ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2665/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2019, reclamanta A. l-a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca, în urma administrării probatoriului, să dispună obligarea pârâtului la restituirea către reclamantă a împrumutului în valoare totală de 2.070.000 RON, acordat acestuia în perioada august 2016 - februarie 2017, precum și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă Prin sentința civilă nr. 1786 din 17 noiembrie 2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B., l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 1.790.000 RON cu titlu de restituire împrumut, suma de 21.505 RON reprezentând taxă judiciară de timbru și suma de 10.000 RON reprezentând onorariu parțial de avocat. Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul B., solicitând desființarea în integralitate a hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca fiind neîntemeiată. Cererea de apel a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. x/2019. Reclamanta A. a formulat apel incident, prin care a solicitat modificarea în parte a sentinței, în sensul admiterii în tot a acțiunii, cu consecința obligării pârâtului la restituirea integrală a sumei de 2.070.000 RON acordată cu titlu de împrumut și obligarea acestuia la restituirea cheltuielilor de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr. 1690A din 17 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul incident formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1786 din 17.11.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2019, ca nefondat. A admis apelul principal formulat de apelantul-pârât B. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimba-o în parte, în sensul că a respins cererea ca neîntemeiată și a înlăturat dispoziția referitoare la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1690 din data de 17 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamanta A. a formulat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 și art. 497 C. proc. civ., solicitând în principal, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, exclusiv în ceea ce privește soluționarea pretențiilor referitoare la suma nerestituită de 1.790.000 RON; în subsidiar, pe calea recursului împotriva considerentelor deciziei atacate, înlăturarea considerentelor referitoare la pretinsa "susținere materială a apelantului-pârât și a mamei sale" și "susținerea materială și morală de care a beneficiat din partea apelantei-reclamante", astfel cum au fost reținute la paragraful 5, pagina 23 a deciziei atacate. În motivarea căii de atac formulate, recurenta a invocat următoarele critici: Prin primul motiv de recurs, s-a susținut încălcarea regulilor procedurale prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constând în interpretarea și validarea incompletă a înscrisului reprezentat de Ordonanța de clasare din data de 21.09.2020, emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, cu încălcarea prevederilor art. 264, art. 269 alin. (1), art. 270, art. 6 alin. (1) teza I, art. 13, art. 14 și art. 22 C. proc. civ. În speță, recurenta-reclamantă arată că, în contradicție cu dispozițiile art. 264 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a examinat exclusiv din perspectiva părții adverse Ordonanța de clasare din data de 21.09.2020 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, motivând că "ordonanța parchetului, prin care s-a dispus o soluție de netrimitere în judecată, nu se bucură de autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, doar hotărârea definitivă a instanței penale având acest efect." Astfel, recurenta arată că instanța de apel a exclus în mod nejustificat acest înscris din ansamblul probatoriului, refuzând să-l analizeze în mod corelativ cu celelalte probe existente în cauză. În opinia recurentei, instanța a procedat în mod parțial și contrar principiului imparțialității, încălcând astfel dispozițiile art. 6 alin. (1) teza I C. proc. civ., întrucât a reținut selectiv, exclusiv în favoarea intimatului și bazându-se doar pe susținerile acestuia, aspectul că "din cuprinsul acestei ordonanțe nu rezultă că apelantul-pârât ar fi recunoscut primirea sumelor de bani (...) cu titlu de împrumut, ci reiese că acesta a afirmat, ca și în dosarul de față, că sumele de bani respective i-au fost virate în contul personal de la C., fără ca el să solicite acest lucru", în timp ce, pe de altă parte, a exclus în mod arbitrar restul elementelor din ordonanță. Concret, recurenta-reclamantă subliniază că, deși instanța de apel a făcut trimitere expresă și chiar a citat din Ordonanța de clasare, în realitate, prin omiterea unei analize de substanță a acesteia, curtea de apel a exclus practic acest înscris din materialul probator al cauzei. Problema invocată nu privește aspectul temeiniciei, adică interpretarea într-un sens favorabil sau nefavorabil reclamantei, ci nelegalitatea constând în neluarea în considerare a probei: "Este adevărat că în Ordonanța din 21.09.2020 se face referire la împrumuturi de sume de bani acordate de persoana reclamantă în baza unei înțelegeri cu intimatul, cu care se afla într-o relație de prietenie, împrumuturi care însă nu ar fi fost solicitate explicit de către acesta din urmă. Curtea notează însă că ordonanța parchetului, prin care s-a dispus o soluție de netrimitere în judecată, nu se bucură de autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, doar hotărârea definitivă a instanței penale având acest efect." (paragraful 1, pagina 24 din decizia atacată). Or, recurenta susține că excluderea acestui înscris din probatoriul cauzei este nelegală, reprezentând încălcarea dispozițiilor art. 264 C. proc. civ. referitoare la aprecierea probelor, precum și a dispozițiilor art. 13 și 14 C. proc. civ. privind dreptul la apărare și contradictorialitatea dezbaterilor. Recurenta a susținut că nu a invocat Ordonanța din perspectiva autorității de lucru judecat, ci exclusiv ca mijloc probator. Ordonanța de clasare emisă de procuror reprezintă un înscris autentic care, în temeiul legii, se bucură de forța probantă specifică unor astfel de înscrisuri, având valoare probatorie deplină până la înscrierea în fals. Prin urmare, instanța avea obligația de a analiza acest înscris, iar omisiunea acestei analize constituie, în viziunea recurentei, o încălcare a principiului rolului activ al instanței, astfel cum este consacrat prin art. 22 C. proc. civ. Recurenta a invocat dispozițiile art. 269 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că un asemenea înscris beneficiază de o prezumție de autenticitate și validitate, partea care îl utilizează fiind scutită de sarcina probei suplimentare, proba contrară revenind celeilalte părți care îl contestă. Recurenta a subliniat, de asemenea, contradicția evidentă generată de faptul că instanța de apel, deși a constatat că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 394 C. proc. civ. prin acceptarea unui înscris (Ordonanța din 21.09.2020) depus ulterior închiderii dezbaterilor, precum și dispozițiile art. 13 și art. 14 C. proc. civ. referitoare la dreptul la apărare și contradictorialitate, a considerat totuși că această încălcare nu a produs o vătămare intimatului care să justifice anularea hotărârii. În mod nejustificat și inechitabil însă, instanța de apel a ales să ignore complet acest înscris în evaluarea probatoriului, acționând astfel ca și cum acesta nu ar fi existat. Prin cel de-al doilea motiv de recurs s-a susținut nemotivarea corespunzătoare a deciziei și existența unor motive contradictorii în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arătând că instanța de apel a calificat raportul juridic exclusiv pe baza probatoriului administrat în favoarea părții adverse, cu contradicții privind existența unei datorii a intimatului față de reclamantă, respectiv luarea sau neluarea în considerare a Ordonanței de clasare menționate anterior. În acest sens, recurenta a arătat că instanța de apel, însușindu-și aproape integral argumentele părții adverse, a stabilit că sarcina probei privind natura juridică a actului juridic revenea reclamantei și că din probele administrate nu rezultă existența unui contract de împrumut între părți, întrucât nu a fost demonstrată obligația intimatului de a restitui sumele transferate în contul acestuia, chiar dacă virarea efectivă a sumelor a fost dovedită cu extrasele bancare depuse la dosar. Recurenta a criticat faptul că instanța de apel și-a întemeiat întreaga motivare exclusiv pe anumite răspunsuri la interogatoriul intimatului, conform cărora sumele de bani i-ar fi fost virate fără solicitare, acestea fiind considerate drept cadou. Or, recurenta a subliniat că simpla negare a intimatului nu are valoare probatorie decisivă. Mai mult, recurenta a apreciat că instanța de apel a ignorat sau a denaturat o serie de împrejurări obiective relevante pentru stabilirea naturii juridice reale a raportului dintre părți, și anume: valoarea foarte mare a sumelor transferate (2.070.000 RON), care exclude, prin însăși mărimea acesteia, posibilitatea ca sumele respective să fi reprezentat o simplă gratificație; recunoașterile făcute de intimat în corespondența purtată între părți, natura juridică de împrumut a contractului fiind evidentă prin simpla dimensiune neobișnuită a sumelor virate. În final, recurenta a evidențiat și absurditatea juridică a ipotezei că ar fi transferat intimatului, cu titlu de cadou, sume atât de mari, fără vreo intenție ulterioară de restituire. Susține recurenta că instanța de apel nu a efectuat o analiză adecvată și nu a calificat juridic raporturile dintre părți, fapt ce constituie o încălcare a dispozițiilor art. 22 alin. (2) și (4) C. proc. civ., referitoare la rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului. Recurenta susține că instanța de apel s-a limitat în mod superficial la a afirma că "natura actului juridic încheiat de părți nu poate fi determinată prin excludere". Această concluzie este considerată de către recurentă ca fiind greșită, deoarece cererea formulată privea explicit restituirea unor sume de bani acordate cu titlu de împrumut. În acest context, recurenta subliniază că judecătorul poate și trebuie să recurgă la orice mijloc probator și la multiple raționamente juridice, inclusiv la metoda logică a demonstrației prin excludere, pentru a determina corect natura juridică reală a convenției dintre părți. Această abordare logică și clară este confirmată inclusiv de practica judiciară a instanțelor naționale, care au reținut că darul manual, ca formă specifică a donației, presupune transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun mobil corporal prin simpla tradițiune, fiind însă aplicabil doar în cazul unor bunuri de valoare economică redusă, iar valoarea foarte mare a sumelor transferate (în speță, 2.070.000 RON) exclude categoric posibilitatea calificării acestora drept dar manual, o asemenea calificare fiind contrară atât logicii juridice, cât și jurisprudenței constante în materie. Recurenta a mai evidențiat că, într-o situație similară celei din speța dedusă judecății, instanțele au reținut că intenția liberalității, ca element esențial al donației, trebuie dovedită de cel care pretinde existența acesteia. Astfel, simpla existență a unei relații personale sau sentimentale nu poate constitui dovadă suficientă a unei donații, iar folosirea termenului de "ajutor financiar" sugerează mai degrabă ideea unui împrumut decât a unei donații. În acest sens, recurenta a invocat jurisprudența Curții de Apel Ploiești, care a apreciat că, în lipsa certitudinii intenției de liberalitate, interpretarea convenției trebuie realizată în sensul aplicării regulilor specifice actelor cu titlu oneros. Prin urmare, recurenta subliniază că suma considerabilă transferată într-un interval relativ scurt, cu destinația explicită de a susține proiecte de afaceri administrate de intimat, relevă în mod evident caracterul oneros al transferului, respectiv obligația clară de restituire a sumelor primite. De asemenea, recurenta a menționat că, la data de 01.04.2018, în legătură cu autoturismul achiziționat pe societatea intimatului cu sumele împrumutate de recurentă, acesta a declarat explicit: "ai tăi sunt banii cu care am cumpărat-o... bani care trebuie să-ți vină înapoi (...)" (Anexa nr. 4 la cererea introductivă). În opinia recurentei, intimatul a indus în eroare instanța de apel, care, preluând argumentul intimatului, a concluzionat în mod eronat că termenul "a fi dator" ar fi fost utilizat de intimat în sensul de "a fi recunoscător". Recurenta a invocat, de asemenea, concluzia corectă a primei instanțe, care, prin coroborarea probelor administrate, a constatat explicit recunoașterea de către intimat a datoriei: "extrase, de asemenea, din conversații purtate de reclamantă cu pârâtul, în cuprinsul cărora acesta recunoaște că este dator" (paragraful 1, teza finală, pagina 13 din sentința primei instanțe). În ceea ce privește scopul împrumutului, intimatul a recunoscut, prin răspunsurile la interogatorii, că sumele solicitate aveau ca destinație finanțarea activităților societății sale, iar utilizarea sumelor împrumutate pentru plata cheltuielilor societății D. S.R.L., pentru salarii, furnizori, impozite și diverse deplasări profesionale confirmă fără echivoc obligația acestuia de restituire. A făcut referire la dovezi depuse în acest sens, și anume extrase de cont bancar, din care rezultă explicit că, în perioada august 2016 - februarie 2017 (perioada relevantă pentru sumele împrumutate), intimatul a folosit banii primiți pentru creditarea propriei societăți, D. S.R.L., pentru plata salariilor angajaților, achitarea datoriilor către furnizori și plata unor impozite aferente activității desfășurate, precum și pentru finanțarea unor deplasări frecvente către Cannes, Franța. Folosirea termenului "creditare firmă" chiar de către intimat la efectuarea transferurilor bancare este în sine concludentă în sensul calificării raportului juridic dintre părți ca reprezentând un contract de împrumut. Termenul "creditare" denotă în mod clar acțiunea de a acorda un împrumut, așa cum este definit și în dicționar. Recurenta a invocat, de asemenea, imposibilitatea morală evidentă de a preconstitui un înscris în privința împrumutului acordat intimatului, aspect pe care instanța de apel nu l-a analizat corespunzător, spre deosebire de prima instanță. Separat, recurenta a criticat poziția instanței de apel referitoare la lipsa unui termen scris de restituire a împrumutului, părțile convenind verbal restituirea sumelor împrumutate imediat după valorificarea produselor de televiziune finanțate cu aceste sume la festivalul de la Cannes. Astfel, recurenta a evidențiat că obligația de restituire era afectată de un termen suspensiv, în sensul art. 1.412 alin. (1) C. civ., depinzând de un eveniment viitor și sigur - prezentarea și valorificarea produselor de televiziune la festivalul menționat, indiferent de succesul acestora. Recurenta a mai menționat că, la data de 05.11.2018, i-a transmis intimatului o notificare explicită prin care i-a solicitat restituirea sumelor împrumutate, notificare ce a determinat exigibilitatea imediată a obligației de restituire, în conformitate cu art. 1522 C. civ. De asemenea, recurenta a precizat că, în data de 12.08.2019, intimatul, asistat de avocatul său, s-a întâlnit cu reprezentanții săi convenționali și a condiționat predarea proprietății asupra unui autoturism achiziționat din sumele împrumutate de renunțarea recurentei la restul sumelor împrumutate, manifestând astfel un refuz clar și neechivoc de a restitui orice altă sumă. În plus, recurenta a arătat că introducerea acțiunii în instanță la 28.08.2019 demonstrează clar intenția sa de a pretinde suma datorată, moment la care creanța devenise în mod cert exigibilă. A mai subliniat că lipsa stipulării unei date explicite de scadență nu împiedică recunoașterea exigibilității creanței la data formulării acțiunii în instanță, reținându-se constant că formularea cererii de chemare în judecată determină clar momentul exigibilității creanței, neprecizarea expresă a datei scadenței neputând justifica respingerea pretențiilor creditorului. De asemenea, recurenta a subliniat că decizia atacată conține motive contradictorii. Pe de o parte, instanța de apel a afirmat că, în corespondențele purtate între părți, "nu există nicio referire la vreo sumă de bani împrumutată de către apelanta-reclamantă"; pe de altă parte, instanța a interpretat în mod vădit contradictoriu aceleași corespondențe, susținând că mențiunea privind datoria intimatului față de recurentă trebuie interpretată ca o manifestare a recunoștinței acestuia pentru susținerea materială și morală primită. Recurenta a mai arătat că decizia instanței de apel conține contradicții și în raport cu Ordonanța de clasare din data de 21.09.2020, emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, în mod contrar dispozițiilor art. 264 alin. (1) C. proc. civ., s-a analizat selectiv acest înscris, valorificându-l doar în măsura în care acesta servea intereselor procesuale ale intimatului, prin reținerea unui singur aspect favorabil acestuia, dar excluzând complet analiza integrală și coroborarea conținutului înscrisului cu restul probelor administrate. În această manieră, recurenta consideră că hotărârea instanței de apel este viciată de o evidentă contradicție logică și procedurală, întrucât nu este admisibil ca instanța să valideze selectiv un înscris, raportat exclusiv la poziția procesuală a unei singure părți, excluzând însă analiza integrală a acestuia atunci când ar putea sprijini poziția celeilalte părți. Prin cel de-al treilea motiv de recurs s-a susținut încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material privind contractul de împrumut, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 2158 alin. (1) și art. 2159 C. civ. Recurenta a arătat că, în cazul de față, împrumutul s-a bazat pe un acord verbal între părți, sumele de bani fiind transferate intimatului, care avea obligația implicită de restituire. Ulterior tradițiunii sumelor (dovedite cu extrasele bancare), intimatul a avut un comportament care, potrivit înțelegerii și practicilor stabilite între părți, confirma intenția sa de a se angaja juridic prin acest împrumut. Astfel, recurenta consideră că tăcerea intimatului, coroborată cu ansamblul factual și probator, echivalează cu exprimarea consimțământului la contractul de împrumut, în sensul art. 1.240 C. civ. În susținerea acestei poziții, recurenta a invocat răspunsul dat de intimat la interogatoriul administrat de instanța de apel, unde, întrebat explicit dacă se consideră îndreptățit să păstreze sumele de bani, intimatul a precizat: "Dacă aș putea să dau timpul înapoi, la prima tranșă, dacă aș fi putut să privesc în viitor, i-aș fi transferat imediat înapoi (...)". Acest răspuns relevă clar conștientizarea de către intimat a obligației sale de restituire a sumelor împrumutate, subliniind aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de apel. De altfel, recurenta a invocat jurisprudența instanței supreme care, într-o cauză similară, a reținut că tăcerea, deși nu este în sine un mijloc de probă prevăzut explicit de art. 250 C. proc. civ., poate constitui un obiect al probei care, în funcție de circumstanțe, permite instanței să constate starea de fapt și efectele juridice corespunzătoare. Recurenta a subliniat că intimatul a folosit sumele împrumutate pentru creditarea societății pe care o administra, încasând banii în contul personal deschis la C. și apoi transferându-i în contul firmei de la aceeași bancă, efectuând ulterior diverse plăți necesare activității acesteia, aceste operațiuni financiare confirmând existența unui împrumut, fiind imposibil de prezumat că recurenta ar fi acordat intimatului o sumă atât de considerabilă, aproximativ jumătate de milion de euro, în calitate de sponsor filantrop, pentru simpla finanțare a activităților comerciale ale acestuia. Prin urmare, recurenta a arătat că instanța de apel trebuia să distingă în mod clar între sumele acordate drept cadouri în cadrul relației personale și suma substanțială transferată explicit pentru finanțarea proiectelor profesionale ale intimatului, sumă acordată în mod evident cu titlu de împrumut. De asemenea, recurenta a criticat afirmația instanței de apel potrivit căreia natura juridică a raportului dintre părți nu ar putea fi stabilită prin excludere, argumentând că judecătorul avea obligația, în temeiul art. 22 C. proc. civ., să fundamenteze un raționament apt să clarifice realitatea juridică dintre părți. În acest sens, recurenta a subliniat că nu era necesar să solicite explicit instanței "constatarea nevalabilității vreunui contract de donație", astfel cum greșit a reținut instanța de apel. În acest sens, recurenta a arătat că intenția de a dona trebuie să fie clară și indubitabilă, iar absența acesteia afectează validitatea și moralitatea actului. Mai mult, recurenta a precizat că, potrivit probelor administrate în cauză, inițiativa de a solicita și primi sumele de bani a aparținut exclusiv intimatului, fapt ce exclude ideea unei liberalități. Prin urmare, recurenta a subliniat că intimatul nu a reușit să probeze cu certitudine existența unei liberalități, astfel încât decizia instanței de apel, care nu a luat în considerare aceste aspecte esențiale, este nefondată și susceptibilă de casare. Prin cel de-al patrulea motiv de recurs, asupra considerentelor deciziei, recurenta a invocat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a reținut elemente juridice susceptibile să paralizeze dreptul său de a recupera ulterior suma de 1.790.000 RON și a interpretat în mod contradictoriu natura juridică a raportului juridic dintre părți, ca fiind împrumut sau donație. Astfel, în subsidiar, pentru situația în care instanța de control judiciar nu va admite criticile recurentei privind soluția instanței de apel, recurenta solicită înlăturarea considerentelor referitoare la pretinsa "susținere materială și morală" acordată intimatului și mamei sale. Aceste constatări, incluse în decizia recurată, exced obiectului judecății, fiind susceptibile să prejudicieze recurenta în viitoare litigii, datorită autorității de lucru judecat. Recurenta a susținut că instanța de apel, deși a menționat că nu a fost învestită cu constatarea valabilității unui act de donație, a inclus în mod nejustificat aprecieri despre o presupusă susținere materială și morală, aspect care depășește cadrul procesual stabilit. Totodată, recurenta a subliniat că aceste considerente ale instanței de apel sunt contradictorii, întrucât, pe de o parte, instanța afirmă că nu poate determina natura juridică a raportului dintre părți prin excludere, iar pe de altă parte, face afirmații despre o "susținere materială și morală" care implică o concluzie implicită privind existența unei donații sau liberalități. Prin urmare, recurenta solicită instanței de recurs să înlăture considerentele menționate, acestea fiind greșite, contradictorii și prejudiciabile pentru drepturile sale procesuale și patrimoniale. Totodată, având în vedere culpa exclusivă a intimatului, recurenta solicită, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată suportate de recurentă în cadrul acestui demers judiciar.

Apărările formulate în cauză În întâmpinarea formulată de intimatul-pârât B. se solicită respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă ca nefondat, menținerea hotărârii pronunțate de instanța de apel ca fiind legală și temeinică. Cu privire la criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimatul-pârât susține că recurenta-reclamantă formulează în mod neprocedural critici referitoare la modalitatea de interpretare și apreciere a probatoriului de către instanța de apel. Referitor la criticile privind motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimatul arată că hotărârea instanței de apel este pe deplin motivată, clară și coerentă, conținând toate argumentele necesare justificării soluției pronunțate. În mod specific, criticile recurentei vizând contradicții între considerentele deciziei atacate sunt nefondate, instanța explicând în mod corespunzător semnificația termenilor utilizați în corespondența dintre părți, fără a genera contradicții de natură să conducă la nemotivarea hotărârii. În ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatul-pârât susține că instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile de drept material referitoare la instituția contractului de împrumut (art. 2.158 alin. (1) și art. 2.159 C. civ.). Instanța a reținut corect faptul că simpla virare a sumelor de bani nu este suficientă pentru dovedirea existenței unui contract de împrumut, fiind necesară dovedirea acordului de voințe al părților privind obligația de restituire, aspect nedemonstrat în speță. Mai mult, intimatul-pârât subliniază că recurenta nu a indicat niciun termen sau modalitate de restituire a sumelor de bani, iar scopul real al transferurilor efectuate a fost acela de sprijin financiar într-un context afectiv, fără intenția clară a unui împrumut, context confirmat inclusiv de corespondența purtată între părți. În concluzie, având în vedere că motivele invocate de recurenta-reclamantă se rezumă, în esență, la nemulțumiri legate de interpretarea probatoriului și situația de fapt stabilită de instanța de apel, aspecte care exced controlului judecătoresc specific recursului, solicită respingerea integrală a recursului și menținerea deciziei atacate, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. În răspunsul formulat la întâmpinarea intimatului-pârât B., recurenta-reclamantă A. a solicitat instanței să respingă apărările intimatului ca neîntemeiate și să admită recursul astfel cum a fost formulat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, actelor și lucrărilor dosarului și dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: În ceea ce privește motivarea criticilor recurentei circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, recurenta susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 264, art. 269 alin. (1) și art. 270, art. 6 alin. (1) teza I, art. 13, art. 14 și art. 22 C. proc. civ. Se susține o analiză lacunară, exclusiv din perspectiva poziției procesuale a intimatului, a Ordonanței de clasare din 21.09.2020 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București, cu motivarea că aceasta nu se bucură de autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, doar hotărârea definitivă a instanței penale având acest efect, cu consecința excluderii acesteia din analiza probatoriului, încălcând astfel principiile contradictorialității și dreptului la apărare. Recurenta subliniază suplimentar că instanța de apel ar fi procedat în mod părtinitor și contrar principiului imparțialității consacrat de art. 6 alin. (1) teza I C. proc. civ., deoarece a reținut selectiv și exclusiv în favoarea intimatului faptul că "din cuprinsul acestei ordonanțe nu rezultă că apelantul-pârât ar fi recunoscut primirea sumelor de bani (...) cu titlu de împrumut, ci reiese că acesta a afirmat, ca și în dosarul de față, că sumele de bani respective i-au fost virate în contul personal de la C., fără ca el să solicite acest lucru," în timp ce a exclus în mod arbitrar restul elementelor probatorii relevante din aceeași ordonanță. Motivele de recurs, astfel expuse, au caracter nefondat. Art. 264 alin. (1) C. proc. civ. prevede că: "Instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor." Art. 269 alin. (1) din același cod arată că: "Înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile stabilite de lege.", în vreme ce art. 270 C. proc. civ. relevă că "Înscrisul autentic face dovadă deplină față de orice persoană până la declararea sa ca fals." Aplicând dispozițiile legale sus-menționate în cauză, Înalta Curte reține că, în cuprinsul considerentelor, instanța de apel, după configurarea elementelor teoretice ale împrumutului de consumație, prevăzute de art. 2158 alin. (1) C. civ., a expus că acesta este un contract real, pentru încheierea sa valabilă fiind necesare atât realizarea acordului de voință, cât și remiterea bunului care formează obiectul contractului, unilateral, căci creează obligații doar în sarcina împrumutatului, prezumat a fi cu titlu gratuit, în lipsa unei stipulații contrare, iar împrumutul care are ca obiect o sumă de bani se prezumă a fi cu titlu oneros, până la proba contrară. S-a mai relevat și că acesta este un act translativ de proprietate. De asemenea, raportat la prevederile art. 249 C. proc. civ., potrivit cu care cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege, instanța de apel a reținut că sarcina probei naturii actului juridic încheiat între părți revenea apelantei-reclamante, conchizând că, din probele administrate, nu a rezultat încheierea între părți a unui contract de împrumut, respectiv nu a fost dovedită nașterea în patrimoniului apelantului-pârât a obligației de restituire a sumelor de bani virate de apelanta-reclamantă în contul acestuia. Instanța de apel a subliniat că tradițiunea a fost dovedită prin extrasele de cont depuse la dosar, însă nici din corespondența dintre părți, centrată în principal pe aspecte personale, nici din celelalte înscrisuri și nici din proba cu interogatoriu nu rezultă că pârâtul a înțeles să-și asume obligația de restituire prevăzută de art. 2158 alin. (1) C. civ. De asemenea, nu a fost dovedită stipularea de către părți a unui termen de restituire a sumelor de bani acordate de reclamantă pârâtului. În analiza sa, instanța de apel a avut în vedere răspunsurile la interogatoriul luat apelantului-pârât atât la prima instanță, cât și în apel, conversațiile de pe whatsapp și corespondența electronică depuse la dosar, mențiunile din cadrul acestora, precum și Ordonanța din 21.09.2020 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București, de a cărei interpretare probatorie s-a declarat în esență nemulțumită reclamanta în cadrul acestui motiv de recurs. Înalta Curte reține că prin respectiva ordonanță, s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune în formă continuată cu consecințe deosebit de grave, deoarece fapta nu este prevăzută de legea penală; totodată, s-a dispus disjungerea și declinarea cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București în vederea continuării cercetărilor penale sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de șantaj și de abuz de încredere. Faptul că instanța de apel nu a valorificat cele reținute de procuror ca situație de fapt reieșită din probatoriul administrat, și anume că ar fi fost vorba de "împrumuturi de sume de bani acordate de persoana vătămată în baza unei înțelegeri verbale cu susnumitul, cu care la acel moment se afla într-o relație de prietenie, împrumuturi care însă nu ar fi fost restituite de către B." nu reprezintă o încălcare a art. 6 alin. (1) teza I, art. 13, art. 14 și art. 22 C. proc. civ., întrucât instanța de apel era în drept să aprecieze asupra valorii sale probatorii, prin coroborare cu celelalte probe administrate în cauză, așa cum prevede art. 264 alin. (1) C. proc. civ. Contrar celor susținute de recurentă, instanța de apel nu a exclus arbitrar și nici nu a ignorat acest înscris, ci l-a analizat explicit în contextul tuturor probelor administrate. Curtea a apreciat conținutul ordonanței și a stabilit justificat că acesta nu demonstrează existența unei obligații certe și clare de restituire a sumelor solicitate de recurentă, aspect esențial pentru calificarea juridică a relației dintre părți drept contract de împrumut. Instanța de apel nu a contestat autenticitatea formală a înscrisului potrivit art. 269 și art. 270 C. proc. civ., ci doar relevanța și forța probatorie a conținutului acestuia în raport cu întreg ansamblul probator. Astfel, aprecierea instanței s-a realizat în mod corect și justificat în limitele liberei aprecieri a probelor conferite de lege. Nefondat se susține, din perspectiva nelegalității aprecierii valorii probatorii a acestui înscris, că s-a ignorat valoarea de înscris autentic a Ordonanței procurorului; astfel, față de prevederile art. 270 C. proc. civ., fac dovada deplină până la înscrierea în fals mențiunile celui care a întocmit înscrisul (în speță procurorul) cu privire la constatările personale ale acestuia (e.g. declarația inculpatului privind recunoașterea săvârșirii faptei), nu și aprecierile acestuia cu privire la fapte ce nu s-au petrecut înaintea sa și care constituie rezultatul probațiunii administrate în dosarul de urmărire penală Din această ultimă perspectivă, valoarea probatorie a ordonanței procurorului este aceea a unui înscris, ce poate fi apreciat de instanță în ansamblul tuturor dovezilor administrate, fără a avea o greutate prestabilită sau obligatorie în cadrul raționamentului logico-juridic desfășurat de judecător pentru a determina faptele relevante ale speței. Referitor la critica privind imparțialitatea instanței, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a procedat selectiv sau părtinitor, ci a realizat o analiză coerentă și integrală a tuturor elementelor relevante conținute în înscrisurile depuse la dosar. Faptul că recurenta este nemulțumită de rezultatul evaluării probelor nu echivalează cu încălcarea principiului imparțialității consacrat de art. 6 alin. (1) C. proc. civ., ci reflectă exclusiv dezacordul recurentei față de interpretarea dată de instanță probatoriului administrat. În privința pretinsei încălcări a dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, Înalta Curte constată că instanța de apel a respectat integral aceste principii procedurale, recurenta având posibilitatea reală și efectivă să invoce și să administreze toate probele și apărările considerate necesare. Împrejurarea că în fața primei instanțe valorificarea unui înscris depus după închiderea dezbaterilor a constituit o asemenea încălcare nu exclude ca în etapa apelului acesta să fie evaluat în condiții de contradictorialitate pentru că, prin definiție, ambele părți au avut ocazia în această etapă de a formula apărări sau susțineri referitoare la acel înscris și orice vătămare rezultată din absența contradictorialității la prima instanță este înlăturată ca urmare a desfășurării procedurii de apel, cu analizarea tuturor chestiunilor relevante ridicate de părți. Totodată, instanța de apel și-a exercitat în mod corespunzător rolul activ, conform art. 22 C. proc. civ., examinând complet și pertinent materialul probator administrat în cauză și fundamentând motivarea pe toate elementele relevante aflate la dosar. În ceea ce privește criticile recurentei referitoare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care s-a susținut insuficienta motivare prin prisma calificării raportului juridic dintre părți exclusiv pe baza probatoriului prezentat de intimat (anumite răspunsuri la interogatoriul intimatului, conform cărora sumele de bani i-ar fi fost virate fără solicitare și fără obligație de restituire, ignorarea valorii semnificative a sumelor transferate, recunoașterile intimatului în corespondența dintre părți, scopul precis al sumelor virate și imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris datorită relației personale și afective dintre părți, natura juridică ce rezultă din suma foarte mare transferată), se reține caracterul nefondat al acestora. Potrivit art. 425 alin. (1) C. proc. civ., "hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului subliniază că obligația de motivare a hotărârii nu implică obligația instanței de a răspunde explicit fiecărui argument invocat de părți, ci doar cerința de a prezenta clar motivele pentru care anumite argumente au fost acceptate sau respinse, astfel încât părțile să poată înțelege baza soluției adoptate. În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților și la probatoriul administrat în litigiu, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Motivarea reprezintă un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar Se constată că, în analiza sa, instanța de apel a avut în vedere toate elementele prefigurate de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., enunțând textele legale aplicabile în cauză privitoare la contractul de împrumut, precum și motivele de fapt care i-au conturat convingerea în adoptarea soluției. Astfel, a reținut că, din probele administrate nu a rezultat încheierea între părți a unui contract de împrumut, respectiv nu a fost dovedită nașterea în patrimoniului pârâtului a obligației de restituire a sumelor de bani virate de reclamantă în contul acestuia. Relevante în acest sens sunt următoarele considerente: "Chiar dacă faptul tradițiunii a fost dovedit prin extrasele de cont depuse la dosar, care atestă efectuarea viramentului bancar din contul apelantei-reclamante deschis la E. în contul apelantului-pârât deschis la C., a mai multor sume de bani, totalizând 2.070.000 RON, nici din corespondența dintre părți, centrată în principal pe aspecte personale, care nu interesează prezenta cauză, nici din celelalte înscrisuri și nici din proba cu interogatoriu nu rezultă că apelantul-pârât a înțeles să-și asume obligația de restituire prevăzută de art. 2158 alin. (1) din C. civ.. Nu mai puțin, nu a fost dovedită stipularea de către părți a unui termen de restituire a sumelor de bani acordate de apelanta-reclamantă apelantului-pârât. Astfel, prin răspunsurile la interogatoriul luat apelantului-pârât atât la prima instanță, cât și în apel, acesta a arătat că nu i-a solicitat vreo sumă de bani cu titlu de împrumut apelantei-reclamante, iar sumele în litigiu i-au fost virate în cont, fără a le cere. Apelanta reclamantă i-a dat de înțeles că sumele respective reprezintă un dar sau un cadou. De altfel, aceasta obișnuia să îi facă cadouri costisitoare (de exemplu ceas de lux, autoturism, ctitorirea unei biserici pe numele său) destul de frecvent, în considerarea relației de afecțiune dintre părți. În ceea ce privește suma de 280.000 RON virată în contul său în luna august 2016, aceasta i-a fost dată pentru achiziționarea unui autoturism pentru apelanta-reclamantă, acest autoturism fiind folosit de apelantă și aflându-se în posesia acesteia, chiar dacă a fost cumpărat pe firma lui. În niciun moment, în discuțiile cu apelanta-reclamantă, aceasta nu a menționat că sumele de bani în litigiu ar fi fost date cu titlu de împrumut, nu s-a pus problema restituirii acestora și nu s-a stabilit un termen pentru restituire. Apelanta-reclamantă nu i-a solicitat restituirea sumelor de bani nici după terminarea relației dintre părți, primul moment când a aflat că apelanta-reclamantă dorește restituirea banilor fiind atunci când a primit o notificare prin intermediul avocaților apelantei, anterior declanșării acestui proces. În ceea ce privește conversațiile de pe whatsapp și de pe e-mail depuse la dosar, acestea vizează, în principal, aspecte personale, astfel cum s-a arătat și nu cuprind nicio referire la vreo sumă de bani împrumutată de către apelanta-reclamantă apelantului-pârât, conținând, în schimb, referiri la cadouri oferite acestuia și la susținerea materială a apelantului-pârât și a mamei sale, pe care apelanta-reclamantă îi considera "familia" sa. Mențiunea din cadrul uneia dintre conversațiile părților, în sensul că apelantul-pârât este "dator" apelantei-pârâte trebuie privită în contextul discuției, din care reiese că sintagma respectivă se referă la recunoștința apelantului-pârât pentru susținerea materială și morală de care a beneficiat din partea apelantei-reclamante; de altfel, în cadrul aceleiași conversații, apelanta-reclamantă afirmă că apelantul-pârât nu are nicio "datorie" față de ea ("Nu, nu îmi ești dator cu nimic"; "Vezi, exact de asta mă temeam"; " Că stai cu mine din obligație"; " am făcut totul să fie bie"; "bine"; " Nu este pentru prima oară când îmi spui că te simți dator, nu este pentru prima dată când îmi vorbești despre a te da în judecată, tot ce am făcut, am făcut cu mult drag și cu multă dragoste, dar… asta e, nici măcar nu ai văzut asta, de simțit nici nu are sens să vorbim")." Înalta Curte constată, astfel, că instanța de apel a respectat pe deplin aceste exigențe procedurale și convenționale, oferind o motivare completă, logică și clară a deciziei sale, care permite recurentei să înțeleagă temeinic fundamentul juridic și factual al soluției adoptate. În esență, nemulțumirea părții nu rezidă într-o motivare insuficientă a soluției pronunțate de instanța de apel, ci pe de o parte, din modalitatea de interpretare a probatoriului administrat în cauză, apreciată ca fiind făcută în favoarea pârâtului și, pe de altă parte, din absența valorificării acelor probe considerate a fi favorabile reclamantei. Or, în privința pretinsei contradicții în interpretarea corespondenței, instanța de apel a considerat că referirile identificate nu sunt suficient de clare pentru a stabili existența certă a unei obligații de restituire, ci reflectă mai degrabă incertitudinea părților asupra naturii juridice a transferurilor. De asemenea, în ceea ce privește faptul că nu ar putea fi vorba de un dar manual, față de valoarea considerabilă a sumelor transferate, s-a reținut că natura actului juridic încheiat de părți nu poate fi determinată prin excludere, reclamanta fiind ținută să dovedească titlul cu care a fost făcută remiterea sumelor de bani și obligațiile născute în sarcina părților, probă care nu a fost făcută. În ceea ce privește imposibilitatea morală invocată de recurentă, instanța de apel a analizat explicit acest aspect, concluzionând că, deși relațiile personale dintre părți ar putea explica absența unor formalități scrise, aceasta nu poate constitui, în sine, o dovadă suficientă pentru calificarea transferurilor drept împrumut. Din perspectiva modului concret de dezvoltare a motivelor de recurs, acestea sunt chestiunile ce pot fi cenzurate de instanța de control judiciar, pentru că privesc respectarea exigențelor privind argumentarea deciziei și analizarea adecvată a apărărilor formulate, fără ca rezultatul concret al acestei analize să poată fi evaluat, pentru că nu reprezintă o chestiune de nelegalitate, ci una de netemeinicie. Astfel, majoritatea criticilor recurentei vizează aspecte referitoare exclusiv la interpretarea probelor, care nu pot fi reexaminate de instanța de recurs, dat fiind că recursul este o cale extraordinară de atac ce se limitează la controlul legalității hotărârii pronunțate de instanța de apel și nu permite reevaluarea situației de fapt stabilite deja pe baza probelor administrate. Pe cale de consecință, criticile recurentei privind insuficiența sau contradicția motivării au caracter nefondat. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea sau aplicarea greșită a art. 2158 alin. (1) și art. 2159 C. civ., se reține, de asemenea, caracterul nefondat al acestuia. Potrivit art. 2158 alin. (1) C. civ., "împrumutul de consumație este contractul prin care o parte, numită împrumutător, remite celeilalte părți, numită împrumutat, o cantitate de bunuri fungibile și consumptibile, obligând-o pe aceasta din urmă să restituie la scadență aceeași cantitate de bunuri de aceeași specie și calitate." Art. 2159 C. civ. stabilește că, în lipsa unui termen de restituire stabilit de părți, acesta se consideră scadent atunci când debitorul este notificat să execute obligația. În speță, Înalta Curte reține că instanța de apel a aplicat corect aceste norme de drept material, analizând integral probele existente. Instanța de apel a constatat că, în lipsa unui acord expres și clar între părți cu privire la obligația de restituire, care să fi rezultat din administrarea probatoriului din cauză, simpla virare a sumelor în contul intimatului nu poate fi calificată automat drept împrumut. Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a ignorat sau denaturat probele referitoare la valoarea mare a sumelor transferate, ci a apreciat motivat că acestea, prin ele însele, nu sunt suficiente pentru a demonstra existența unei intenții clare și ferme de restituire. Instanța de apel a analizat explicit comportamentul intimatului, inclusiv răspunsurile acestuia la interogatoriu și corespondența dintre părți, concluzionând că nu există un consimțământ neechivoc în sensul unui contract de împrumut. Cu privire la comparația între donație și împrumut, Înalta Curte subliniază că, potrivit art. 985 C. civ., donația presupune în mod esențial o intenție liberală clar exprimată și explicită, fără vreo contraprestație, intenție ce trebuie dovedită concret și indubitabil. În speță, instanța de apel nu a calificat în mod explicit transferul drept donație, cum susține greșit recurenta, ci doar a stabilit că probele administrate nu relevă suficiente elemente care să demonstreze existența unei obligații clare de restituire, caracteristice contractului de împrumut și anume, în esență, că solicitarea de restituire a sumelor acordate cu titlu de împrumut este neîntemeiată din cauză că nu s-a probat acordarea sumelor respective cu acest titlu. Simpla existență a unor relații personale și afective dintre părți, invocată ca argument al imposibilității morale de preconstituire a unui înscris formal, nu poate substitui necesitatea probării explicite și certe a acordului privind restituirea sumelor. Instanța de apel a avut în vedere toate aceste aspecte și le-a evaluat corespunzător, conform liberei aprecieri a probelor, fără încălcarea normelor de drept material. Totodată, și în cadrul acestui motiv de recurs criticile recurentei vizează în esență reevaluarea situației de fapt și reinterpretarea probelor, aspecte ce sunt străine controlului judiciar exercitat de instanța de recurs, care se limitează exclusiv la verificarea legalității hotărârii pronunțate. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale privind contractul de împrumut situației de fapt pe care a reținut-o pe baza probelor administrate, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. urmând a fi respins. În ceea ce privește criticile recurentei referitoare la considerentele hotărârii, acestea constau în încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., care ar rezulta, pe de o parte, din afirmația că nu a fost învestită cu constatarea valabilității unui act de donație, iar pe de altă parte, din analiza explicită a elementelor caracteristice ale unui asemenea act juridic. S-a criticat și faptul că instanța de apel a concluzionat în mod contradictoriu că natura juridică a raportului dintre părți nu poate fi determinată prin excludere, în condițiile în care probatoriul administrat în cauză permitea o astfel de analiză logică și juridică, critică reiterată și în motivul de recurs circumscris punctului 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestor argumente. Configurând situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză, instanța de apel a reținut că partea reclamantă era cea ținută să dovedească titlul cu care a fost făcută remiterea sumelor de bani și deci obligațiile născute în sarcina părților, instanța nefiind învestită cu constatarea nevalabilității vreunui act de donație, fiind ținută de obiectul și cauza invocate de reclamantă, respectiv restituirea sumelor de bani acordate în baza unui contract de împrumut, act a cărui existență nu a fost dovedită, în sensul că nu a fost probată intenția părților de a încheia un asemenea act, de esența căruia este obligația de restituire. S-a evidențiat în cuprinsul considerentelor de o manieră clară că, din probele administrate, enumerate și analizate, nu a rezultat încheierea între părți a unui contract de împrumut, respectiv nu a fost dovedită nașterea în patrimoniului pârâtului a obligației de restituire a sumelor de bani