Înalta Curte reține că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. (6) C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din cuprinsul dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le conțină orice hotărâre judecătorească pentru a asigura posibilitatea exercitării controlului judiciar, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea.

Verificând hotărârea atacată cu recurs, din perspectiva respectării cerințelor legale de indicare a motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, Înalta Curte constată că instanța de revizuire a luat în considerare toate aspectele esențiale ale cauzei și a răspuns argumentelor părților, motivarea deciziei pronunțate cuprinzând fraze prin care se arată într-o manieră lămuritoare considerentele asupra cărora își întemeiază raționamentul, prin raportare la normele incidente în speță.

Astfel, în soluționarea cererii de revizuire, Înalta Curte constată că instanța de fond, în mod corect, a analizat comparativ cele două hotărâri judecătorești supuse revizuirii și că descrierea în cadrul considerentelor a unor pasaje din cadrul acestor hotărâri folosind expresii clare de tipul: "tribunalul reține" sau "tribunalul constată", nu reprezintă o reevaluare a legalității hotărârilor ci din contră, se constată că acestea sunt simple preluări din motivarea deciziei tribunalului și sunt succedate de argumentele și raționamentul propriu al curții de apel în soluționarea cererii cu care a fost învestită.

În ceea ce privește citatul din decizia criticată de recurent prin memoriul de recurs la pag. 2 ultimul paragraf "în situația în care revizuentul ar fi declarat apel și împotriva acesteia, tribunalul, în dosar nr. x/2021 ar fi putut proceda atât la analiza admisibilității cererii de intervenție, cât și la verificarea măsurii în care decizia civilă nr. 1111/2022 ar fi putut avea, eventual, autoritate de lucru judecat în cauza de fond a divorțului, asupra chestiunii litigioase respective", acesta nu reprezintă decât o explicație, o continuare a raționamentului anterior al curții de apel, prin care reținuse elementul esențial pentru respingerea revizuirii, anume că dezlegarea asupra admisibilității cererii de intervenție în interes propriu din cuprinsul deciziei nr. 345/2024 nu se sprijină pe un raționament opus/contrar celui avut în vedere la pronunțarea deciziei nr. 111/2023 a Tribunalului Dolj (care apreciase asupra inadmisibilității cererii de intervenție de intervenție în interes propriu a aceleiași părți într-un litigiu soluționat în procedura ordonanței președințiale), factor hotărâtor în absența căruia nu se poate vorbi despre o contrarietate sub aspect pozitiv între cele două hotărâri judecătorești.

Prin urmare, nu un control judecătoresc al deciziei nr. 345/2024 a Tribunalului Dolj realizează instanța de revizuire în paragraful indicat de recurent, după cum eronat critică partea, ci aceasta indică situația ipotetică, ce nu a existat în fapt, aceea a apelului incident pe care revizuentul l-ar fi putut declara împotriva încheierii interlocutorii din 2.12.2021 spre a opune dezlegările deciziei nr. 1111/2022 în procesul de divorț, asupra admisibilității intervenției în interes propriu a fiului major, singura situație ce ar fi putut genera o statuare în cuprinsul deciziei nr. 345/2024 pe aceleași aspecte avute în vedere la pronunțarea deciziei nr. 1111/2022, argumentul menționat neconstituind nicidecum o nouă analiză asupra legalității sau a temeiniciei a hotărârii supuse revizuirii, astfel cum în mod greșit susține recurentul.

În realitate, cel care propune un control de legalitate asupra deciziei nr. 345/2024 este tocmai recurentul atunci când afirmă că, soluționând procesul de divorț în apel, instanța care a pronunțat această decizie putea reține că, deși admisă în principiu prin încheierea din 2.12.2021, cererea de intervenție în interes propriu a fiului minor nu poate primi soluționare pe fond, date fiind efectele autorității de lucru judecat produse de decizia nr. 1111/2022 a Tribunalului Dolj, hotărâre prin care această chestiune litigioasă fusese tranșată în mod definitiv. În mod evident, afirmând aceasta, recurentul critică decizia nr. 345/2024 pentru motivul că nu ar fi afirmat ceea ce el consideră că era pregnant în soluționarea definitivă a cererii de intervenție în interes propriu pe care o formulase în procesul de divorț fiul major, considerent însă care nu se regăsește enunțat în decizia atacată pe calea revizuirii.

Pentru motivele ce se vor arăta în continuare, argumentul recurentului nu este nici corect, deoarece, așa cum statuează în mod categoric prevederile art. 1002 alin. (2) C. proc. civ., ordonanța președințială - categorie căreia se integrează decizia civilă nr. 111/2022 a Tribunalului Doj - nu are autoritate de lucru judecat asupra cererii privind fondul dreptului, categorie căreia îi aparține decizia civilă nr. 345/2024 a aceluiași tribunal.

Tot în optica unui control în legalitate a deciziei nr. 345/2024 a Tribunalului Dolj sunt formulate și celelalte argumente ale recurentului prin care justifică de ce consideră că nu ar fi avut interes în formularea unui apel incident la încheierea de ședință din 2.12.2021 (prin care Judecătoria Craiova admisese în principiu cererea de intervenție în interes propriu formulată de B.), ori cele prin care arată că, de fapt, această încheiere a fost una greșită și de aceea s-a revenit asupra sa prin sentința 1195/4.10.2022 a primei instanțe sau că, fiind greșită, aceasta nu poate avea regimul legal al unei încheieri interlocutorii deoarece o încheiere greșită nu poate să pregătească dezlegarea pricinii. Toate aceste aspecte, fiind privitoare la elemente ale unei judecăți definitiv realizate, ca efect al pronunțării deciziei civile nr. 345/2024 a Tribunalului Dolj, nu vor fi examinate, fiind cu totul nerelevante obiectului judecății dedus prezentei cauze.

Critica recurentului privind contrarietatea în considerentele deciziei recurate, întemeiată pe faptul că instanța de revizuire califică intervenția principală formulată în ordonanța președințială tot ca o cerere de ordonanță președințială, deși aceasta are natura juridică a unei cereri de chemare în judecată distinctă de cererea din litigiul inițial, nu are nicio legătură cu viciul contrariețății pe care își propune acesta să-l denunțe cât privește regularitatea ori legalitatea hotărârii atacate, iar ceea ce invocă a avea un pretins caracter contradictoriu se referă, de fapt, la efectele legale pe care legea le recunoaște unei hotărâri judecătorești pronunțate în temeiul art. 920 corobotat cu art. 997-1002 C. proc. civ.

Nu doar că nu sunt contradictorii considerentele vizate prin critica recurentului, dar acestea sunt și corecte de vreme ce, potrivit art. 30 alin. (6) C. proc. civ., cererile incidentale - cum sunt cele de intervenție accesorie ori principale - sunt cele formulate în cadrul unui proces aflat în curs de desfășurare și acestea preiau ori intră sub regimul de reglementare al litigiului în care sunt formulate, chiar dacă, așa cum afirmă recurentul intervenția principală formulată într-un proces are natura juridică a unei cereri de chemare în judecată distinctă de cererea din litigiul inițial dintre părți. Aceasta afirmație are valoarea doar de a sublinia faptul că intervenientul în interes propriu tinde să obțină pentru sine parte sau întreg obiectul litigiului disputat în cauza în care intervine și nu semnifică faptul că același litigiu s-ar judeca după anumite reguli cât privește raportul juridic principal, iar după alte reguli, cât privește raportul juridic incidental, cum tinde să acrediteze ideea recurentul care critică reținerea regimului de judecată dat de prevederile art. 920 C. proc. civ. cât privește soluționarea cererii de intervenție principală declarată inadmisibilă prin decizia nr. 1111/2022.

Prin urmare, critica potrivit căreia instanța trebuia să analizeze îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de revizuire prin raportare la natura juridică și efectele specifice produse de o cerere de intervenție principală, și nu prin raportare la cererea formulată între părțile originare în procesul în care a fost formulată, cel de ordonanță președințială, este una eronată și lipsită de temei legal.

Nici teza motivării prin raportare la argumente străine de natura pricinii nu se susține, recurentul alocând motivării memoriului său de la filele x până la filele x argumentația potrivit căreia instanța de fond ar fi soluționat cererea de revizuire în parametrii procesuali specifici cazului de revizuire consacrat în dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 7 din vechiul C. proc. civ., respectiv cercetând o contrarietate în dispozitivele celor două hotărâri judecătorești, iar nu așa cum s-a invocat și cum permit astăzi dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 și cele ale art. 430-432 C. proc. civ., anume a se invoca și cerceta inclusiv o contrarietate în dezlegarea unei chestiuni litigioase, cea a admisibilității cererii de intervenție a copilului major.

Este adevărat că atunci când evocă condițiile de admisibilitate ale revizuirii pentru contrarietate de hotărâri, instanța de fond din revizuire le enunță pe acelea specifice unui caz de contrarietate în dispozitivele hotărârilor ce constituie cei doi termeni ai revizuirii, aspect dedus din evocarea cerinței triplei identități de părți, obiect și cauză între litigiile soluționate prin acestea și care nu se impune ca atare atunci când se invocă o contrarietate în considerente sau în dezlegarea unor chestiuni litigioase, când singura cerință necesar a fi îndeplinită este aceea a identității de părți, celelalte elemente ale raportului juridic putând fi diferite.

Critica recurentului este nefondată însă deoarece, în pofida condițiilor de admisibilitate ale revizuirii întemeiată pe cazul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., enunțate în acești termeni de instanța de fond, aceasta nu a declarat revizuirea ca inadmisibilă pentru neîntrunirea condiției specifice arătate (deși tripla identitate între cele două litigii nu se regăsea întrunită, existând în mod vădit diferențe de obiect între acestea), ci a cercetat chiar cazul de revizuire dedus judecății, acela al revizuirii pentru contrarietate în considerente sau pentru pretinsa dezlegarea diferită adusă prin cele două hotărâri judecătorești chestiunii litigioase a admisibilității cererii de intervenție în interes propriu formulate de copilul major. Așadar, se observă că un considerent eronat sau imprecis utilizat de instanța de revizuire nu a fost de natură să altereze cu totul analiza acesteia, care a fost realizată în chiar parametrii procesuali invocați prin cererea de revizuire, fiind eronată afirmația recurentului potrivit căreia raționamentul instanței de fond se raportează exclusiv la efectul negativ al autorității de lucru judecat (adică acela care oprește un demers judiciar identic cu cel parcurs anterior), iar nu și la efectul pozitiv, utilizând argumente străine de motivarea expusă în cuprinsul cererii de revizuire.

- Criticile recurentului relative la modalitatea în care instituția autorității de lucru judecat a fost interpretată și aplicată în cauză de către curtea de apel, întemeiate pe pct. 7 și pct. 8 ale art. 488 din C. proc. civ., sunt nefondate, acestea având a fi analizate împreună în cele ce urmează.

O primă critică este susținerea recurentului potrivit căreia cererea de revizuire era cu atât mai mult admisibilă cu cât instanța, în dezlegarea pricinii, a reținut că tribunalul nu a analizat admisibilitatea, prin urmare nu a verificat existența unei hotărâri judecătorești pronunțată deja între părți asupra acestei chestiuni litigioase, astfel că, dacă se recunoaște încheierii interlocutorii din 2.12.2021 autoritate de lucru judecat asupra admisibilității cererii de intervenție, cu atât mai mult, trebuiau să fie recunoscute aceleași efecte produse de decizia nr. 1111/2022 asupra chestiunii litigioase în discuție, or, această susținere este eronată și chiar contrară considerentelor reținute de curtea de apel.

Aceste critici denotă viziunea eronată pe care recurentul o are în legătură cu decizia civilă nr. 1111/2024 a Tribunalului Dolj, atribundu-i acesteia o autoritate de lucru judecat pe care legea nu i-o conferă decât așa cum a arătat prin considerentele sale instanța de fond din revizuire, respectiv în limita prevederilor art. 1002 din C. proc. civ., anume asupra unei alte cereri formulate pe cale de ordonanță președințială, numai dacă nu s-au modificat împrejurările de fapt care au justificat-o, și niciodată asupra unei cereri privind fondul dreptului.

Așadar, indiferent pentru care anume motive s-ar fi tranșat asupra inadmisibilității cererii de intervenție principală formulată de copilul major în cauza soluționată prin decizia civilă nr. 1111/2022 a Tribunalului Dolj, această dezlegare nu putea fi purtătoare de autoritate de lucru judecat asupra unei cereri identice de intervenție principală a fiului major în litigiul care tranșa pe fond drepturile litgioase disputate între aceleași părți, cerere ce a fost soluționată prin decizia nr. 345/2024 a Tribunalului Dolj. Sunt, din acest motiv - ce are în vedere dispozițiile legale mai sus menționate ale art. 1002 alin. (2) C. proc. civ. - complet irelevante distincțiile pe care recurentul le face în mod artificial în legătură cu ce anume s-ar fi avut în vedere la statuarea inadmisibilității cererii de intervenție a copilului major în procedura de ordonanță președințială derulată în litigiul finalizat prin decizia nr. 1111/2022, respectiv că s-ar fi pus accentul pe faptul că este vorba despre un litigiu cu minori și nu că ar fi vorba despre tipul de procedură.

Considerentele deciziei nr. 1111/2022 - "Cererea de intervenție principală formulată de intervenientul D. fiind formulată în cadrul unui proces guvernat de dispozițiile art. 920 C. proc. civ. admisibilitatea acesteia trebuie analizată nu numai prin prisma condițiilor prevăzute de art. 61 și 61 C. proc. civ. ci și în raport de natura și obiectul litigiului în care s-a intervenit" - relevă că s-au avut în vedere deopotrivă natura și obiectul litigiului dedus judecății în respectiva cauză, anume că este vorba despre un proces guvernat de dispozițiile art. 920 C. proc. civ., destinat luării de măsuri provizorii pe tot timpul procesului de divorț, care sunt privitoare la soarta și drepturile copiilor minori (locuință, obligația de întreținere, încasarea alocației de stat, folosirea locuinței).

De aceea nu pot fi văzute decât ca eronate susținerile recurentului în sensul că "În lumina dispozițiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., o chestiune litigioasă tranșată definitiv între părți, indiferent de procedura în care ea a primit dezlegare, nu mai poate fi repusă în discuție și nu poate primi o altă dezlegare într-un litigiu ulterior (...)", fiind formulate cu completa nesocotire chiar a dispoziției legale care dă cheia de soluționare a prezentei cauze, respectiv art. 1002 alin. (2) C. proc. civ. Or, simpla existență a acestui text legal infirmă exactitatea susținerilor recurentului, dovedind că, în situații limitativ prevăzute de lege, cum este aceea regăsită în dezlegările oferite prin decizia nr. 1111/2022 asupra admisibilității cererii de intervenție în interes propriu a fiului major, este esențială procedura în care s-a dat respectiva dezlegare, cu implicații chiar asupra felului în care acționează ori se generează o autoritate de lucru judecat asupra dezlegărilor de interes.

În acord cu conținutul art. 1002 C. proc. civ., decizia nr. 1111/2022 și, implicit, dezlegarea dată prin aceasta chestiunii relative la inadmisibilitatea cererii de intervenție în interes propriu a fiului major, contrar susținerilor recurentului, nu se bucură de autoritate de lucru judecat în litigiul care tranșează asupra drepturilor disputate între părți pe fond, inclusiv asupra cererii de intervenție în interes propriu cu același obiect formulată de copilul major, litigiu soluționat definitiv prin decizia nr. 345/2024.

Deopotrivă, se impune menționat că decizia civilă nr. 1111/2022 are un regim legal decurgând din faptul soluționării pe calea acesteia a unor cereri judecate după o procedură specială, cea a ordonanței președințiale, astfel încât partea nu poate să aleagă căror efecte legale să se dea prevalență, după nevoia intereselor sale, așa cum se înțelege că își dorește atunci când susține că "nu înțelegem să opunem decizia nr. 1111/2022 prin raportare la măsurile provizorii pe care instanța le-a dispus prin hotărârea pronunțată, ci prin raportare la dezlegarea dată chestiunii litigioase ce privește admisibilitatea sau inadmisibilitatea unei cereri de intervenție în interes propriu formulată de fiul major într-o cauză în care judecătorul, potrivit legii, poate dispune măsuri doar cu privire la un copil minor". Hotărârea judecătorească de care recurentul s-a prevalat în cuprinsul cererii sale de revizuire este un tot unitar și se bucură în întregul său de același regim juridic atras de dispozițiile legale în temeiul cărora a fost pronunațată, respectiv art. 920 coroborat cu art. 997-1002 C. proc. civ., partea neputând să-și aleagă singură un alt regim legal al hotărârii pe care își sprijină pretențiile și nici să pretindă cumva o disociere e efectelor pe care aceasta le produce și care nu pot fi decât cele date de lege.

Prin urmare, situația de contrarietate în dezlegări a hotărârilor indicate prin cererea de revizuire nu se regăsește în cauză, după cum corect a statuat prima instanță și, față de cele arătate, nici nu ar fi posibil de conceput în circumstanțele expuse în raport cu niciuna din dezlegările regăsite în cuprinsul deciziei etalon, nr. 1111/2022 a Tribunalului Dolj, fiind nefondată critica de nesocotire a autorității de lucru judecat ce se reproșează instanței ce a soluționat cererea de revizuire.

Pentru soluționarea motivului de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța învestită trebuie să cerceteze în mod comparativ cele două hotărâri suspuse revizuirii, în limitele învestirii, analiză care se poate face atât sub aspect negativ, cât și sub aspect pozitiv al puterii de lucru judecat.

Or, în speță, Înalta Curte constată că, instanța învestită cu cererea de revizuire s-a raportat la considerentele celor două hotărâri supuse analizei și nu la dispozitivul acestora, reținând în mod corect, următoarele:

- " Observând considerentele deciziei nr. 1111/2023 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosar nr. x/2021 se constată cu claritate că temeiul pentru care s-a statuat asupra inadmisibilității cererii de intervenție vizează împrejurarea că dispozițiile art. 920 C. proc. civ..se referă la luarea unor masuri provizorii prin ordonanță președințială cu privire la stabilirea locuinței copilului minor, la obligația de întreținere, exercitarea autorității părintești asupra copilului minor și la folosirea locuinței familiei. ".

- " Alta este însă situația în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Dolj, in care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere, care a avut ca obiect fondul dosarului de divorț, cu capetele accesorii acestuia, cadru procesual în care nu au nicio incidență dispozițiile art. 920 C. proc. civ. la care s-a raportat instanța de apel în cauza nr. x/2021*- soluționând ordonanța președințială."

Pentru a fi incident motivul de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este necesar să fie îndeplinite, în mod cumulativ următoarele condiții: i) să existe două hotărâri potrivnice, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei; ii) să existe o identitate de părți, nu în mod necesar și de obiect și/sau cauză între cele două procese; iii) hotărârile să fi fost pronunțate în procese/dosare diferite și iv) al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau instanța din eroare să nu se fi pronunțat asupra ei. În mod particular, este necesar ca hotărârea ale cărei dezlegări se invocă a fi fost încălcate/nesocotite prin judecata înfăptuită în cel de-al doilea proces, aflat în legătură cu primul, să fie înzestrată prin lege cu atributul autorității de lucru judecat întrucât altfel cererea de revizuire este inadmisibilă, neputând exista altfel un caz de revizuire sancționat pe temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., lipsind situația premisă.

Prin raportare la situația prezentată, se constată că, în cauză, nu este îndeplinită această din urmă cerință.

Astfel cum în mod corect a reținut și curtea de apel, decizia nr. 1111/2022 prin care a fost respinsă cererea de intervenție principală a fost întemeiată pe dispozițiile art. 920 C. proc. civ. care reglementează regimul măsurilor provizorii în cazul procedurii de divorț, dar doar în interesul copiilor minori, fiind emisă într-un dosar ce are ca obiect ordonanță președințială, în schimb, în hotărârea a cărei revizuire se cere, respectiv decizia nr. 345/2024 și prin care o astfel de cerere de intervenție a fost admisă, obiectul cauzei l-a constituit divorțul dintre soți.

Drept urmare, în fundamentarea soluției sale, curtea de apel nu s-a raportat doar la obiectul celor două procese în care au fost pronunțate cele două hotărâri, ci, și la normele procedurale incidente în fiecare cauză, respectiv la cauza diferită a celor două cereri de chemare în judecată, conchizând că prin decizia nr. 1111/2022 nu s-a avut în vedere doar faptul că dosarul are ca obiect măsuri privitoare la copiii minori, reținând astfel: " soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție în procedura ordonanței președințiale pe considerentul că nu sunt îndeplinite condițiile speciale expres prevăzute de art. 920 C. proc. civ. ce se referă la copilul minor, nu se impune cu autoritate de lucru judecat față de instanța învestită cu fondul procesului, strict pe această chestiune litigioasă, deoarece fondul procesului nu este supus acelorași norme speciale - art. 920 C. proc. civ..".

O altă soluție a instanței de fond nici nu ar putea fi posibilă întrucât aceasta ar fi în mod vădit contrară atât dispozițiilor art. 1002 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează procedura ordonanței președințiale, care prevede în mod expres că "ordonanța președințială nu are autoritate de lucru judecat asupra cererii privind fondul dreptului", cât și a art. 430 C. proc. civ. - care reglementează regimul juridic general și comun al autorității de lucru judecat atât sub aspect pozitiv, cât și negativ, invocat de recurent, și care la alin. (3) prevede că: "hotărârea prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului.", or, aceste dispoziții au un caracter imperativ și nu pot fi reinterpretate într-un alt sens deoarece ar nesocoti însăși voința legiuitorului.

Întrucât procedura ordonanței președințiale este reglementată de dispozițiile art. 997 - 1002 C. proc. civ., este de observat că ceea ce caracterizează de fapt această procedură este caracterul său provizoriu, ca atare, soluția instanței care a fost învestită cu o astfel de cerere, în speță decizia nr. 1111/2022 nu poate fi opusă soluției instanței învestite cu soluționarea fondului cauzei, respectiv a deciziei nr. 345/2024, nici sub aspectul pozitiv, nici sub aspectul negativ al autorității de lucru judecat.

Celelalte susțineri ale recurentului potrivit cărora dispozițiile art. 1002 C. proc. civ. nu ar fi incidente în cauză întrucât autoritatea de lucru judecat nu a fost invocată prin raportare la obiectul cererii, ci prin raportare la o chestiune litigioasă tranșată definitiv între părți, în cadrul acestui litigiu, sunt complet eronate și străine de sfera de reglementare a instituției autorității de lucru judecat astfel cum este reglementată de C. proc. civ., dispozițiile art. 1002 C. proc. civ. având un caracter special față de cele ale art. 430 - 431 C. proc. civ. care reglementează regimul juridic general al autorității de lucru judecat, cele dintâi, fiind astfel incidente în speță și aplicate în mod corect de către curtea de apel.

În raport de toate considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ce nefondat, recursul declarat de recurentul-revizuent A. împotriva deciziei civile nr. 190 din 29 mai 2024 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Pe cale de consecință, ca parte căzută în pretenții, recurentul-revizuent, A. va fi obligat, în baza dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată în favoarea intimaților B. și C..

În ceea ce privește cuantumul acestora, Înalta Curte constată că intimații au solicitat obligarea recurentului la suma de 7702.51 RON, reprezentând onorariul de avocat, însă, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciază această sumă ca fiind prea mare față de complexitatea cauzei și de activitatea depusă în concret de apărătorul ales al intimaților, materializată prin formularea unei întâmpinări și prin prezența la un termen de judecată, singurul acordat în recurs.

Prin urmare, instanța de recurs va reduce cheltuielile de judecată solicitate de intimați la suma de 4000 RON și pe cale de consecință va dispune obligarea recurentului A. la plata acestei sume către intimații B. și C., cu titlu de cheltuieli de judecată din recurs, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-revizuent A. împotriva deciziei civile nr. 190 din 29 mai 2024 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Obligă pe recurentul-revizuent A., la plata sumei de 4000 RON către intimații B. și C., cu titlu de cheltuieli de judecată din recurs, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 1 aprilie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ. .