ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2542/2024

Ședința publică din data de 15 mai 2024

Deliberând asupra recursurilor de față, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța sub nr. x/2019, societatea A. S.A. a solicitat obligarea pârâtelor Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură și Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean APIA Tulcea la plata daunelor materiale constând în:

- suma de 672.302,22 RON reprezentând dobândă legală penalizatoare aferentă sumei de 1.865.985 RON, reținută în perioada 29.10.2015-09.09.2019 în baza Procesului-verbal de stabilire a creanțelor accesorii înregistrat sub nr. x/10.04.2015 emis de pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Tulcea, anulat prin Decizia 3654/26.06.2019 în dosarul x/2019 al ÎCCJ, reprezentând prejudiciul direct cauzat de emiterea actelor administrative ilegale;

- suma de 37.487,11 RON reprezentând onorarii de avocat aferente redactării contestației și reprezentării în procedura anulării actelor administrative emise de pârâtă.

A solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată - onorariu avocat și taxă judiciară de timbru aferente procesului, în temeiul art. 453 din C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 73/17.06.2020, Curtea de Apel Constanța a admis excepția necompetenței materiale și teritoriale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Tribunalul București a declinat la rândul său competența și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

Prin decizia nr. 1332/03.03.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța sub nr. x/2019* la data de 18.05.2021.

Prin încheierea de ședință din 23.06.2021, Curtea a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului APIA - structura centrală cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere al cererii de chemare în judecată.

Prin aceeași încheiere a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de ambele pârâte în ceea ce privește primul capăt de cerere și, de asemenea, a respins excepția prescrierii dreptului material la acțiune invocată de ambii pârâți cu privire la primul capăt de cerere, pentru motivele reținute în cuprinsul acelei încheieri.

La data de 29.09.2021, reclamanta A. S.A. a depus la dosar precizări scrise privind obiectul cererii introductive din perspectiva clarificării naturii juridice a pretențiilor materiale accesorii, dobânzi în materie fiscală, arătând că suma pretinsă este de 672.302,22 RON cu titlu de despăgubiri. A invocat prevederile art. 182 alin. (1) Codul fiscal.

La data de 24.11.2021, reclamanta a depus la dosar cerere de reducere a cuantumului pretențiilor materiale accesorii în sensul că a solicitat obligarea pârâtelor în solidar la plata sumei reduse de 462.737 RON (de la suma inițială de 672.302,22 RON).

Prin sentința civilă nr. 5/CA din 13 ianuarie 2023, Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea exercitată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (APIA) în ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis acțiunea exercitată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu ambii pârâți - Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (A.P.I.A) și Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (A.P.I.A.) - Centrul Județean Tulcea în ce privește primul capăt de cerere astfel cum acesta a fost precizat.

A dispus obligarea pârâților la plata către reclamantă a sumei de 480.663 RON reprezentând dobândă legală în materie fiscală.

A admis acțiunea exercitată de reclamanta - A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Tulcea, în ce privește cel de-al doilea capăt de cerere.

A dispus obligarea pârâtei APIA -Centrul Județean Tulcea la plata către reclamantă a sumei de 37.487 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în alte cauze.

A dispus obligarea pârâților la plata sumei de 5030 RON cu titlu de cheltuieli de judecată - taxe de timbru și onorariu expert fiscal efectuate în prezenta cauză: 1650 RON în sarcina APIA și 3380 RON în sarcina APIA - Centrul Județean Tulcea.

A luat act că reclamanta a precizat că va solicita alte cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinței civile nr. 5/CA din 13 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâtele Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură și Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Tulcea.

Recurenta-pârâtă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a încheierii de ședință din data de 23.06.2021 și a sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea excepției autorității de lucru judecat și a excepției privind prescrierea dreptului material la acțiune, iar pe fond respingerea ca neîntemeiată a acțiunii introductive.

În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat invocată raportat la capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 672.302,22 RON (modificată ulterior în suma de 462.737 RON) reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 1.865.985 RON reținută în perioada 29.10.2015 - 09.09.2019, recurenta a susținut că instanța de fond în mod greșit a respins exepția ca nefondată, încălcând prevederile art. 431 alin. (1) din C. proc. civ.

Reiterând susținerile din întâmpinarea depusă la fond, recurenta a arătat că intimata-reclamantă a mai investit și Tribunalul București, secția civilă cu soluționarea acestui capăt de cerere. Astfel, prin cererea înregistrată sub nr. x/2019, S.C. A. S.A. a solicitat instanței să emită o ordonanță președințială cu privire la plata sumei de 1.865.985 RON care a fost reținută în baza Procesului-verbal de stabilire a creanțelor accesorii înregistrat sub nr. x/10.04.2015 emis de pârâta APIA - Centrul județean Tulcea, precum și pentru suma de 672.302.22 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 1.865.985 RON.

Întrucât suma de 1.865.985 RON a fost achitată de APIA până la primul termen de judecată stabilit la data de 02.10.2019, având în vedere Decizia nr. 3654/26.06.2019 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015, unicul capăt de cerere rămas pentru soluționare a fost cel privind obligarea APIA - aparat central și APIA - Centrul județean Tulcea la plata sumei de 672.302,22 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare.

Tribunalul București s-a pronunțat cu privire la acest capăt de cerere prin sentința civilă nr. 3496/27.11.2019, prin care a dispus următoarele:

"Respinge capătul principal de cerere, ca rămas fără obiect. Respinge capătul de cerere privind dobânda legală astfel cum a fost formulat, ca neîntemeiat."

Prin urmare, având în vedere dispozițiile art. 431 alin. (1) din C. proc. civ. și ținând cont de aspectele menționate mai sus, recurenta a solicitat ca, în rejudecare, instanța să admită excepția privind autoritatea de lucru judecat și să constate că acest capăt de cerere este inadmisibil.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului de a solicita despăgubiri, recurenta a susținut că prima instanță a respins în mod greșit excepția, încălcând dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În opinia recurentei, instanța de fond a respins excepția prescripției argumentând decizia luată prin copierea cu fidelitate a apărărilor intimatei-reclamante, fără a menționa susținerile formulate de cele două pârâte cu privire la excepție și fără a arăta care sunt motivele pentru care au fost respinse.

Recurenta a învederat că Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/10.04.2015 a fost comunicat intimatei-reclamante în anul 2015, iar termenul de 1 an a început să curgă de la data comunicării titlului de creanță, acesta nefiind legat în mod direct și aprioric de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare procesului-verbal, astfel cum a stabilit și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 22/2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019.

Recurenta a mai arătat că Procesul-verbal de stabilire a creanțelor accesorii a fost emis în baza Hotărârii Curții de Apel Constanța nr. 2468/C/29.10.2012 și ca urmare a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi a României prin Decizia nr. 16/27.06.2014, decizie care a fost anulată de Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la măsurile de la pct. II.1 si 11.2 la data de 26.06.2019, prin Decizia nr. 3654 pronunțată în dosarul nr. x/2015.

Așadar, chiar dacă nu ar fi luat în considerare momentul luării la cunoștință de procesul-verbal de constatare a creanțelor nr. x/10.05.2015 - anul 2015, ci momentul la care intimata știa clar de Decizia nr. 3182/24.10.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care au fost anulate măsurile dispuse de Curtea de Conturi, care au dus la emiterea Procesului-verbal din data de 24.10.2017, intimata-reclamantă formulând și o cerere de intervenție în acest litigiu, solicitarea privind acordarea de despăgubiri este tardiv formulată, acțiunea fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța la data de 17.12.2019, cu mult peste termenul stabilit de legiuitor în art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește fondul cauzei, recurenta-pârâtă a susținut că prima instanță a pronunțat sentința cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 19 și art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și a art. 2 din O.G. nr. 22/2002.

Astfel, chiar dacă instanța a admis proba cu expertiză contabilă solicitată de intimată și a dispus efectuarea unei expertize pentru determinarea sumei reprezentând dobânda legală, aceasta fiind stabilită de expert ca fiind în cuantum de 477.964.44 RON, soluția a fost pronunțată preluând noua sumă solicitată de reclamantă prin obiecțiunile la raportul de expertiză, care au fost calificate ulterior drept concluzii scrise, și anume suma de 480.662,65 RON, fără a arăta de ce a înlăturat opinia și calculele expertului și le-a admis pe cele ale S.C. A. S.A., fără a transmite aceste obiecțiuni acestuia și fără a solicita eventual efectuarea unui nou calcul în funcție de aceste obiecțiuni.

Prin urmare, curtea de apel a admis acest capăt de cerere ținând cont de o nouă modificare a cererii de chemare în judecată efectuată la ultimul termen (inadmisibilă la această dată, având în vedere dispozițiile art. 204 alin. (1) din C. proc. civ.), prin obiectiunile la raportul de expertiză, care nu au fost comunicate pârâților pentru a putea formula apărări față de această modificare sau expertului, pentru a confirma sau nu corectitudinea calculului.

Instanța nu a expus considerentele pentru care a înlăturat calculul efectuat de expertul contabil și l-a agreat pe cel al reclamantei sau din ce motive a admis ca, la această dată, reclamanta să-și modifice din nou acțiunea, în sensul măririi cuantumului pretențiilor de la 462.737 RON la 480.662,65 RON.

Potrivit celor menționate în fila nr. x a sentinței, instanța a reținut că "dobânzile legale in materie fiscală trebuie calculate începând cu dala stingerii creanței (...) și nu de la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 196/CA/20.10.2016 a Curții de Apel Constanța pronunțată în dosarul nr. x/2015. ", fără a invoca și un temei de drept în acest sens și fără a ține cont de faptul că până la data anulării măsurilor dispuse de Curtea de Conturi a României, APIA - Centrul județean Tulcea avea obligația, potrivit prevederilor legale, de a le pune în aplicare.

Astfel, dobândă legală penalizatoare a fost calculată începând cu data de 29.10.2015, chiar dacă procesul-verbal nr. x/2015 a fost anulat de instanța de judecată la data de 26.06.2019, potrivit deciziei civile nr. 3654 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015.

Până la data de 26.06.2019 titlul de creanță menționat mai sus era un act valabil încheiat, intrat în circuitul civil, care și-a produs efectele juridice, motiv pentru care APIA și APIA - Centrul județean Tulcea nu aveau nici o obligație legală să restituie suma care face obiectul acestui act. Nici Curtea de Apel Constanța și nici intimata-reclamantă nu a invocat un act normativ potrivit căruia instituția noastră ar fi avut obligația să restituie suma de 1.865.985 RON înainte ca acest act să fi fost anulat de instanța de judecată.

Recurenta a reiterat că Procesul-verbal de stabilire a creanțelor accesorii a fost emis în baza Hotărârii Curții de Apel Constanța nr. 2468/C/29.10.2012 și ca urmare a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi a României prin Decizia nr. 16/27.06.2014.

Chiar dacă la data de 24.10.2017 Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat cele două măsuri dispuse de Curtea de Conturi, procesul-verbal emis pentru creditoarea S.C. A. S.A. era intrat în circuitul civil și produsese și efecte juridice. În plus, la data anulării deciziei Curții de Conturi a României pe rolul instanței de judecată se afla dosarul nr. x/2015 care avea ca obiect anularea Procesului-verbal de stabilire a creanțelor accesorii nr. x/2015, deci APIA era în imposibilitatea de a restitui suma reprezentând obiectul acestui act.

După data de 26.06.2019, dată la care a fost anulat titlul de creanță, APIA a efectuat toate demersurile în vederea restituirii sumei de 1.865.985 RON.

Așadar, suma de 480.663 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare aferentă sumei de 1.865.985 RON este nedatorată de recurentă, întrucât Procesul-verbal de stabilire a creanțelor accesorii nr. x/2015 a fost anulat de Înalta Curte la data de 26.06.2019, iar suma de 1.865.985 RON recuperată de APIA în baza acestui titlu de creanță a fost restituită în termenul legal.

Data la care s-a născut în sarcina autorității pârâte obligația de restituire a acestei sume este data de 26.06.2019 și nu data de 29.10.2015, 18.12.2015, 11.03.2016, 07.04.2016 sau 28.04.2016, date de la care intimata a înțeles să solicite aceste dobânzi și instanța să le acorde prin această hotărâre.

Recurenta-pârâtă a considerat că instanța de fond a pronunțat sentința cu încălcarea dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, arătând că, în interiorul termenului de 30 de zile, APIA a procedat la efectuarea operațiunilor administrative, respectiv stornarea unor compensări (nr. 440984. 442110, 441982. 452549), solicitarea de fonduri (adresele nr. x/11.07.2019, y/11.07.2019. 25766/12.07.2019, 28595/02.08.2019), precum și solicitarea de suplimentare a bugetului (adresa nr. x/22.07.2019), întrucât prevederea bugetară pe această destinație era consumată.

În continuare, recurenta a arătat că, în temeiul art. 2 din O.G. nr. 22/2002, termenul de 6 luni se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești (26.06.2019), acesta urmând să se împlinească în data de 26.12.2019, dată care reprezintă termenul de scadență privind executarea obligațiilor stabilite prin titlul executoriu reprezentat de Decizia nr. 3654 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015, contrar celor reținute de Curtea de Apel Constanța în fila nr. x, unde amintește de o ordonanță, fără a indica și anul apariției acesteia.

A invocat sentința civilă nr. 15/CA/13.05.2019 pronunțată de Curtea de Apel Oradea într-o speță similară care face obiectul dosarului nr. x/2019

Recurenta a reluat argumentele pentru care a considerat că a demonstrat buna credință și diligențele depuse pentru ducerea la îndeplinire a dispozitivului deciziei civile nr. 3654/2019.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că suma menționată în procesul-verbal de stabilire a creanțelor accesorii nr. x/10.04.2015 nu are caracter fiscal, ci bugetar, prin raportare la definițiile prevăzute de art. 1 pct. 7-9 și, respectiv pct. 10-12, din Codul de procedură fiscală.

Având în vedere faptul că cererea dedusă judecății nu are ca obiect restituirea unui impozit, unei taxe sau contribuții sociale, intimata-reclamantă nejustificând că ar avea calitatea de plătitor, în sens fiscal, în această speță nu sunt aplicabile dispozițiile din Codul de procedură fiscală invocate de Curtea de Apel Constanța, între părți neexistând un raport fiscal.

În final, recurenta-pârâtă a criticat dispozițiile instanței de fond cu privire la obligarea la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1650 RON, apreciind că acestea au fost acordate cu aplicarea greșită a prevederilor art. 451 alin. (3) din C. proc. civ.

A considerat că suma de 1650 RON este vădit disproporționată în raport cu complexitatea și cu activitatea desfășurată de avocat, ținând cont că prin aceeași sentință a fost obligată și APIA - Centrul județean Tulcea la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3380 RON.

A arătat că partea care a căzut în pretenții nu va putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată decât în măsura în care în mod real, necesar și rezonabil au fost plătite de partea care a câștigat procesul în timpul și în legătură cu acel litigiu.

A considerat că, în speță, subzistă criterii legale pentru exercitarea atribuției reducerii motivate a cheltuielilor de judecată reprezentând onorarariu avocațial, motiv pentru care a solicitat, în principal, respingerea solicitarea intimatei-reclamante de acordarea a cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar, reducerea acestor cheltuieli, în baza dispozițiilor art. 451 alin. (3) din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Tulcea a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a încheierii de ședință din data de 23.06.2021 și a sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea excepției autorității de lucru judecat și a excepției privind prescrierea dreptului material la acțiune, iar pe fond respingerea ca neîntemeiată a acțiunii introductive, pentru aceleași motive care au fost expuse de către recurenta-pârâtă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

II. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Instanța de control judiciar constată că ambele recurente critică hotărârea primei instanțe invocând argumente similare, motiv pentru care recursurile vor fi analizate împreună.

În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat invocată raportat la capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtelor la plata sumei reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 1.865.985 RON reținută în perioada 29.10.2015 - 09.09.2019, instanța de recurs reține că judecătorul fondului a arătat că, în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București, învestit de reclamanta din prezenta cauză cu o cerere întemeiată pe dispozițiile speciale privind procedura emiterii ordonanței de plată, a respins cererea reclamantei pentru incompatibilitatea acesteia cu procedura specială a ordonanței de plată, astfel încât cererea respectivă nu a fost cercetată în fondul raporturilor invocate de reclamantă. Astfel, instanța de fond a reținut că excepția autorității de lucru judecat este nefondată, întrucât Tribunalul București nu a dezlegat chestiuni de fapt sau de drept care să privească fondul raporturilor deduse judecății în cauza de față.

Raportat la reținerile primei instanțe, Înalta Curte constată că prin cererile de recurs nu se arată modalitatea în care prin sentința recurată s-au aplicat greșit dispozițiile art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., recurentele reluând, practic, susținerile din fața instanței de fond. Or, simpla nemulțumire față de soluția primei instanțe nu echivalează cu o veritabilă critică de nelegalitate a hotărârii prin care s-a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de recurentele-pârâte, motiv pentru care criticile vor fi înlăturate.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de recurs reține că prin Decizia nr. 22/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii (considerentul 77) s-a statuat că "Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ."

Procesul-verbal de stabilire a creanțelor accesorii înregistrat sub nr. x/10.04.2015 emis de pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Tulcea a fost anulat în întregime prin Decizia definitivă nr. 3654/26.06.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2021.

Având în vedere contextul emiterii Procesului-verbal de stabilire a creanțelor accesorii nr. x/10.04.2015, prejudiciul a depins de derularea în timp a raportului administrativ cu autoritatea pârâtă, astfel încât nu se putea pretinde intimatei-reclamante să fi știut înaintea finalizării litigiilor măsura în care actele administrative sunt nelegale, respectiv măsura în care hotărârile judecătorești vor constata nelegalitatea și vor dispune anularea actelor contestate.

Termenul de prescripție este de 1 an în cazul acțiunilor exercitate în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, iar termenul respectiv curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin urmare, reținând că prejudiciul creat prin reținerea sumei de 1.865.985 RON a fost cunoscut de reclamantă la data pronunțării hotărârii definitive prin care a fost anulat procesul-verbal de stabilire a creanțelor accesorii și faptul că potrivit înscrisurilor de la dosar prezenta cerere de chemare în judecată a fost formulată la data de 17 decembrie 2019, termenul de 1 an a fost respectat, criticile privind respingere excepției prescripției fiind nefondate.

Nu pot fi primite susținerile recurentelor potrivit cărora termenul de 1 an a început să curgă de la data comunicării titlului de creanță, întrucât situația premisă pentru aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 544/2004 o constituie anularea actelor administrative cauzatoare de prejudicii. Înalta Curte subliniază că despăgubirile au fost solicitate ca urmare a anulării definitive în instanță a actelor administrative emise de autoritățile pârâte, pe această cale, urmărindu-se de către partea reclamantă înlăturarea efectelor juridice pe care actele administrative anulate le-au produs asupra sa.

Pentru motivele anterior expuse, este nefondată și susținerea potrivit căreia termenul de 1 an a început să curgă de la momentul la care intimata știa de Decizia nr. 3182/24.10.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care au fost anulate măsurile dispuse de Curtea de Conturi, care au dus la emiterea Procesului-verbal din data de 24.10.2017. În condițiile în care procesul-verbal a fost anulat în întregime de Înalta Curte în calea de atac a recursului, după ce anterior instanța de fond anulase în parte procesul-verbal, cu atât mai puțin reclamanta avea posibilitatea cunoașterii întinderii pagubei înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de anulare.

Pe fondul cauzei, instanța de control judiciar reține că reclamanta A. S.A. a solicitat prin cererile nr. x/14.09.2007 și nr. y/02.11.2007 acordarea sprijinului financiar pentru înființarea culturilor de grâu, rapiță și orzoaică pentru suprafața de 8.933 ha teren, sprijin financiar ce a fost acordat în bonuri valorice, pentru anul agricol 2007-2008 în conformitate cu dispozițiile OMADR nr. 687/2007 privind unele măsuri de sprijin financiar care se acordă producătorilor agricoli pentru înființarea culturilor din toamna anului 2007.

Ulterior, prin procesele-verbale de "recepție și restituire" nr. x/13.06.2008 si nr. y/13.06.2008, APIA - Centrul Județean Tulcea a stabilit că reclamanta trebuie să restituie suma de 1.227.000 RON.

Prin sentința civilă nr. 4864/24.11.2011 pronunțată de Tribunalul Tulcea, în dosarul nr. x/2010, s-a respins acțiunea formulată de APIA împotriva reclamantei, hotărâre casată prin decizia civilă nr. 2468/CA/29.10.2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, în dosarul nr. x/2010, prin care s-a admis recursul declarat de APIA - Centru Județean Tulcea și s-a dispus obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1.227.000 RON.

În baza acestei hotărâri judecătorești și ca urmare a Deciziei Curții de Conturi nr. 16/27.06.2014, APIA - Centru Județean Tulcea a emis Procesul-verbal nr. x/10.04.2015 prin care a stabilit cuantumul creanțelor accesorii în sumă de 1.865.985 RON, datorate pentru neachitarea la termen a obligațiilor stabilite prin titlul de creanță reprezentat de decizia civilă nr. 2468/C/29.10.2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța.

Constestația formulată împotriva Procesului-verbal nr. x/10.04.2015 a fost respinsă prin Decizia nr. 6420/11.06.2015.

Acțiunea formulată împotriva deciziei de soluționare a contestației administrative a fost admisă în parte prin sentința civilă nr. 196/CA din 20 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Constanța.

Prin Decizia nr. 3654/26.06.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de A. S.A., a casat în parte sentința recurată și a anulat decizia de soluționare nr. 6420/11 06 2015 și procesul-verbal de stabilire a creanțelor accesorii nr. x/10 04 2015.

În acest context, intimata-reclamantă a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea recurentelor la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 1.865.985 RON, reținută în perioada 29.10.2015-09.09.2019 și la plata sumei de 37.487,11 RON reprezentând onorarii de avocat aferente redactării contestației și reprezentării în procedura anulării actelor administrative emise de pârâtă.

Instanța de fond a admis acțiunea și a obligat recurentele-pârâte la plata către intimata-reclamantă a sumei de 480.663 RON reprezentând dobânda legală în materie fiscală. Totodată, a dispus obligarea pârâtei APIA -Centrul Județean Tulcea la plata către reclamantă a sumei de 37.487 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în alte cauze și obligarea pârâtelor la plata sumei de 5030 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxe de timbru și onorariu expert fiscal efectuate în prezenta cauză: 1650 RON în sarcina APIA și 3380 RON în sarcina APIA - Centrul Județean Tulcea.

Sunt nefondate criticile recurentelor-pârâte în sensul că intimata-reclamantă, prin obiecțiunile la raportul de expertiză, a modificat inadmisibil cererea de chemare în judecată la ultimul termen, solicitând suma de 480.662,65 RON după ce anterior redusese cuantumul pretențiilor de la 672.302,22 RON la 462.737 RON.

Potrivit art. 204 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță când: 2. reclamantul mărește sau micșorează cuantumul obiectului cererii.

Potrivit dispozițiilor anterior citate, cererea precizatoare poate fi formulată oricând până la momentul închiderii dezbaterilor, iar depunerea sa nu atrage amânarea judecării cauzei.

Contrar susținerilor recurentelor, Înalta Curte constată că în mod corect judecătorul fondului a luat de act de solicitarea intimatei-reclamante de calificare a obiecțiunilor la raportul de expertiză în concluzii scrise prin care s-a solicitat un cuantum la dobânzilor de 480.662,65 RON, având în vedere că obiecțiunile reclamantei nu erau chestiuni tehnice, ci chestiuni de drept (aplicarea corectă a normelor privind dobânda fiscală pentru intervale diferite: octombrie- decembrie 2015, apoi după 01 ianuarie 2016)

Prin solicitarea sumei de 480.662,65 RON, intimata-reclamantă nu a modificat obiectul acțiunii, ci a realizat o ajustare matematică a cuantumului, prin raportare la reperele stabilite în raportul de expertiză și dispozițiile legale incidente. În plus, noua sumă este relativ apropiată de cea precizată anterior și, oricum, mult redusă față de solicitarea intițială.

Nu pot fi primite alegațiile recurentelor potrivit cărora instanța de fond nu a expus argumentele pentru care a înlăturat parțial calculele expertului, întrucât prin sentința recurată s-a arătat că expertul nu a avut în vedere modificările legislative, fiind precizat și motivul pentru care s-a apreciat că nu se impune completarea raportului de expertiză, instanța aplicând direct prevederile legale în vigoare pentru perioadele de timp analizate.

Astfel, prin încheierea de amânare a pronunțării din 12.01.2023, care face parte integrantă sentința recurată, s-a menționat că "instanța a dispus în mod expres în sarcina expertului să efectueze calculul dobânzii legale în materie fiscală luând în considerație cuantumul procentual al dobânzii respective în funcție de actele normative în vigoare pentru perioade anume determinate din Codul de pr. fiscală și că nu a observat că în intervalul 29.10-31.12.2015, expertul a folosit procentul de dobândă legală fiscală aplicabil conform dispozițiilor Noului Cod de pr. fiscală și nu a celui anterior, de asemenea, că este posibil ca pentru un interval de timp, numărul de zile avut în vedere pentru formularea concluziilor este eronat, instanța consideră că pe baza elementelor pe care expertul deja le-a furnizat, a înscrisurilor care se află la dosarul cauzei, precum și a explicațiilor formulate de reclamantă atât în scris cât și verbal în ședință publică astăzi, la care se adaugă și un tabel detaliat cu propriul calcul propus de reclamantă, pe care îl apreciază ca fiind util instanței la deliberare, Curtea apreciază că nu se impune sesizarea expertului cu formularea unui nou răspuns pentru completarea raportului de expertiză depus la dosarul cauzei."

Dreptul la apărare al recurentelor-pârâte a fost respectat, având în vedere că expertiza, calculele și concluziile au fost depuse la dosar, dezbătute public, iar părțile au avut posibilitatea să formuleze apărări în consecință. Faptul că prima instanță a validat argumentele de drept prezentate de intimata-reclamantă cu privire la calculul dobânzii nu reprezintă o vătămare a drepturilor recurentelor-pârâte.

O altă critică a fost formulată în legătură cu data de la care prima instanță a dispus plata dobânzii legale penalizatoare. S-a susținut că în mod greșit cuantumul dobânzii a fost calculat începând cu 29.10.2015, în loc de 26.06.2016, data când Procesul-verbal nr. x/2015 a fost anulat prin decizia defintivă a Înaltei Curți.

Prima instanță a reținut, aspecte necontestate de părți, că la data de 29.10.2015 patrimoniul reclamantei fost diminuat cu sumele de 323.355 RON, 60.160 RON și 200.971 RON prin compensare cu sumele datorate de stat cu titlu de TVA de rambursat și cu titlu de subvenție de motorină; la data de 18.12.2015 patrimoniul reclamantei fost diminuat cu sumele de 228.005,31 RON prin compensare cu sumele datorate cu titlu de subvenție de motorină; la data de 11.03.2016 s-a reținut suma de 81.065,91 RON prin compensare cu sumele datorate cu titlu de subvenție de motorină; la data de 07.04.2016 s-a procedat la compensarea sumelor datorate cu titlu de subvenție de motorină în cuantum de 210.704,83 RON, iar la data de 28.04.2016 s-au compensat sumele de 64.713 RON, 414.175 RON, 266.708 RON și 255.234 RON ce reprezintă creanțe ale reclamantului din rambursări de TVA.

Așa cum în mod corect a observat judecătorul fondului, având în vedere că din totalul de 1.865.985 RON unele sume au fost reținute în modul arătat în anul 2015, anterior intrării în vigoare a actului normativ menționat, pentru acestea rămân aplicabile dispozițiile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, urmând ca în cazul sumelor reținute în anul 2016 să devină aplicabile dispozițiile Legii nr. 207/2015.

Înalta Curte reține că potrivit art. 124 alin. (1

1

) din O.G. nr. 92/2003:

"În cazul creanțelor contribuabilului rezultate din anularea unui act administrativ fiscal prin care au fost stabilite obligații fiscale de plată și care au fost stinse anterior anulării, contribuabilul este îndreptățit la dobândă începând cu ziua în care a operat stingerea creanței fiscale individualizate în actul administrativ anulat și până în ziua restituirii sau compensării creanței contribuabilului rezultate în urma anulării actului administrativ fiscal. Această prevedere nu se aplică în situația în care contribuabilul a solicitat acordarea de despăgubiri, în condițiile art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și în situația prevăzută la art. 83 alin. (41)".

Totodată, conform art. 182 alin. (2) din Legea nr. 207/2015:

"În cazul creanțelor contribuabilului/plătitorului rezultate din anularea unui act administrativ fiscal prin care au fost stabilite obligații fiscale de plată și care au fost stinse anterior anulării, contribuabilul/plătitorul este îndreptățit la dobândă începând cu ziua în care a operat stingerea creanței fiscale individualizate în actul administrativ anulat și până în ziua restituirii sau compensării creanței contribuabilului/plătitorului rezultate în urma anulării actului administrativ fiscal. Această prevedere nu se aplică în situația în care contribuabilul/plătitorul a solicitat acordarea de despăgubiri, în condițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și în situația prevăzută la art. 107 alin. (5)".

Instanța de fond a făcut aplicarea corectă a acestor texte normative, acordând reclamantei dobânzile aferente obligațiilor anulate prin hotărâre judecătorească definitivă și care au fost stinse prin plată anterior anulării, dobânzi calculate de la data plății și până la data restituirii, respectiv 09.09.2019, conform dovezilor administrate în dosar.

Sunt nefondate susținerile recurentelor potrivit cărora dobânda trebuia calculată de la data pronunțării Deciziei nr. 3654/26.06.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care a fost anulat Procesul-verbal de stabilire a creanțelor accesorii nr. x/10 04 2015. Textele anterior citate sunt clare în sensul că dobânda trebuie calculată de la data indisponibilizării sumei a cărei restituire se cere. În acest fel se asigură un tratament rezonabil și echitabil între părți: dacă pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitorul contribuabil a obligațiilor de plată se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere, tot astfel dobânzile aferente sumelor de restituit de la buget trebuie acordate de la data plății lor, și nu de la o dată ulterioară.

Nefondate sunt și criticile formulate de recurente prin raportare la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 din O.G. nr. 22/2002, întrucât în cauza dedusă judecății nu se pune în discuție executarea silită a patrimoniului pârâtelor.

Astfel, art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 reglementează executarea hotărârilor prin care autoritatea publică este obligată să emită, să modifice sau să anuleze un act administrativ, ori să efectueze anumite operațiuni administrative. Or, prezenta cauză nu privește o asemenea obligație, ci exclusiv restituirea unor sume de bani și plata accesoriilor fiscale, obligații care decurg de drept din anularea unui act administrativ fiscal.

De asemenea, O.G. nr. 22/2002 vizează executarea silită a titlurilor executorii împotriva instituțiilor și autorităților publice, acordându-le un termen de grație pentru a asigura resurse bugetare. În speță, nu ne aflăm într-o procedură de executare silită de drept comun, ci într-o acțiune privind restituirea sumelor reținute în baza unui act administrativ fiscal anulat. Această situație este guvernată de Codul de procedură fiscală (art. 124 din O.G. nr. 92/2003 și art. 174-182 din Legea nr. 207/2015), care reglementează expres acordarea dobânzilor fiscale.

Prin urmare, instanța de fond a aplicat corect dispozițiile Codului de procedură fiscală, reținând că dobânzile fiscale se datorează de drept, iar prejudiciul reclamantei trebuie reparat integral.

Nu pot fi primite nici susținerile privind inaplicabilitatea dobânzii în materie fiscală, raportat la caracterul bugetar al creanței principale, având în vedere că în Procesul-verbal nr. x/10.04.2015 și în decizia de soluționare a contestației formulate împotriva acestui act chiar recurentele-pârâte au precizat că modul de calcul al accesoriilor a fost efectuat în conformitate cu prevederile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Din moment ce procesul-verbal a produs efecte de natură fiscală (obligații de restituire, accesorii) și consecințele anulării sale, inclusiv dreptul la dobânzi, sunt guvernate de Codul de procedură fiscală.

Dispozițiile art. din O.G. nr. 92/2003 și art. 174 alin. (5), art. 182 alin. (2) și (4) din Legea nr. 207/2015 consacră dreptul contribuabilului la dobândă pentru sumele achitate sau reținute nelegal. Textele nu fac nicio distincție între creanțele fiscale "pure" și cele bugetare asimilate (subvenții, restituiri, rambursări). Prin urmare, nici instanța nu poate exclude de la aplicare situația de față.

În sfârșit, în ceea ce privește criticile referitoare la necenzurarea cheltuielilor de judecată, în special cele cu onorariul avocatului care a asigurat reprezentarea reclamantei în fața instanței, considerate prea mari în raport cu complexitatea și volumul activității desfășurate, Înalta Curte reține că o astfel de critică este inadmisibilă în recurs, fiind vorba de aspecte de netemeinicie a sentinței, și nu de nelegalitate, astfel încât vor fi înlăturate.

Aceasta întrucât, pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.

Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

În acest sens, art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că "Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său."

Este vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de acesta reprezintă o chestiune de temeinicie, nu de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens este și Decizia nr. 3/2020 pronunțată de ÎCCJ în recurs în interesul legii.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondate recursurile declarate de pârâtele Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Tulcea și Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de recurentele-pârâte Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Tulcea și Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură împotriva încheierii de ședință din data de 23 iunie 2021 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal emisă în dosarul nr. x/2019 și a sentinței civile nr. 5/CA din 13 ianuarie 2023 a Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal emisă în dosarul nr. x/2019, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 15 mai 2024.