ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 596/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 28 aprilie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanței obligarea pârâților APIA - Centrul Județean Tulcea și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să răspundă pentru prejudiciile create reclamantei prin încălcarea dreptului comunitar, în temeiul principiului răspunderii statului pentru prejudiciile create particularilor pentru neaplicarea prioritară a dreptului UE, respectiv la plata sumei de 115.621 euro, echivalentul în RON la data plății, cu titlu de sumă pe care reclamanta era îndreptățită să o primească în conformitate cu schemele de sprijin pe suprafață pentru campania agricolă a anului 2015 conform art. 105 alin. (2) și art. 106, alin. (3) din Regulamentul UE nr. 1307/2013, precum și a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data introducerii acțiunii. În drept, a invocat art. 32 alin. (2) lit. a), alin. (3) lit. a) și art. 4 lit. e) și f) din Regulamentul UE nr. 1307/2013, jurisprudența CJUE, art. 267 TFUE și Legea nr. 18/1991.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 1223 din 24 octombrie 2023, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei APIA- Centrul Județean Tulcea, invocată din oficiu în legătură cu atragerea răspunderii sale în baza principiului răspunderii statului pentru prejudiciile create particularilor prin neaplicarea dreptului UE, a respins cererea întemeiată pe acest temei de drept formulată împotriva pârâtei APIA- Centrul Județean Tulcea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții APIA - Centrul Județean Tulcea și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, având ca obiect "acțiune în răspundere delictuală", a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata către reclamantă a echivalentului în RON din data plății a sumei de 115.745,08 euro, precum și a dobânzii legale aferente acestei sume calculată începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la plata efectivă, a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată și a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 12.000 RON cu titlu de parte din cheltuielile de judecată efectuate.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 787A din 12 iulie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 1223/24.10.2023 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Fiananțelor, intimata-pârâtă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (APIA) - Centrul Județean Tulcea și intimatul-intervenient B.. A admis apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva aceleiași sentințe. A admis cererea de intervenție accesorie, formulată în interesul apelantului-pârât. A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a respins cererea, ca neîntemeiată. A păstrat dispozițiile sentinței în privința soluției asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei APIA.

Calea de atac a recursului Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamanta a solicitat (i) admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; (ii) admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, rejudecând, respingerea apelului formulat de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor, ca nefondat, și implicit respingerea cererii de intervenție accesorie, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și admiterea apelului formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L.. 4.1. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 477 - 478 alin. (2) și art. 14 din C. proc. civ., care reglementează reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Instanța de apel a încălcat limitele devolutive ale apelului reglementate de art. 477 alin. (1) și art. 478 alin. (2) C. proc. civ. atunci când a soluționat excepția inadmisibilității invocate de apelantul-pârât Statul român, excepție întemeiată pe nepromovarea cererii de revizuire (reglementate de art. 21 din Legea nr. 554/2001 privind contenciosul administrativ) și care se referă la momentul ulterior pronunțării de către CJUE a hotărârii din 29.04.2021 în cauzele conexate C-294/19 și C-104/19 (nu doar la cauza C-61/09), și nu la momentul comunicării deciziei civile pronunțate de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2017, așa cum nelegal a reținut instanța de apel. Instanța a apreciat neîntemeiată excepția inadmisibilității, astfel cum a fost formulată, dar a reținut că nepromovarea revizuirii reprezintă un argument privitor la condițiile angajării răspunderii statului, ceea ce reprezintă, pe de o parte, încălcarea limitelor efectelor devolutive ale apelului, iar pe de altă parte, nesocotirea condițiilor statuate de jurisprudența CJUE prin adăugarea unei condiții în plus față de acestea. În ceea ce privește împrejurarea că nepromovarea revizuirii ar reprezenta un argument de fond privind condițiile angajării răspunderii statului, recurenta a susținut că apărările formulate de Statul român, prin Ministerul Finanțelor, nu vizează, neutilizarea căii de atac a revizuirii la momentul comunicării deciziei Curții de Apel Constanța prin care s-a încălcat dreptul european, ci în mod vădit apelantul se referă la nepromovarea revizuirii ulterior pronunțării la 29.04.2021 de către CJUE a hotărârii de interpretare a dispozițiilor de drept material europene aplicabile în litigiul din dosarul nr. x/2016. În raport de aspectele invocate de către pârâtul Statul român, la fondul cauzei, în ceea ce privește inadmisibilitatea și cuprinse în motivele de apel, recurenta a învederat că încă de la fondul cauzei a arătat că, pe de o parte, cererea de chemare în judecată nu este condiționată de promovarea vreunei alte cereri sau căi de atac, de altfel cum a reținut însăși instanța de apel, iar pe de altă parte, că cererea de revizuire a fost formulată ulterior momentului pronunțării la data de 29.04.2021 de către CJUE a hotărârii dată în cauzele conexate C-294/19 și C-304/19, fiind format dosarul nr. x/2021, în care Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 1359/CA/10.11.2021, a respins revizuirea. În ceea ce privește lipsa promovării căii de atac a revizuirii de către reclamantă la momentul comunicării deciziei nr. 932/CA/23.11.2016, recurenta a precizat că aceste aspecte nu au fost puse niciodată în discuția părților, implicit nu au fost antamate de prima instanță și nu au reprezentat motive de apel, astfel încât toată analiza pe care instanța de apel a realizat-o în raport de o posibilă revizuire nepromovată de către reclamantă în termenul de o lună de la data comunicării deciziei civile, în anul 2017, reprezintă în mod vădit o încălcare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 477 alin. (1) și art. 478 C. proc. civ., reclamanta neavând posibilitatea exprimării și formulării unei apărări cu privire la aceste argumente. Printr-o altă critică cirscumscrisă aceluiași motiv de casare, recurenta a invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 14 C. proc. civ., întrucât reclamantei nu i-au fost niciodată opuse de către pârâtul Statul român apărări care să vizeze o eventuală "lipsă de diligentă rezonabilă" sau de nepromovare a revizuirii la data comunicării deciziei Curții de Apel Constanta, acestea fiind argumente pe care și-a întemeiat instanța de apel soluția de respingere a cererii de chemare în judecată. De asemenea, instanța de apel a reținut în considerentele deciziei pronunțate și aspectele regăsite la punctele 84 și 85 din hotărârea CJUE din 05.03.1996 pronunțată în cauzele conexate nr. C-46/93 și C-48/93 Brasserie du Pecheur și Factortame care se referă la "determinarea prejudiciului" pentru care se poate acorda despăgubirea și care este în strânsă legătură cu "diligențele rezonabile" pe care persoana vătămată le-a întreprins pentru a evita prejudiciul sau pentru a limita întinderea acestuia, reținând aceste aspecte drept condiție în privința angajării răspunderii statului. Se poate observa că argumentele pe care instanța de apel își întemeiază soluția de admitere a apelului pârâtului nu au fost invocate niciodată de către pârâtul Statul român, nici prin întâmpinarea depusă la judecata în fond, nici prin motivele de apel. În continuare, recurenta a redat textul art. 477 alin. (1) și art. 478 alin. (2) C. proc. civ., precum și principiile tantum devolutum quantum appelantum și tantum devoltum quantum iudicatum, arătând că, în raport de apărările de care Statul român a înțeles să se folosească, cele ce vizau inadmisibilitatea promovării cererii de chemare în judecată, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea limitelor efectului devolutiv al apelului, întrucât în considerentele deciziei pronunțate sunt reținute aspecte care nu au fost invocate de către acest apelant-pârât. Mai mult, diligența rezonabilă exprimată de CJUE în cuprinsul hotărârii din 05.03.1996 în cauzele C-46/93 și C-48/93 (par. 84 și 85) vizează determinarea prejudiciului, respectiv întinderea acestuia, și nicidecum nu reprezintă un fapt de natură să înlăture angajarea răspunderii statului și, nefiind invocată pe parcursul derulării procesului, ea nu putea fi analizată de instanța de apel. Pe de altă parte, recurenta a susținut că nu se poate reține lipsa sa de diligență rezonabilă în raport de nepromovarea cererii de revizuire întemeiate pe art. 21 din Legea nr. 554/2004 la momentul comunicării deciziei pronunțate cu încălcarea dreptului european de către Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2016, întrucât instanța de apel, înainte de a pune în sarcina reclamantei vreo atitudine pasivă și lipsită de diligență în vederea obținerii drepturilor sale, trebuia să rețină rolul activ al judecătorului reglementat de art. 22 din C. proc. civ., și pe care Curtea de Apel Constanța (în dosarul nr. x/2016) l-a încălcat, precum și obligația absolută a instanței de sesizare a CJUE cu întrebarea preliminară, regăsită și în legislația națională în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 340/2009, independent de formularea unei astfel de cereri de către reclamant și independent chiar de susținerea acțiunii pe temeiul dispozițiilor comunitare, astfel cum reține CJUE prin hotărârea din 12.02.2008, C-2/06, par. 41 și 43, precum și concluziile Avocatului General în aceeași cauză, par. 96. Recurenta a învederat că a contestat măsura de respingere a cererii unice de plată pe cale administrativă la organul emitent, iar ulterior a promovat cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, promovând căile de atac până la obținerea unei hotărâri definitive, astfel că nepromovarea cererii de revizuire imediat după comunicarea acestei decizii nu poate reprezenta o lipsă de diligență rezonabilă și nu i se poate imputa, întrucât calea de atac nu putea fi formulată în lipsa unui element de noutate, de care reclamanta nu dispunea. Revizuirea este strâns legată de existența unei hotărâri pronunțate de CJUE în interpretarea dispozițiilor europene incidente în litigiul respectiv, astfel încât în lipsa unei astfel de hotărâri, ar fi fost respinsă ca inadmisibilă. Mai departe, recurenta a făcut referire la par. 79 din Decizia nr. 45/2016 pronunțată de Înalta Curte de Caasație și Justiție - Completul privind dezlegarea unei chestiuni de drept, unde s-a stauat că "Motiv al revizuirii întemeiate pe art. 21 alin. (2) teza I din Legea nr. 554/2004 îl constituie calificarea juridică a faptelor prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE, iar nu faptele judecății, care reprezintă un element imutabil al litigiului." Prin urmare, recurenta a susținut că nu i se poate imputa o lipsă de diligență rezonabilă prin nepromovarea căii de atac a revizuirii la acel moment, în absența deținerii vreunei hotărâri interpretative date de către CJUE la care, de altfel, instanța de judecată avea acces și pe care trebuia și avea obligația de a o verifica la momentul prounțării hotărârii în baza rolului său activ, câtă vreme partea invocase un temei de drept european. Printr-o altă critică subsumată motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea art. 14 alin. (6) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel și-a întemeiat hotărârea pe motive de fapt și de drept care nu au fost supuse în prealabil dezbaterii contradictorii. S-a reținut că prezentul litigiu este de natură civilă, iar la baza acestuia se află principiul răspunderii statului pentru prejudicii cauzate particularilor prin încălcarea/neaplicarea dreptului european, fiind așadar o cauză de sine stătătoare, care nu reprezintă reanalizarea obiectului dedus judecății în dosarul nr. x/2016, litigiul nefiind de natură administrativă și neputând fi reținut caracterul inadmisibil al cererii ca urmare a inepuizării căilor de atac. 4.2. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea principiul răspunderii statului pentru prejudicii create particularilor prin neaplicarea dreptului european, consacrat de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și care face parte din dreptul european. Instanța de apel a încălcat în mod vădit principiul consacrat de jurisprudența Curții întrucât, pe de o parte, a respins cererea de chemare în judecată, adăugând celor trei condiții consacrate prin hotărârea Kobler în cauza C-224/01, la par. 51, o nouă condiție, respectiv aceea a lipsei diligenței rezonabile din partea reclamantei prin nepromovarea căii de atac extraordinare a revizuirii. Pe de altă parte, încălcarea principiului răspunderii statului de către instanța de apel a survenit ca urmare a interpretării și aplicării greșite a condiției caracterului grav al încălcării, astfel cum aceasta a fost statuată prin jurisprudența CJUE. Din perspectiva adăugării unei noi condiții celor trei statuate de CJUE pentru atragerea răspunderii statului, instanța de apel a reținut ca o condiție intrinsecă a angajării răspunderii statului, lipsa de diligență pretins a fi fost manifestată de către reclamantă în evitarea sau limitarea întinderii prejudiciului său, instanța de apel făcând trimitere la par. 84 și 85 din hotărârea din 05.03.1996 în cauzele conexate C-46/93 și C-48/93. Recurenta a opinat că aceste aspecte nu pot fi reținute ca o condiție de fond în ceea ce privește angajarea răspunderii statului întrucât, astfel cum rezultă din chiar jurisprudența invocată de instanța de apel, diligența rezonabilă vizând determinarea prejudiciului pentru care se poate acorda despăgubirea, și nicidecum nu poate fi privită ca o condiție de admisibilitate intrinsecă a cererii de chemare în judecată. Mai mult decât atât, pretinsa lipsă de diligență este analizată de către instanță în cadrul celei de-a doua condiții statuate de către CJUE, respectiv existența unei încălcări grave din partea instanței naționale. Or, caracterul grav al încălcării nu poate fi analizat în raport de atitudinea manifestată de una dintre părți, în speță de reclamantă, ci aceasta trebuie analizată și verificată astfel cum a fost statuat de CJUE, în raport de nivelul de claritate și precizie al normei încălcate, caracterul intenționat al încălcării, caracterul scuzabil sau nescuzabil al erorii de drept, poziția luată, după caz, de o instituție comunitară, precum și neîndeplinirea de către instanță a obligației sale de acțiune pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare în temeiul art. 267 din TFUE (par. 55 din hotărârea C-224/01 Kobler), toate acestea fiind în strânsă legătură cu atitudinea manifestată de instanța națională, și nicidecum cu cea a părții vătămate. Totodată, în hotărârea precitată se reține și faptul că o încălcare a dreptului comunitar este suficient de gravă când hotărârea a fost luată cu încălcarea evidentă a jurisprudenței Curții în materie. Or, pretinsa lipsă de diligentă rezonabilă a reclamantei reținută de instanța de apel în considerarea celei de-a doua condiții, nu poate reprezenta justificarea neîndeplinirii condiției gravei încălcări. "Diligența rezonabilă" nu reprezintă un element de fond al condiției gravei încălcări, jurisprudența CJUE nefăcând trimitere la aceasta, iar chiar dacă s-ar reține lipsa diligenței rezonabile din partea reclamantei, aceasta nu este de natură a înlătura răspunderea statului și, implicit, a conduce la respingerea cererii, întrucât nu reprezintă o condiție intrinsecă a atragerii răspunderii statuate de CJUE prin hotărârea dată în cauza C-224/01 Kobler. Instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu încălcarea principiului răspunderii statului pentru prejudicii create particularilor prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești de către o instanță de ultim grad de jurisdicție, respectiv cu încălcarea dispozițiilor de drept material european, interpretând condiția caracterului grav al încălcării în contradicție cu cele statornicite de jurisprudența CJUE în vederea atragerii răspunderii statului, aceasta fiind parte a dreptului european, alături de principiile generale ale dreptului UE, tratatele și regulamentele acesteia. În ce privește existența condiției caracterului grav al încălcării, instanța de apel a realizat o interpretare greșită a acesteia, ceea ce a condus la încălcarea principiului răspunderii statului, întrucât a analizat îndeplinirea și a celei de-a doua condiții privind angajarea răspunderii statului, respectiv caracterul grav al încălcării, cu nesocotirea aspectelor reținute de CJUE prin hotărârea Kobler în privința reținerii acestei condiții ca fiind îndeplinită, și anume aspectele privitoare la toate elementele care caracterizează situația. Astfel, instanța de apel a interpretetat în mod greșit condiția statuată în jurisprudența CJUE, arătând că dispozițiile europene încălcate de către Curtea de Apel Constanța, respectiv art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 32 alin. (2) din Regulamentul nr. 1307/2013, nu prezintă un nivel de claritate de natură să conducă la interpretarea pe care aceste dispoziții legale au primit-o prin hotărârea dată de CJUE la 29.04.2021 în cauzele conexate C-294/19 și C-304/19, și prin urmare nu se poate vorbi despre un "caracter evident al încălcării". Prima instanță, spre deosebire de cea de apel, a arătat că, în situația în care Curtea de Apel Constanța ar fi apreciat că norma de drept unională nu era destul de clară, avea obligația de a sesiza CJUE cu întrebare preliminară. Astfel, caracterul evident sau grav al încălcării nu poate fi limitat și determinat, astfel cum a arătat instanța de apel, la existența unei norme neclare, întrucât într-o astfel de situație, instanța de ultim grad de jurisdicție avea obligația, în temeiul art. 267 TFUE, să formuleze întrebare preliminară. A mai arătat recurenta că gravitatea încălcării normelor europene este dată atât de nivelul de claritate al normelor încălcate, întrucât conținutul acestora nu prezintă dificultăți de interpretare, termenii utilizați nefiind necunoscuți sau greu de interpretat, iar în caz contrar, dacă se apreciază că textele europene în discuție ar fi fost greu de interpretat (astfel cum a reținut instanța de apel), intervine încălcarea obligației de sesizare de către instanța națională a CJUE cu întrebare preliminară, atât în temeiul art. 267 TFUE, cât și în conformitate cu art. 2 alin. (2) din Legea nr. 340/2009 și coroborat cu art. 22 din C. proc. civ. În acest sens, recurenta a susținut că obligația instanței de ultim grad de jurisdicție subzistă independent de existența unei sesizări din partea părților implicate în proces, aceasta cu atât mai mult cu cât există o contradicție în ceea ce privește modul de interpretare al normelor europene incidente în speță dată de una dintre părți, cu aceea a instanței naționale, aspecte pe care instanța de de apel le-a înlăturat fără o justificare legală. Mai mult, însăși instanța de apel a reținut clar și fără echivoc neîndeplinirea obligației care îi revenea Curții de Apel Constanța ca instanță națională de ultim grad de a sesiza CJUE cu interpretarea dispozițiilor europene incidente în litigiul ce a format obiectul doarului nr. 206/88/2017, cuprinse în Regulamentul UE nr. 1307/2013, făcând trimitere chiar la cauza Cilfit C-283/81, însă contrar acestor aspecte, a apreciat în continuare neîndeplinirea "caracterului evident al încălcării necesar pentru a atrage răspunderea statului". Or, a evidențiat recurenta, instanța nu a procedat la verificarea jurisprudenței existente la acel moment și nici nu a formulat cerere de sesizare CJUE cu întrebare preliminară, în pofida faptului că interpretarea dată de instanța națională textului european în ceea ce privește caracterul eligibil al suprafețelor de teren era diferită de cea invocată de reclamant, toate acestea îmbrăcând forma evidentă a caracterului nescuzabil al încălcării normelor europene și, implicit, existența caracterului grav al încălcării, astfel cum instanța de fond a reținut în considerentele hotărârii pronunțate. Concluzia este aceea că instanța de apel a încălcat/nesocotit, în aprecierea caracterului grav al încălcării, dispozițiile legale cuprinse în art. 22 din C. proc. civ., care reglementează rolul activ al judecătorului, acesta având îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Prin urmare, în opinia recurentei este nerelevant, din perspectiva reținerii gravei încălcări, că hotărârea CJUE din 29.04.2021 a fost ulterioară, câtă vreme la momentul pronunțării hotărârii de către Curtea de Apel Constanța exista practică CJUE, pe instanța nu a verificat-o, deși cercetarea jurisprudenței și sesizarea cu întrebare preliminară sunt obligații ce cad în sarcina instanței de judecată. 4.3. Printr-un alt motiv de recurs, reclamanta-recurentă a susținut că instanța de apel i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, recunoscut și garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și art. 21 alin. (3) din Constituția României, prin lipsa de imparțialitate de care instanța a dat dovadă și soluționarea cauzei într-un mod inechitabil. A mai susținut că întreg contextul în care instanța de apel a înțeles să soluționeze procesul dovedește lipsa de imparțialitate manifestată, cu atât mai mult cu cât întervenient în cauză este un coleg de profesie, magistrat în cadrul Curții de Apel Constanța, notificat de către Ministerul Finanțelor în sensul intervenirii în mod obligatoriu în cauză, sub presiunea exercitării unei eventuale acțiuni în regres. Concluzionând, recurenta a învederat că instanța de apel, în susținerea soluției de respingere a cererii reclamantei, a reținut aspecte care nu au fost puse în discuția părților, în conformitate cu principiul contradictorialității reglementat de art. 14 din C. proc. civ., dovedind o lipsă de imparțialitate și încălcând limitele efectului devolutiv al apelului, paralizând astfel posibilitatea reclamantei de a formula apărări și de a propune mijloace de apărare față de aspectele noi și neinvocate de către pârâtul Statul român nici prin întâmpinare și nici prin motivele de apel.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Tulcea a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esență, că nu se poate reține încălcarea de către instanță a obligației de a formula o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, în condițiile în care nu poate fi absolutizată obligația instanței de ultim grad de a formula cereri preliminare către CJUE ori de câte ori se indică norme interne și comunitare. Astfel, a apreciat că nu se poate imputa Curții de Apel Constanța neaplicarea dreptului comunitar, câtă vreme interpretarea normelor din Regulamentul UE nr. 1307/2013 în sensul menționat prin hotărârea pronunțată în cauzele conexate C-294/19 și C-304/19 din 29.04.2021 nu se impunea, nici cu evidență, și nici cu claritate, așa încât să poată fi reținută încălcarea gravă a dreptului comunitar. În acord cu condițiile de angajare a răspunderii potrivit hotărârii Kobler, din întreg raționamentul expus în considerentele deciziei nr. 932/23.11.2016 a Curții de Apel Constanța, nu rezultă intenția acestei instanțe anterior menționate de a nu aplica dreptul comunitar. Intimatul-intervenient B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., intimatul a susținut că recurenta nu a indicat în concret care sunt regulile de procedură pe care instanța de apel le-a încălcat și nici nu a expus argumente care să conducă la soluția nelegalității deciziei instanței de apel urmare a încălcării regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., intimatul a susținut că acțiunea reclamantei a fost formulată cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ., termen calculat de la data de 23.11.2016 când a fost pronunțată decizia nr. 932/2016 a Curții de Apel Constanța. A mai susținut că hotărârea CJUE din 29.04. 2021 nu poate fi aplicată unui raport juridic anterior acesteia cu 5 ani, iar invocarea dispozițiilor legale privind răspunderea delictuală nu atrage automat răspunderea Statului român, potrivit regulii generale în materie de probațiune prevăzută de art. 249 C. proc. civ. Intimatul a mai susținut că nu sunt întrunite condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale, reclamanta invocând că prejudiciul este justificat de neonorarea de către APIA CJ Tulcea a plăților din cadrul schemelor de sprijin pentru suprafață, campania 2015, însă celelalte elemente constând în faptă ilicită, legătură de cauzalitate și vinovăție nu au fost dovedite. Intimatul a mai susținut că situația de fapt se circumscrie dispoziției reglementate la art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, în vigoare la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, și nu se poate reține o eroare judiciară dată fiind situația premisă a pronunțării unei hotărâri, fiind necesară îndeplinirea cumulativă și a altor condiții, respectiv hotărârea definitivă să fi fost dată în contradicție cu legea sau cu situația de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, precum și afectarea gravă a drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanei, vătămate care nu poate fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. Din lecturarea hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2016 se observă exact contrariul a ceea ce se impune pentru a fi în prezența unei erori judiciare. Hotărârile pronunțate de Tribunalul Tulcea și Curtea de Apel Constanța au fost în acord cu practica judiciară existentă la nivelul anilor 2015-2016 referitor la campania 2015, astfel încât este exclusă evidența contradicției cu legea sau cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză. Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind legală. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. II.1. Printr-un prim motiv de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea regulilor devoluțiunii din apel prevăzute de art. 477 alin. (1) și art. 478 alin. (2), precum și a principiilor fundamentale referitoare la contradictorialitate și dreptul la un proces echitabil statuate în art. 14 alin. (6) din același cod, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. În esență, prin criticile concrete de nelegalitate (dezvoltate în cadrul motivelor 1 și 3 din memoriul de recurs, ce se impun a fi grupate și abordate unitar), recurenta a susținut că inadmisibilitatea acțiunii în răspunderea statului pentru prejudiciul cauzat printr-o hotărâre a unei instanțe de ultim grad care încalcă dreptul Uniunii Europene (Regulamentul UE nr. 1307/2013), invocată de pârâtul Statul român prin întâmpinarea depusă la prima instanță și prin cererea de apel, a fost fundamentată pe nepromovarea cererii de revizuire prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în anul 2021 (ulterior pronunțării hotărârii CJUE din 29.04.2021, în cauzele conexate C-294/19 și C-304/19), și nu în anul 2017 (ulterior comunicării deciziei nr. 932/CA/23.11.2016 a Curții de Apel Constanța), cum greșit a reținut instanța de apel. Pe de altă parte, o atare apărare, inexistentă, referitoare la "lipsa de diligență rezonabilă" pentru nepromovarea revizuirii la momentul comunicării deciziei nr. 932/CA/23.11.2016, nu a fost supusă dezbaterilor contradictorii, fiindu-i nesocotit recurentei dreptul la apărare și încălcat dreptul la un proces echitabil, dar și afectat dreptul la o instanță imparțială în condițiile în care intervenientul accesoriu are calitatea de judecător în cadrul Curții de Apel Constanța. Criticile sunt nefondate. Cu referire la primul aspect criticat, Înalta Curte are în vedere că, indiscutabil, efectul devolutiv constituie trăsătura esențială a apelului, așa încât, odată exercitat în termen, acesta provoacă o nouă judecată în fond, atât cu privire la problemele de fapt, cât și cu privire la cele de drept, potrivit art. 476 alin. (1) din C. proc. civ. Indisolubil legat de principiul disponibilității, efectul devolutiv este limitat de cele două reguli, exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum și tantum devolutum quantum iudicatum și reglementate de art. 477 și art. 478 din C. proc. civ., despre care recurenta pretinde că au fost greșit aplicate. Potrivit celei dintâi reguli, ce consacră limitele determinate de ceea ce s-a apelat, efectul devolutiv nu vizează, cu necesitate, toate problemele de fapt și de drept care s-au pus înaintea primei instanțe, ci numai pe acelea care sunt criticate expres sau implicit. Pe de altă parte, potrivit celei de-a doua reguli, ce consacră limitele determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, deși apelul poate provoca o nouă judecată în fond a litigiului, totuși cadrul procesual - sub aspectul obiectului, al cauzei și al părților - rămâne, de principiu, cel care a fost stabilit înaintea primei instanțe, de unde și regula potrivit căreia în apel nu se pot formula cereri noi și nu pot fi atrase în judecată și alte persoane. Raportând aceste considerații cu valoare generală la elementele relevante ale cadrului procesual obiectiv ce interesează analiza motivului de casare evocat în memoriul de recurs, se cuvine a fi evidențiate următoarele aspecte: În litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Tulcea, reclamanta A. S.R.L. a contestat măsura de respingere a cererii unice de plată din 15.06.2015, solicitând acordarea plăților în cadrul schemelor de sprijin pe suprafață, aferente campaniei agricole din anul 2015 pentru suprafața de 333,65 ha. Demersul în justiție a primit o rezolvare nefavorabilă, acțiunea reclamantei fiind respinsă ca neîntemeiată prin sentința civilă nr. 748/10.05.2016, definitivă prin decizia civilă nr. 932/CA/23.11.2016 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. În esență, instanțele au reținut că nu au fost încălcate prevederile Regulamentului UE nr. 1307/2013, deoarece norma internă (O.U.G. nr. 3/2015) nu se abate de la norma comunitară, iar Legea nr. 122/2014, art. III, se armonizează cu dispozițiile regulamentului. Instanța de control judiciar a argumentat în sensul că sintagma "amenajare piscicolă" nu reprezintă o "suprafață agricolă" în înțelesul regulamentului, neavând relevanță juridică faptul că reclamanta a utilizat terenul în scop agricol. Cererea de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, pe normele dreptului comunitar și pe jurisprudența CJUE, a fost respinsă ca tardivă, prin decizia civilă nr. 1359/CA/10.11.2021 a Curții de Apel Constanța; instanța de revizuire a reținut, fundamentându-se pe hotărârea CJUE în cauza C-676/17 și pe decizia HP nr. 45/2016 a ICCJ-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, că termenul de o lună pentru formularea căii de atac extraordinare, de retractare, s-a împlinit la data de 22.06.2017 (calculat de la data comunicării hotărârii), iar cererea de revizuire a fost înregistrată abia la data de 31.05.2021, cu circa 4 ani peste termenul legal. În litigiul pendinte, societatea reclamantă a solicitat despăgubiri civile în valoare de 115.621 euro, cu dobânda legală, pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului comunitar, mai precis a Regulamentului UE nr. 1307/2013 în interpretarea dată prin hotărârea CJUE din 29.04.2021, în cauzele conexate C-294/19 și C-304/19, care este contrară modului în care instanțele naționale au interpretat și aplicat norma comunitară în cadrul litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 Acțiunea civilă a fost întemeiată pe principiul răspunderii statului pentru prejudiciile produse particularilor prin neaplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene, în condițiile statuate prin jurisprudența CJUE pentru această formă de răspundere civilă. Inadmisibilitatea acțiunii, invocată de pârâtul Statul român ca mijloc de apărare prin întâmpinarea depusă la judecata în primă instanță, iar mai apoi ca motiv de apel, a fost respinsă de judecătorul fondului, iar soluția păstrată în apel, astfel că acțiunea în angajarea răspunderii statului a fost analizată pe fondul dreptului afirmat și respinsă ca neîntemeiată (prin reformarea în apel a soluției de admitere pronunțate de prima instanță), întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ cele trei condiții de fond degajate din jurisprudența CJUE, cu referire la cerința caracterului grav al încălcării, potrivit criteriilor cristalizate într-o jurisprudență consistentă și consolidată a instanței europene. Revenind la examinarea criticii recurentei, o primă observație care se impune cu evidență a fi făcută este aceea că, în calitatea sa de titular al acțiunii pentru angajarea răspunderii statului, recurenta a obținut în justiție, în două faze procesuale diferite derulate în fața instanțelor de fond, o analiză pe fondul raportului juridic litigios, circumscrisă condițiilor de fond cerute pentru valorificarea dreptului afirmat, potrivit dreptului comunitar, astfel cum a fost acesta interpretat într-o bogată jurisprudență CJUE; așadar, demersul său în justiție nu i-a fost, nicidecum, repudiat prin reținerea unui atare impediment în cercetarea pe fond a cauzei, precum inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată. Drept urmare, critica din recurs, circumscrisă reperului la care s-a raportat sau nu teza inadmisibilității acțiunii pentru nepromovarea cererii de revizuire întemeiată pe încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, nu poate fi privită decât ca urmărind o finalitate lipsită de orice utilitate pentru reclamanta-recurentă, de vreme ce pretenția afirmată în proces i-a fost cercetată pe fond, iar interesul de a acționa, drept condiție generală de exercitare a acțiunii civile, potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ., trebuie îndeplinit în legătură cu toate formele procedurale care alcătuiesc acțiunea, precum este și cazul exercitării căilor de atac prevăzute de lege. Distinct de această observație preliminară, Înalta Curte are în vedere că inadmisibilitatea, ca sancțiune procedurală sui generis, ce intervine în cazul introducerii unei acțiuni greșit alese sau al exercitării unui drept la acțiune inexistent, stins ori epuizat într-o altă cale procesuală, afectează în substanța sa îndrituirea de a obține prin intermediul justiției recunoașterea, prezervarea și concretizarea unui drept subiectiv civil ori valorificarea unei situații juridice. Conturată, așadar, ca un obstacol procedural definitiv, inadmisibilitatea oprește instanța de judecată să analizeze și să tranșeze fondul pretenției deduse judecății, inclusiv sub aspectul proteguirii exercitării unui drept subiectiv civil, al valorificării unui interes legitim sau al impunerii executării unei obligații civile concrete pentru pârât. Or, în cauza de față, mijlocul de apărare vizat de critica de nelegalitate a fost invocat de Statul român încă din etapa procesuală de debut, mai exact în cuprinsul întâmpinării depuse la judecata în primă instanță, iar apoi reiterat în termen procedural ca motiv de apel (nr. 3 pag. 6-7), în chiar parametrii în care a fost analizat de către instanțele de fond. Astfel, contrar susținerilor recurentei, prin motivul de apel a fost criticată respingerea excepției inadmisibilității, cu argumentul că judecătorul fondului ar fi ignorat existența la îndemâna reclamantei a unui remediu procedural efectiv, dat de motivul de revizuire constând în încălcarea principiului priorității dreptului comunitar prevăzut de art. 21 din Legea nr. 554/2004, prin care aceasta "putea supune instanței competente reanalizarea pretențiilor sale și compensarea pretinsei încălcări a dreptului său în raport de clarificarea oferită de Hotărârile CJUE din 14.10.2010 pronunțată în cauza C-61/09 și din data de 29.04.2021 pronunțată în cauzele conexate C-294/19 și C-304/19", iar "acest raționament se regăsește statuat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 45/2016". De altfel, însăși recurenta menționează în memoriul de recurs (pag. 7) că apărarea statului "întemeiată pe nepromovarea cererii de revizuire se referă la momentul ulterior pronunțării de către CJUE a hotărârii din 29.04.2021 în cauzele conexate C-294/19 și C-304/19 (nu doar la cauza C-61/09)", așadar nici aceasta nu pretinde că mijlocul de apărare ar fi fost construit în jurul unui reper temporal exclusiv (anul 2021) și al unui temei juridic unic (hotărârea CJUE din 29.04.2021). Ca atare, în mod corect a fost realizată devoluțiunea specifică apelului și respectate, în substanța lor, regulile care consacră limitele acesteia, prevăzute de art. 477 și art. 478 din C. proc. civ. În acest sens, se cuvine notat că, în analiza motivului de apel privitor la inadmisibilitatea cererii, curtea de apel a avut în vedere statuările relevante din jurisprudența CJUE (cu trimitere la hotărârea din 19.11.1991 pronunțată în cauzele conexate C-6/90 și C-9/90 Francovich și Bonifaci, hotărârea din 30.09.2003 pronunțată în cauza C-224/01 Köbler, hotărârea din 09.09.2015 pronunțată în cauza C 160/14 Joăo Filipe Ferreira da Silva e Brito și alții), potrivit cărora dreptul comunitar nu se opune ca statele să impună, în dreptul intern, condiții pentru angajarea răspunderii statului pentru încălcarea dreptului comunitar în urma unei hotărâri a unei instanțe de ultim grad de jurisdicție, statele putând chiar să condiționeze angajarea răspunderii de parcurgerea prealabilă a unei proceduri de revizuire/desființare a hotărârii, însă doar dacă condiții similare sunt impuse și acțiunilor asemănătoare prevăzute în dreptul intern (principiul echivalenței) și dacă aceste condiții nu fac imposibilă în practică sau excesiv de dificilă obținerea despăgubirii (principiul efectivității). Or, acțiunea similară din dreptul intern era cea privind angajarea răspunderii statului pentru erori judiciare, în baza art. 94 alin. (4) din Legea 303/2004, în forma în vigoare la data de 23.11.2016 (a pretinsei erori - pronunțarea deciziei civile nr. 932/CA/2016 a Curții de Apel Constanța), însă date fiind condițiile restrictive în care era recunoscut dreptul reclamantei la repararea prejudiciului material, instanța de apel a constatat că impunerea lor echivalează cu încălcarea principiului efectivității, ceea ce face ca acțiunea să fie admisibilă, chiar dacă nu există o hotărâre definitivă de stabilire a răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a judecătorilor pentru o faptă săvârșită la pronunțarea hotărârii care ar fi determinat pretinsa eroare judiciară. Iar, întrucât la momentul respectivei erori, norma internă nu prevedea condiția ca vătămarea afirmată să nu fi putut fi remediată printr-o cale de atac extraordinară (hotărârea fiind definitivă), această condiție de admisibilitate nu poate fi impusă nici acțiunii reclamantei, conform principiului echivalenței. Ca atare, este deplin legală concluzia instanței de apel, potrivit căreia împrejurarea că reclamanta nu ar fi uzat de calea extraordinară a revizuirii prevăzute de art. 21 din Legea nr. 554/2004 nu reprezintă o condiție de admisibilitate, ci un argument de fond privitor la condițiile angajării răspunderii statului, analizat în contextul celuilalt motiv de apel, ce vizează îndeplinirea cumulativă a acestor condiții. A fortiori, momentul de început al termenului de revizuire era indiferent în economia condițiilor de exercitare a acțiunii în răspunderea statului, de vreme ce demersul reclamantei nu a fost respins ca inadmisibil pe motiv că nu a fost accesată calea de atac de retractare, ci, dimpotrivă, ca neîntemeiat întrucât nu erau îndeplinite cumulativ cele trei condiții de fond degajate din jurisprudența CJUE, mai precis cerința caracterului grav al încălcării. Cu referire la cel de-al doilea aspect criticat, Înalta Curte are a observa că, din argumentele expuse în cele ce precedă, decurge și caracterul nefondat al celorlalte critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, prin care recurenta a susținut că i-au fost încălcate dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, în condițiile în care argumentul referitor la "lipsa de diligență rezonabilă" pentru nepromovarea revizuirii la momentul comunicării deciziei nr. 932/CA/23.11.2016 nu a fost supus dezbaterilor contradictorii. Aceasta întrucât, cercetarea motivului de apel referitor la condiția (de fond) caracterului grav al încălcării nu putea fi realizată decât printr-un examen concret și efectiv, raportat circumstanțelor particulare ale cauzei, asupra criteriilor jurisprudențiale degajate din hotărârile CJUE, prin care instanța europeană a statuat liniile directoare în privința gravității încălcării dreptului comunitar. Este și cazul argumentului invocat în memoriul de recurs ("lipsa de diligență rezonabilă"), care a fost verificat și reținut în cuprinsul fragmentului de raționament logico-juridic dedicat criteriului jurisprudențial privitor la "neîndeplinirea, de către instanța în cauză, a obligației sale de acțiune pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare". Așadar, cadrul judecății și limitele devoluțiunii necesitau cercetarea acestui aspect, astfel că nu s-ar putea susține cu temei că au fost încălcate dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil pe motiv că elementul decizional referitor la lipsa de diligență a reclamantei, care nu a uzat de calea revizuirii în termenul legal, nu ar fi fost pus în discuția părților. Se cuvine notat, în context, și argumentul de principiu conform căruia instanța de apel nu avea obligația de a pune în dezbaterea părților aspectele de drept pe baza cărora a argumentat soluția pronunțată și a realizat analiza juridică în cauză, acestea fiind de esența considerentelor deciziei judecătorului cauzei și a rolului instanței de judecată în înfăptuirea justiției, anume soluționarea litigiului conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, astfel cum stabilește art. 22 alin. (1) din C. proc. civ. Mai mult decât atât, împrejurările de fapt la care s-au raportat, deopotrivă, pretențiile afirmate, apărările corelative, probatoriul propus și administrat, precum și dezbaterile contradictorii, au vizat, predominant, chestiunea litigioasă a condiției referitoare la gravitatea încălcării dreptului comunitar. În egală măsură, silogismul judiciar, în cadrul căruia instanța de apel a apreciat că nu este îndeplinită această condiție de fond, obligatorie pentru angajarea răspunderii statului, așa încât demersul reclamantei nu poate primi o rezolvare favorabilă, a fost construit prin raportare la principiile dezvoltate într-o bogată jurisprudență CJUE în materia răspunderii statului pentru prejudiciile produse particularilor prin neaplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene. Prin urmare, nu se poate susține cu temei că decizia instanței de apel ar fi nesocotit principii fundamentale ale procesului civil, precum contradictorialitatea și dreptul la un proces echitabil. Nu în ultimul rând, critica recurentei prin care susține că i-a fost afectat dreptul la o instanță imparțială, întrucât intervenientul accesoriu are calitatea de judecător în cadrul Curții de Apel Constanța, nu se grefează pe raționamentul instanței de apel și nu combate de o manieră efectivă considerentele deciziei atacate, or, este știut că instanța de recurs judecă hotărârea instanței de apel, iar nu procesul, scopul recursului fiind verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. Concluziv, motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 este nefondat. II.2. Prin cel de-al doilea motiv de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea principiului răspunderii statului pentru prejudicii create particularilor prin neaplicarea dreptului european, consacrat de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care reprezintă temeiul de drept al acțiunii în despăgubiri civile. În esență, prin criticile concrete de nelegalitate, recurenta a susținut că instanța de apel a adăugat o nouă condiție de fond (cea de-a patra), respectiv lipsa diligenței rezonabile din partea reclamantei prin nepromovarea căii de atac extraordinare a revizuirii, ceea ce contravine statuărilor din hotărârea Kobler în cauza C-224/01 (par. 51), potrivit cărora diligența rezonabilă vizează determinarea prejudiciului, și nicidecum nu poate fi privită ca o condiție de admisibilitate intrinsecă a acțiunii pentru acordarea despăgubirilor. Pe de altă parte, a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit condiția caracterului grav al încălcării, contrar statuărilor din întreaga jurisprudență CJUE (cu trimitere expresă la elementele enunțate în par. 55 din Hotărârea C-224/02 Kobler), întrucât deși se reține că norma din Regulamentul UE nr. 1307/2013 nu era suficient de clară, totuși în mod greșit nu s-a acordat cuvenita semnificație juridică neîndeplinirii obligației instanței de ultim grad de jurisdicție (Curtea de Apel Constanța, în dosarul nr. x/2017) de a sesiza CJUE cu întrebare preliminară, în baza art. 267 TFUE, independent de formularea de către părțile litigante a unei solicitări în acest sens, ceea ce evidențiază caracterul nescuzabil și, implicit, grav al încălcării normelor europene. Criticile sunt nefondate. Sub cel dintâi aspect criticat, se cuvine, preliminar, a fi reamintit că principiul răspunderii unui stat membru pentru prejudiciul cauzat persoanelor particulare prin încălcări ale dreptului comunitar care sunt imputabile acestuia este inerent sistemului instituit de Tratat, iar potrivit jurisprudenței CJUE este valabil în orice ipoteză de încălcare a dreptului comunitar de către un stat membru și oricare ar fi organul din statul membru a cărui acțiune sau omisiune a determinat încălcarea (hotărârea din 30.09.2003 în cauza C-224/01 Kobler și hotărârile acolo citate). În temeiul acestui principiu, persoanele particulare pot, în anumite condiții, să obțină despăgubiri atunci când drepturile lor sunt afectate printr-o încălcare a dreptului comunitar imputabilă unei hotărâri a unei instanțe de ultim grad de jurisdicție dintr-un stat membru. Aceasta este și situația-premisă din litigiul pendinte, în sensul în care s-a reclamat încălcarea Regulamentului UE nr. 1307/2013, în interpretarea dată prin hotărârea CJUE din 29.04.2021 în cauzele conexate C-294/19 și C-304/19, prin decizia civilă nr. 932/CA/23.11.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2016 de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, decizie ce reprezintă o hotărâre a unei instanțe naționale de ultim grad, întrucât a fost pronunțată în recursul declarat în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și definitivă conform art. 634 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Într-adevăr, răspunderea unui stat membru pentru prejudiciile cauzate de o hotărâre a unei instanțe naționale de ultim grad prin care se încalcă o normă de drept al Uniunii este reglementată în condițiile stabilite de CJUE, fii