Decizia nr. 620/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 71/2023 a Tribunalului Ialomița

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița la 22 iunie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtul B. la restituirea echivalentului în RON a sumei de 37.446 lire sterline, acordată cu titlu de împrumut, la plata dobânzii legale și la plata daunelor morale în cuantum de 25.000 RON. În drept, cererea este întemeiată pe dispozițiile art. 1.350, art. 1.489 alin. (1), art. 2.158, din C. civ., precum și celelalte dispoziții legale indicate în acțiune. Reclamanta a formulat cerere precizatoare, prin care a arătat că înțelege să mărească cuantumul obiectului cererii de chemare în judecată la echivalentul în RON al sumei de 43.936 lire sterline.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 71/F din 26 ianuarie 2023, Tribunalul Ialomița, secția civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată și a luat act că pârâtul va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 286 A din 15 martie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 71 F din 26 ianuarie 2023, pronunțată de Tribunalul Ialomița, secția civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B., ca nefondat.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 286 A din 15 martie 2024 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamanta A., formulând următoarele critici: Printr-o primă critică, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că decizia recurată este fundamentată pe motive contradictorii, fiind nelegală în condițiile în care instanța a soluționat cauza fără a corobora probele administrate în apel, în completarea celor de la fond, dând prioritate unui răspuns la interogatoriu și înlăturând implicit celelalte probe. Cu ignorarea dispozițiilor art. 264 C. proc. civ., instanța de apel a reluat aceeași concluzie a primei instanțe și a ridicat, la rang de regină a probelor, răspunsul reclamantei la întrebarea numărul 9 din interogatoriu, considerând că aceasta ar fi negat existența unui contract de împrumut sub imperiul emoțiilor. Indicând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă s-a referit la câteva elemente ale contractului de împrumut de consumație încheiat între persoane fizice. Prin referire la admisibilitatea probelor în apel, curtea de apel a reținut dispozițiile art. 1.198 din C. civ., vădit în contradicție, constatând că nu s-a făcut dovada existenței între părți a unui contract de împrumut. Or, contractul de împrumut între persoane fizice este o formă de finanțare a unor nevoi personale sau achiziții importante de bunuri foarte des întâlnit în practică între rude, prieteni sau persoane aflate într-o relație intimă, precum în cazul de față, împrumuturile fiind încheiate pe bază de încredere reciprocă. A arătat că recunoașterea de către intimatul-pârât, în decembrie 2021, a faptului că a primit sumele de bani și că se obligă să le restituie reprezintă o confirmare a împrejurării că între părți a intervenit un contract de împrumut sub condiție subînțeleasă, determinată de perspectiva unei căsătorii și constituirea unui patrimoniu în acest sens, dar din punctul de vedere al intimatului nu în patrimoniul comun, ci doar personal, cu atât mai mult cu cât a făcut investiții în propria sa firmă de tractări. A mai menționat că, având în vedere posibilitatea comunicării electronice, practica judiciară din ultimii ani a acordat o importanță majoră extraselor bancare de transfer coroborate de confirmări în corespondența electronică în dovedirea contractului de împrumut încheiat prin acord și nu printr-un înscris ad validitatem ori ad probationem. Recurenta-reclamantă a apreciat că afirmația intimatului-pârât în sensul că nu a solicitat sume de bani este nereală, deoarece în corespondența purtată spunea ce sumă dorește și pentru ce, transmițând contul bancar, mai mult decât atât, prezenta obiectele pe care le achiziționa. Martorii care au cunoscut situația personal au fost și intermediari pentru sumele acordate în numerar. De altfel, situația este reținută și în sentința penală nr. 5/753/2023 în care se concluzionează că prin voința și comportamentul intimatului-pârât a rezultat un fapt juridic ilicit, raportul dintre părți fiind de natură civilă. A arătat că împrumutul de consumație este un contract real care se încheie valabil doar prin remiterea bunului sau bunurilor care fac obiectul acestuia chiar în lipsa oricărui înscris. În opinia sa, concluziile instanței de apel sunt contradictorii, reținând că sumele remise către intimatul-pârât nu pot fi cadouri sau donații, nici împrumut de consumație pentru că nu s-a făcut dovada contractului. Printr-o altă critică a susținut că instanța de apel nu a avut în vedere nici dispozițiile art. 2.158-2.166, art. 2.167-2.170, art. 1.166-1.167, art. 1.266-1.269 din C. civ., menționând că împrumuturile de la rude, de la prieteni ori cunoscuți sunt deseori împrumuturi verbale, astfel că banii se dau fără a fi semnat un contract de împrumut și fără a exista o chitanță cu privire la bani. A considerat că instanța nu a analizat dispozițiile art. 2.158-2.166 din C. civ., omițând să aibă în vedere că un contract de împrumut de consumație este contractul care se încheie la momentul predării banilor, indiferent dacă s-a încheiat un act scris și indiferent dacă s-a stabilit sau nu un termen de restituire. Atât timp cât banii nu au fost dați ca un dar, o donație, și nici în executarea altei obligații, este de la sine înțeles că banii cu titlu de împrumut. Contractul verbal de împrumut este valabil încheiat în momentul predării ori virării banilor, părțile dobândind calități, drepturi și obligații juridice. Indiferent de existența unui act scris, contractul produce efecte juridice. Recurenta-reclamantă a arătat că este nemulțumită că instanța de apel, preluând concluziile primei instanțe, a reținut că sumele date intimatului nu constituie împrumut dovedit. Pentru a soluționa cauza în mod legal, în aprecierea sa, instanța era obligată să interpreteze contractul în condițiile art. 1.266-1.270 din C. civ., având în vedere dispozițiile art. 1.166-1.167 din același cod. Ca atare, a învederat că prin coroborarea probatoriului, instanța trebuia să analizeze cauza obiectivă și cauza subiectivă, implicit scopul imediat al fiecărei părți. A afirmat că, în apel, a insistat pe analizarea scopului intimatului-pârât în determinarea contractului de împrumut și scopului cu care a perpetuat situația de fapt, continuând să obțină sume de bani de la reclamantă, aceasta din urmă fiind convinsă de constituirea unui patrimoniu comun în vederea căsătoriei, în timp ce intimatul-pârât a investit în firma sa, și-a luat mașini de lux, beneficiind de munca, numele și de titlurile reclamantei. De altfel, a prezentat situații disperate, ireale, situații dramatice, pentru a o determina să îi trimită bani, deși intimatul-pârât se pregătea de nuntă cu altă persoana, reparând casa, dotând-o cu obiecte trimise din Regatul Unit și achiziționând autoturisme și bunuri pentru activitatea sa comercială, cauza sa fiind total imorală. A mai susținut recurenta-reclamantă că, în condițiile art. 2.167-2.170 cu referire la art. 2.159 din C. civ., contractul de împrumut de consumație se prezumă a fi oneros, adică presupune existența unei dobânzi, chiar dacă nu a fost expres stipulată. În ipoteza unui contract de împrumut de consumație oneros, fără o convenție clară asupra dobânzii, se aplică dobânda legală conform O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar. A precizat că instanța a omis să analizeze capătul de cerere prin care a solicitat dobândă legală doar de la 30 decembrie 2021, când a aflat că intimatul-pârât refuză să îi restituie sumele de bani avansate, deși conform art. 2.169 din C. civ., sumele de bani împrumutate sunt purtătoare de dobânzi din ziua în care au fost remise împrumutatului. În ceea ce privește respingerea capătului de cerere privind daunele morale, a menționat că este justificată de instanța de apel ca fiind în strânsă legătură cu primul capăt de cerere. A solicitat ca instanța de recurs să aprecieze asupra suferinței sale psihice. Recurenta-reclamantă a indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât B. nu a formulat întâmpinare, cererea de recurs fiindu-i comunicată la 21 noiembrie 2024 . II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând cu prioritate excepția nulității recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., instanța de recurs constată că aceasta este întemeiată pentru următoarele considerente: Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din același act normativ. Prin urmare, nu este suficient ca partea să declare și să motiveze recursul în termenul legal, ci este esențial ca susținerile formulate să vizeze o critică de nelegalitate, concret circumscrisă unuia dintre motivele expres și limitativ reglementate de lege. Din examinarea cererii de recurs rezultă că, deși recurenta-reclamantă a indicat în mod formal două motive de casare - respectiv art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. - dezvoltarea acestora nu permite încadrarea într-un veritabil motiv de nelegalitate, ci reflectă, în realitate, nemulțumirea acesteia față de modul în care instanța de apel a analizat și valorificat probatoriul administrat în cauză, confirmând legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe, prin care acțiunea a fost respinsă. Astfel, referitor la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel ar fi pronunțat o hotărâre întemeiată pe considerente contradictorii, întrucât a dat întâietate răspunsului său la interogatoriul pârâtului, în detrimentul celorlalte mijloace de probă, precum înscrisuri, declarații de martor și expertiză contabilă. Contradictorialitatea motivării poate fi pusă în evidență prin raționamente de fapt sau de drept care se exclud reciproc, ceea ce ar împiedica identificarea fundamentului logic și juridic al soluției pronunțate, afectând finalitatea esențială a motivării - aceea de a permite părților înțelegerea hotărârii și exercitarea efectivă a căilor de atac, în conformitate cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și cu exigențele art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului. Or, susținerea recurentei-reclamante nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate din perspectiva motivului de casare indicat, ci reflectă, în esență, dezacordul său față de concluziile instanței de apel cu privire la aprecierea probatoriului, care intră în marja de apreciere a instanțelor de fond și nu este susceptibilă de cenzură în recurs, în raport cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care stipulează că recursul nu poate fi întemeiat pe aspecte care privesc temeinicia hotărârii, ci doar pe vicii de legalitate. Așadar, Înalta Curte reține că asemenea critici, chiar dacă dezvoltate extensiv, nu pun în discuție conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, din perspectiva viciului de nelegalitate privind motivarea contradictorie. Nici referirea recurentei-reclamante la dispozițiile art. 1.198 din C. civ., însoțită de propriile considerații asupra materialului probator, nu relevă existența unui viciu de contradictorialitate a motivării, ci exprimă nemulțumirea sa față de modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate. Operațiunea de apreciere a probatoriului a determinat instanța de apel să concluzioneze că transferul acestor sume de bani a fost efectuat în vederea clădirii unui viitor comun, nefiind dovedit contractul de împrumut între părți și nici că sumele de bani remise de reclamantă ar reprezenta donație. Or, împrejurarea că instanța a conferit o altă valoare probatorie elementelor din dosar decât cea susținută de parte nu poate releva existența unor raționamente contradictorii în motivarea hotărârii. În același registru se înscriu alegațiile privitoare la actul de recunoaștere exprimat de intimatul-pârât în luna decembrie a anului 2021, puterea doveditoare a extraselor bancare, conversațiile dintre părți, declarațiile martorilor și hotărârea penală pronunțată în dosarul penal nr. x/2023 al Tribunalul Militar București. În ceea ce privește critica în sensul că instanța de apel ar fi ignorat prevederile art. 264 alin. (2) C. proc. civ., se constată că aceasta nu se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1), prin intermediul căruia se verifică dacă instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, câtă vreme recurenta-reclamantă pune în discuție valoarea probatorie acordată de instanța de apel mijloacelor de probă administrate în cauză. Chiar această normă de procedură consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forței probante a materialului probatoriu încuviințat, iar forța probantă a răspunsului reclamantei la interogatoriul pârâtului sau a celorlalte mijloace de probă nu poate fi examinată în recurs, față de configurarea acestei căi de atac. Scopul recursului constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reevalua și completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului recursului. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel ar fi aplicat greșit normele de drept material privind contractul de împrumut de consumație. Invocarea corectă a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune enunțarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile cauzei, interpretarea pe care partea o consideră corectă și discordanța acestei interpretări cu cea dată de instanța a cărei hotărâre se atacă. Motivul de recurs nu poate fi primit atunci când, deși se invocă nelegalitatea hotărârii, în realitate se critică situația de fapt reținută, modul de interpretare a probelor ori alte elemente care, deși au și o conotație juridică, implică un grad mare de apreciere al instanțelor de fond. Așadar, descrierea încălcării unei norme de drept material trebuie să fie argumentată în concret, prin raportare la circumstanțele cauzei și nu se poate face prin trimitere la modul de interpretare a probelor administrate de instanțele de fond. Criticile fac referire la dispozițiile art. 2.158-2.166, art. 2.167-2.170, art. 1.166-1.167, art. 1.266-1.270 din C. civ., susținându-se că remiterea sumelor de bani către intimatul-pârât, chiar în lipsa unui înscris, constituie în sine o dovadă suficientă a existenței unui contract de împrumut valabil încheiat. Cu toate acestea, analiza acestor susțineri relevă faptul că recursul nu conține o critică reală cu privire la modalitatea de interpretare și aplicare a normelor de drept material de către instanța de apel. Simpla prezentare a propriei versiuni asupra faptelor sau exprimarea convingerii că între părți a existat un contract de împrumut nu echivalează cu dezvoltarea corespunzătoare a unui motiv de nelegalitate. Recurenta-reclamantă nu a descris raționamentul pretins eronat al instanței de apel și nu a arătat în ce mod soluția pronunțată contravine dispozițiilor legale incidente. Nici considerațiile teoretice sau jurisprudențiale privind contractul de împrumut de consumație (caracterul real, interpretarea contractului, cauza actului juridic) nu sunt apte să declanșeze controlul de legalitate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme acestea nu combat aplicarea propriu-zisă a normelor de drept incidente raportului juridic litigios, ci sunt menite a reitera dovedirea contractului de împrumut și temeinicia cererii de chemare în judecată. În consecință, afirmațiile referitoare la existența unei interpretări greșite a normelor de drept civil din materia contractului și a contractului de împrumut se plasează doar sub aparența unor critici de nelegalitate. În ceea ce privește critica referitoare la dobânda legală, recurenta-reclamantă a susținut că, în temeiul art. 2.169 din C. civ., împrumutul produce dobândă din momentul remiterii banilor și că instanța de apel ar fi omis să analizeze capătul de cerere privind plata dobânzii legale de la data de 30 decembrie 2021. Totodată, aceasta a invocat dispozițiile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar. Însă, reiterarea pretenției formulate în fața instanțelor de fond, fără a indica o greșeală de aplicare a normei de drept sau vreo contradicție a raționamentului instanței de apel cu dispozițiile legale incidente, nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate. Totodată, motivele de recurs trebuie să combată considerentele hotărârii atacate, aceasta reprezentând obiectul căii de atac. În realitate, critica privind omisiunea analizei capătului accesoriu de cerere privind plata dobânzii nu vizează decizia instanței de apel, în lipsa unor motive de apel în acest sens, ci hotărârea primei instanțe, care a reținut că acesta se impune a fi respins din moment ce capătul principal a fost respins. Prin urmare, fiind invocată omisso medio, nu poate fi primită față de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care stipulează astfel: "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor." În mod similar, susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi ignorat suferința psihică a recurentei în analiza capătului de cerere privind daunele morale, fără a indica o normă de drept material aplicabilă și fără a demonstra vreo încălcare a acesteia, nu poate fi considerată o dezvoltare pertinentă a motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Potrivit jurisprudenței constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și a Curții Europene a Drepturilor Omului, dezvoltarea motivelor de recurs trebuie să permită înțelegerea și verificarea lor, atât în ceea ce privește normele de drept aplicabile, cât și modul în care acestea au fost greșit aplicate în speță. Simpla exprimare a nemulțumirii față de rezultatul soluției sau reiterarea elementelor de fapt nu echivalează cu formularea unui motiv de recurs în sensul art. 488 C. proc. civ. Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte constată că susținerile recurentei-reclamante nu se încadrează în niciunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind, în realitate, critici de temeinicie, ce excedează limitelor controlului de legalitate exercitat în această cale extraordinară de atac. Pentru considerentele expuse, reținând că în cauză nu este posibilă încadrarea criticilor în motivele de casare, în condițiile dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv anularea recursului.