Decizia nr. 623/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 13.12.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B., pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligat acesta la plata sumei de 787.900 euro, cu cheltuieli de judecată. La termenul de judecată din data de 14.09.2018, reclamantul a precizat pretențiile în sensul că suma de 687.900 euro reprezintă capitalul împrumutat, iar suma de 100.000 euro reprezintă dobândă.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 977/11.06.2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. și a obligat pârâtul la restituirea sumei de 687.900 euro reprezentând contravaloare împrumut și a respins în rest pretențiile, ca neîntemeiate.

Hotărârea pronunțată în apel. Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul B., solicitând schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată și obligarea reclamantului A. la plata tuturor cheltuielilor ocazionate de soluționarea prezentei cauze, apel care a fost înregistrat la data de 14.10.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie sub nr. x/2017. Prin încheierea de ședință din 30.03.2022, Curtea de Apel București a încuviințat ambelor părți litigante proba cu înscrisuri, punând în vedere acestora să le depună la dosarul cauzei sub sancțiunea decăderii, a încuviințat apelantului-pârât proba cu interogatoriul intimatului-reclamant, a încuviințat proba cu câte un martor atât pentru reclamant, cât și pentru pârât și a dispus amânarea cauzei la 14.09.2022. Prin decizia nr. 307A/01.03.2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-pârât B., împotriva sentinței civile nr. 977 din data de 11.06.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, precum și a încheierii din 30.03.2022 a aceleiași instanțe, pronunțate cu privire la probatoriu, a declarat recurs pârâtul B., formulând critici de nelegalitate. În cuprinsul cererii de recurs s-au formulat, în esență, următoarele critici: Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurentul susține că decizia atacată a fost dată cu încălcarea art. 292 alin. (2) din același cod, cu referire la faptul că instanța de apel a soluționat cauza în temeiul unei copii a Contractului de împrumut din 09.05.2008, în loc să înlăture acest înscris din materialul probator. De asemenea, susține că au fost încălcate prevederile art. 304 alin. (2) și cele ale art. 306 alin. (2) C. proc. civ., tot din prisma nedepunerii în original a acestui înscris. Mai arată că nici art. 308 C. proc. civ. nu a fost respectat, deoarece cercetarea falsului se face de instanța civilă când acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare sau nu poate continua, însă prin încheierea din 30.03.2022 instanța de apel a respins încuviințarea efectuării unei expertize grafice, motivat de faptul că aceasta ar fi inutilă cauzei, întrucât nu s-a stabilit unde se află originalul, iar la dosar există o copie a înscrisului. Au mai fost încălcate dispozițiile art. 286 alin. (3) și (4) C. proc. civ., instanța ignorând că doar copiei legalizate îi poate fi atribuită calitatea de început de dovadă scrisă. Similar, dispozițiile art. 1180, art. 1191, art. 1197 din vechiul C. civ. au fost încălcate prin analizarea de către instanța de apel a aptitudinii copiei după copie de a reprezenta început de dovadă scrisă prin raportare la cuprinsul actului întocmit cu încălcarea art. 1180 C. civ. Prin considerentele instanței de apel s-a reținut că la dosarul primei instanțe reclamantul a depus declarația dată de numitul C., fratele pârâtului. Prin reținerea acestei declarații au fost încălcate dispozițiile art. 16 C. proc. civ., potrivit cărora probele se administrează de instanța care judecă procesul, mărturia unei persoane trebuind a fi făcută cu respectarea principiului nemijlocirii. Susține că C. împreună cu intimatul au format un plan falsificând fiecare dintre ei un document prin intermediul căruia să solicite anumite sume de bani care în realitate erau necuvenite. Arată că ulterior Deciziei nr. 307A/01.03.2023, C. a recunoscut că a mințit prin intermediul declarației nr. 927/10.09.2018 și totodată că respectivul contract de împrumut a fost falsificat de către intimat. Instanța de apel în mod greșit a luat în considerare doar declarația nr. 927/10.09.2018 a numitului C. în condițiile în care la dosarul cauzei au existat si au fost prezentate o serie de documente autentice pe care instanța de apel le-a ignorat, făcând abstracție că la dosarul cauzei există declarația nr. 1548/07.12.2022 a lui D., cel de-al doilea frate al recurentului. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., arată că deși a formulat mai multe critici esențiale în cererea de apel, acestea nu au primit dezlegare din partea instanței. Astfel, instanța de apel nu a oferit niciun raționament cu privire la aplicarea art. 292 alin. (2) C. proc. civ., la aplicarea greșită a art. 304 alin. (2) și a art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a art. 286 alin. (3) și (4) din același cod, nu a indicat care sunt în mod concret probele pe care și-a întemeiat soluția, nu a răspuns la critica referitoare la corespondența electronică care confirma că A. îi datora apelantului suma de 750.000 euro pentru imobilul din Ploiești. Motivarea instanței de apel prin intermediul căreia s-a reținut că aceasta "constată că toate operațiunile invocate de apelant sunt ulterioare transferării de către intimat a sumelor ce fac obiectul prezentei acțiuni, nu se coroborează cu probatoriul administrat în cauză" relevă și evidențiază faptul că instanța de apel nu a analizat și nu a ținut cont de înscrisurile existente la dosar (depuse de către recurent ca material probator), documente ce dovedeau că pretinsul contract de împrumut este fals. De asemenea, instanța de apel nu a analizat toate înscrisurile probatorii ale recurentului. Documentele ulterioare datei de 09.052008 despre care instanța de apel face referire, fac dovada că este fals contractul de împrumut din data de 09.052008, din moment ce la 3 zile ulterior intimatul s-a împrumutat de la E. cu suma de 467.000 euro, recurentul fiind garant ipotecar iar ulterior, împrumutul a fost acoperit de către recurent cu un bun imobil al acestuia. Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susține că instanța de apel a procedat la interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1576 din vechiul C. civ. Arată că din cuprinsul considerentelor deciziei atacate rezultă că instanța și-a întemeiat hotărârea doar în raport de existența remiterii materiale a sumelor de bani. Or, pentru a se da eficacitate încheierii legale a unui contract de împrumut nu este suficientă remiterea unei sume de bani, fiind necesar să existe un acord de voință al părților relativ la respectiva operațiune juridică. Raportat la suma greșit inserată în cuprinsul înscrisului falsificat, aceasta reprezintă un alt element care să pună la îndoiala instanței cele susținute de către intimat, de vreme ce orice persoană care ar împrumuta o sumă de bani de ordinul celei pretinse de intimat, verifică cuantumul inserat în cadrul actului, iar dacă respectivul act ar fi fost încheiat în realitate, această eroare ar fi fost semnalată la semnarea actului. În ceea ce privește imposibilitatea financiară a intimatului de a împrumuta recurentul cu suma pe care acesta o pretinde în mod ilicit, arată că aceasta a fost semnalată chiar de instanța de fond prin intermediul încheierii din data de 12.01.2018. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimații A. și F. au depus întâmpinare prin care au invocat nulitatea recursului pentru neîncadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., solicitând în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată. În ceea ce privește excepția nulității recursului, intimații au învederat că, din dezvoltarea motivelor de recurs, reiese că în realitate, recurentul-pârât a formulat critici de netemeinicie, criticând în fapt aprecierea și evaluarea probelor, atribut exclusiv al instanțelor devolutive. În ceea ce privește fondul recursului, intimații au susținut, referitor la primul motiv de recurs, că acest motiv este nefondat, întrucât instanța de apel a avut în vedere faptul că în fața instanței de fond părțile au susținut că nu dețin originalul contractului de împrumut, cauza a fost suspendată pentru cercetarea acestui înscris de către Parchet, fiind astfel nefondate criticile referitoare la administrarea probei cu înscrisuri, cu atât mai mult cu cât instanța de judecată a analizat înscrisul denunțat ca fals cu respectarea dispozițiilor procedurale. Instanța de apel și-a motivat soluția de respingere a criticilor aduse în raport de dispozițiile legale incidente în cauză, arătând că cercetarea falsului de către prima instanță nu s-a putut realiza decât în condițiile art. 302 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.. Totodată, a învederat că lipsa mențiunii "bun și aprobat" atrage nevalabilitatea înscrisului ca înscris sub semnătură privată, fără a fi afectată valabilitatea obligației unilaterale, înscrisul respectiv valorând început de dovadă scrisă ce poate fi completată prin alte probe. S-a dat eficiență extrasului de cont al intimatului-reclamant A. din care rezultă că la data de 09.05.2008 au fost alimentate conturile numiților G., H. și B. cu sumele indicate în cuprinsul contractului de împrumut, respectiv 181.450 euro, 181.450 euro și 324.000 euro. Prin criticile aduse prin cererea de recurs se arată că raportul juridic dintre părți era neverosimil în condițiile în care el depusese o serie de acte care dovedeau că îi restituia un împrumut anterior datei de 09.05.2008, deși în fața instanțelor de fond a susținut că respectivele plăți ar fi rezultat dintr-un act ulterior încheiat cu E.. Intimații au mai solicitat respingerea criticilor cu privire la declarația nr. 927/10.09.2018 în raport de dispozițiile art. 492 C. proc. civ. Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, intimații susțin că hotărârea recurată este motivată în fapt și în drept, raționamentul instanței fiind expus în mod logic și pertinent. În ceea ce privește cel de-al treilea motiv de recurs, intimații au învederat că au fost aplicate corect dispozițiile art. 1576 C. civ. din 1864, având în vedere că intimatul-reclamant A. a depus extrasul de cont bancar la dosar, pe când partea adversă nu a înțeles să depună propriul extras de cont din acea perioadă, ci a afirmat că extrasul intimatului-reclamant A. este fals. Față de cele expuse, intimații au solicitat respingerea recursului. Recurentul-pârât nu a depus răspuns la întâmpinare.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 28 noiembrie 2023, completul de filtru a respins excepția nulității recursului și a admis în principiu recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva încheierii din 30 martie 2022 și a deciziei nr. 307A din 1 martie 2023, ambele ale Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în contradictoriu cu intimații-reclamanți F. și A.; s-a fixat termen de judecată la data de 05 martie 2024, ora 10:00, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Potrivit prevederilor art. 497 C. proc. civ.: "Soluțiile pe care le poate pronunța Înalta Curte de Casație și Justiție - Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite, o singură dată în cursul procesului, cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată". De asemenea, potrivit art. 488 pct. 6 C. proc. civ., "Motivele de casare - (1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". În conformitate cu dispozițiile art. 498 alin. (2) C. proc. civ., "(2) Instanțele prevăzute la alin. (1) vor casa cu trimitere, o singură dată în cursul procesului, în cazul în care instanța a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului (...)". Principial, împrejurarea că o instanță pronunță o soluție pe fond asupra unui cereri, regăsită în dispozitivul hotărârii, și care reprezintă din punct de vedere logic o concluzie, presupune însă, și existența raționamentului care a stat la baza acesteia. Neexpunerea acestuia, nici măcar în parte, este incompatibilă cu formularea de către judecător la momentul luării hotărârii, a unor judecăți succesive privind constatarea faptelor, aprecierea lor în vederea calificării și aplicarea normei juridice incidente în situația dată, ca elemente ale silogismului judiciar. Din acest motiv, o astfel de omisiune - încadrabilă din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 C. proc. civ., în punctul 6 al textului procesul enunțat - echivalează juridic cu necercetarea fondului cauzei, instanța de control judiciar fiind în imposibilitatea de a verifica raționamentul juridic al instanței care pronunță o astfel de hotărâre, pentru a constata corectitudinea sau incorectitudinea sa. Inclusiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 28 aprilie 2005 în Cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial Nr. 1.049 din 25 noiembrie 2005 (cererea nr. 57.808/00), a statuat în mod expres că: "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor (…) acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată (…) Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60)". Aplicând toate aceste considerente cu caracter teoretic, circumscrise prevederilor art. 497 C. proc. civ. în referire la art. 488 pct. 6 C. proc. civ., speței prezente deduse judecății, în limitele stabilite prin cererea de recurs, potrivit art. 494 C. proc. civ. în referire la art. 477 și art. 479 C. proc. civ., Înalta Curte observă convergent criticilor din recurs formulate în această direcție, că instanța de apel nu a răspuns unui motiv de apel esențial formulat de apelantul pârât. Astfel, în acord cu susținerea acestei părți procesuale, Înalta Curte observă că în cadrul motivelor de apel formulate, apelantul pârât a invocat incidența sancțiunii neluării în seamă în temeiul art. 292 alin. (2) C. proc. civ., a înscrisului intitulat "Contract de împrumut din data de 09.05.2008", depus în copie la dosar, ca urmare a faptului că nu a fost exhibat de către intimatul reclamant originalul respectivului înscris (a se vedea în acest sens, cel puțin criticile de la pagina 2 din cererea de apel). Convergent aserțiunilor recurentului pârât, Înalta Curte observă faptul că într-adevăr instanța de apel, deși a enunțat în cadrul deciziei sale pronunțate cuprinsul acestui text procesual, a ignorat totuși acest motiv de apel invocat de apelantul pârât. Astfel cum rezultă din conținutul deciziei civile recurate, instanța de apel nu a afectat vreun considerent dezbaterii acestui motiv de apel invocat prin cererea de apel. În cuprinsul considerentelor respectivei hotărâri judecătorești, nu se regăsește nici un argument de ordin juridic al instanței de apel, care să fundamenteze soluția pronunțată în cauză, privitor la înlăturarea - evident ulterior evaluării sale - măcar prin anumite considerente comune, a criticilor formulate de partea apelantă pârâtă care configurează acest motiv de apel, critici care erau menite să determine în final chiar configurarea situației de fapt a cauzei deduse judecății, sub aspectul determinant al existenței sau nu a convenției civile invocate a fi fost încheiate între părțile procesuale, fundament al pretențiilor solicitate. Dimpotrivă, considerentele deciziei civile recurate ilustrează faptul că instanța de apel s-a grefat în pronunțarea soluției sale, în circumscrierea situației de fapt a cauzei deduse judecății, și pe înscrisul respectiv, deși pe de altă parte, recunoaște în mod expres neprezentarea originalului acestuia contrară exigenței art. 292 C. proc. civ.: "Faptul că reclamantul nu a prezentat înscrisul intitulat contract de împrumut în original nu determină netemeinicia sentinței civile atacate, dat fiind faptul că la soluționarea cauzei prima instanță a avut în vedere și celelalte înscrisuri depuse părți. Mai mult, imposibilitatea prezentării în original a înscrisului intitulat contract de împrumut a existat și la instanța de apel (...)" (pagina 9 a deciziei recurate) sau "Curtea constată că soluția primei instanțe nu se bazează exclusiv pe înscrisul intitulat contract de împrumut, ci s-au avut în vedere și celelalte probe administrate în cauză" (pagina 10 a deciziei recurate). Înalta Curte constată că raportat la conținutul prevederilor art. 292 - art. 300 C. proc. civ. referitoare la "Depunerea înscrisurilor" în cadrul procedurii judiciare civile, pot exista situații excepționale, prevăzute legal, în care sancțiunea neluării în seamă a înscrisului nu se aplică, însă observă totodată, că instanța de apel nu a realizat nici o dezbatere, măcar minimală, sub acest aspect, din perspectiva normelor procesuale incidente, pentru a se putea aprecia totuși, că ar fi avut în vedere vreo astfel de situație de excepție pe care ar fi considerat-o incidentă și că ar fi răspuns astfel, măcar în esență, acestui motivului de apel formulat de către apelantul pârât. Înalta Curte notează în această direcție, faptul că în mod conjugat cu prevederile art. 292 C. proc. civ., dispozițiile următoare ale art. 293 alin. (1) C. proc. civ. stipulează: "(1) Când partea învederează că partea adversă deține un înscris probatoriu, referitor la proces, instanța poate ordona înfățișarea lui", în vreme ce prin art. 295 C. proc. civ., legiuitorul național a înțeles să sancționeze refuzul de prezentare a înscrisului: "Dacă partea refuză să răspundă la interogatoriul ce s-a propus în dovedirea deținerii sau existenței înscrisului, dacă reiese din dovezile administrate că a ascuns înscrisul ori l-a distrus sau dacă, după ce s-a dovedit deținerea înscrisului, nu se conformează ordinului dat de instanță de a-l înfățișa, instanța va putea socoti ca dovedite afirmațiile făcute cu privire la conținutul acelui înscris de partea care a cerut înfățișarea". Așadar, din unghiul de vedere al textelor procesuale enunțate, incidența uneia dintre sancțiunile incompatibile reciproc reglementate de art. 292 alin. (2) C. proc. civ. și de art. 295 C. proc. civ., neținerea seama de înscris, respectiv socotirea ca dovedite a afirmațiilor făcute cu privire la conținutul înscrisului, este condiționată de identificarea în prealabil a părții procesuale care deține înscrisul în original. Or, astfel cum s-a ilustrat anterior, instanța de apel nu a lămurit acest aspect, element important în economia instituției procesuale a depunerii înscrisurilor, arătând doar că "până în prezent nu s-a stabilit unde se regăsește originalul contractului de împrumut, iar la dosarul cauzei există doar o copie a acestuia" (pagina 9 a deciziei recurate). Or, atât timp cât potrivit înseși deciziei recurate, curtea de apel a reținut că intimatul reclamant a indicat faptul că originalul înscrisului respectiv s-ar afla la apelantul pârât, urmare a sustragerii și că litigiul penal sub acest aspect a fost clasat ca urmare a incidenței prescripției, instanța de apel era datoare în virtutea obligațiilor procesuale enunțate de textele legale enunțate anterior, să cerceteze unde se afla originalul înscrisului și existența vreunui refuz de prezentare a acestuia, art. 295 C. proc. civ. indicând chiar probe și teze probatorii concrete care trebuie administrate în această direcție. Se observă însă, că instanța de apel nu a realizat vreo cercetare și subsecvent, nici vreo evaluare a acestui aspect esențial al cauzei în raport de care trebuia stabilit dacă se va ține sau nu seama în cauză de înscrisul prezentat în copie, curtea de apel neprezentând raționamentul său juridic asupra incidenței dispozițiilor art. 292 și urm. C. proc. civ., deși apelantul pârât solicitase în mod expres acest lucru prin motivele de apel. Procedând astfel, curtea de apel a lipsit instanța superioară de control judiciar de posibilitatea de a verifica din perspectivă legală corectitudinea deciziei civile pronunțate. Instanța de apel a ținut cont de înscrisul prezentat doar în copie la dosar, fără prezentarea originalului său, fără a arăta însă, de ce nu a înțeles să aplice sancțiunea prevăzută de art. 292 alin. (2) C. proc. civ. Mai mult, Înalta Curtea observă din același unghi de vedere că decizia civilă recurată conține și considerente contradictorii. Astfel, dacă pe de o parte, instanța de apel reține că nu s-a stabilit unde se regăsește originalul contractului de împrumut, cu toate acestea în parte de început a expunerii sale, curtea de apel enunță declarația extrajudiciară, autentificată notarial, a numitului C., fratele recurentului pârât, potrivit căreia originalul înscrisului ar fi fost luat de la intimatul reclamant și predat apelantului pârât, aspect de natură a determina contrarietate și pe de altă parte, de a ilustra din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., o ignorare de către curtea de apel a prevederilor art. 16 C. proc. civ. relative principiului nemijlocirii în procesul civil: "Probele se administrează de către instanța care judecă procesul, cu excepția cazurilor în care legea stabilește altfel", astfel cum corect a invocat recurentul pârât prin recursul declarat în criticile de la punctul A-6 din motivele sale de recurs (pagina 9 a memoriului de recurs). Aceleași carențe procedurale se regăsesc și în cuprinsul încheierii de ședință din data de 30.03.2022 a instanței de apel. Astfel, deși intimatul reclamant a învederat cu acel prilej instanței de apel că originalul înscrisului ar fi fost transmis apelantului pârât, iar apelantul pârât a fost interpelat de către curtea de apel la acel moment procesual, cu toate acestea curtea de apel, fără a proceda la cercetarea impusă de prevederile art. 292 și urm. C. proc. civ., a impus ambelor părți să depună înscrisurile solicitate în original, pentru ca mai apoi să rețină în continuare, în cuprinsul aceleiași încheieri, că nu s-a stabilit până la acel moment unde se regăsește originalul înscrisului. Așa cum instanța de recurs a ilustrat anterior, această omisiune de stabilire a curții de apel nu a fost remediată nici ulterior, până la dezînvestirea instanței de apel, curtea de apel perpetuând în mod neargumentat mențiunea negativă respectivă în cuprinsul deciziei civile pronunțate. Așadar, conchizând, Înalta Curte consideră că indiferent dacă aprecia că motivul de apel circumscris aplicării art. 292 alin. (2) C. proc. civ. în cauză, invocat de apelantul pârât, era sau nu întemeiat, instanța de apel avea obligația procesuală de a îl cerceta și analiza, fie și sintetic, concis și - în situația în care îl aprecia nefondat - de a îl înlătura în prealabil expunerii raționamentului său în continuare asupra celorlalte motive de apel (precum ar fi motivele de apel formulate subsidiar, relative contestării înscrisului sub semnătură privată, respectiv calificării greșite a naturii actului juridic constatat prin înscris, motive care se grefează din punct de vedere logico - juridic pe luarea în considerare în ansamblul probator a înscrisului depus doar în copie) și asupra concluziei sale finale negative. Pe cale de consecință, Curtea apreciază în temeiul tuturor acestor considerente ilustrate în precedent, că instanța de apel nu a soluționat integral fondul cauzei în privința căii de atac declarate, devenind astfel, incidente dispozițiile obligatorii ale art. 488 pct. 6 C. proc. civ. în referire la art. 497 C. proc. civ. anterior ilustrate, referitoare la admiterea recursului declarat, casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, instanța de recurs neputând să procedeze însăși la analiza pentru prima dată, direct în recurs, a acestui motiv de apel cu implicații asupra configurării situației de fapt a cauzei, întrucât potrivit art. 488 C. proc. civ., ea exercită un control exclusiv de legalitate al deciziei recurate. Lipsa cercetării efective a localizării originalului înscrisului, cercetare impusă potrivit prevederilor coroborate ale art. 292, art. 293 și art. 295 C. proc. civ., astfel cum s-a enunțat în considerentele precedente ale prezentei decizii civile de recurs, determină totodată și o încălcare a acestor dispoziții de către instanța de apel, element de natură a atrage aceeași soluție de admitere a recursului și casare a deciziei recurate, inclusiv din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., vătămarea procesuală a apelantului pârât constând în pronunțarea unei soluții defavorabile acestuia în urma stabilirii prin ignorarea regulilor impuse de textele procesuale enunțate, a unei situații de fapt configurate și pe baza unui înscris depus însă, doar în copie la dosar, în condițiile în care principiul în materie, enunțat de art. 292 alin. (2) C. proc. civ., este acela că în lipsa prezentării originalului, nu trebuie să se țină seama de înscris, curtea de apel neînlăturând aceste prevederi procesuale, nearătând în cadrul deciziei sale pronunțate că ar fi considerat incidentă sancționarea apelantului pârât în temeiul art. 295 C. proc. civ. Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Curtea va admite recursul promovat, va casa decizia civilă și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, devenind inutilă în raport cu soluția care se impune față de motivele de recurs analizate, evaluarea celorlalte motive de recurs, motive de recurs care se grefează pe premisa luării în considerare a înscrisului prezentat în copie la dosar, premisă care nu a fost cercetată însă, în cauză de instanța de apel, art. 292 și urm. C. proc. civ. fiind ignorate de instanța de apel, instanță ce nu a stabilit, astfel cum s-a expus anterior, dacă înscrisul prezentat în copie trebuie înlăturat sau nu din ansamblul probator al cauzei, cu efect asupra configurării situației de fapt a cauzei sub aspectul existenței sau nu a unei convenții civile de împrumut încheiate între părțile procesuale. Evident, restul motivelor de recurs a cărora analiză a devenit inutilă în această fază procesuală, laolaltă cu apărările opuse lor de către partea adversă, vor fi avute în vedere în soluționarea cauzei, de către instanța de rejudecare, în respectul dreptului fundamental procesual la apărare al părților procesuale și al principiului dreptului la un proces echitabil.