ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 499/2025

Ședința publică din data de 27 februarie 2025

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș, secția civilă la 3 septembrie 2028, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L. și C., obligarea acestora la plata sumei de 158.436,6 RON, reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a avarierii autospecialei; obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 40.108 RON, constând în beneficiul net, respectiv profitul nerealizat de reclamantă prin neutilizarea autospecialei menționate, în perioada 30 martie 2018 - 29 august 2018; obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 265 RON/zi, începând cu data de 29 august 2018, până la achitarea integrală a sumei datorate cu titlu de prejudiciu, precum și la plata dobânzii legale și a cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin încheierea de ședință din 23 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Mureș, secția civilă, în baza dispozițiilor art. 75 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 85/2014, a disjuns cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul C., și a dispus formarea unui nou dosar, căruia i s-a atribuit nr. 1480/102/2021. Cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. a fost menținută în dosarul nr. x/2018.

Prin sentința nr. 1470 din 11 noiembrie 2021, Tribunalul Mureș, secția civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul C..

Prin încheierea de ședință din 9 februarie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a respins cererea de probatorii formulată de apelanta-reclamantă A. S.R.L. și a amânat, în baza art. 396 alin. (1) C. proc. civ., la data de 24 februarie 2023, pronunțarea asupra apelului declarat de această parte împotriva sentinței nr. 1470 din 11 noiembrie 2021 a Tribunalului Mureș, secția civilă.

Prin decizia nr. 139/A din 24 februarie 2023, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 1470 din 11 noiembrie 2021 pronunțate de Tribunalul Mureș, secția civilă, în contradictoriu cu pârâtul C..

Împotriva încheierii de ședință din 9 februarie 2023, precum și a deciziei nr. 139/A din 24 februarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a declarat recurs reclamanta A. S.R.L..

În susținerea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a afirmat că hotărârile recurate cuprind considerente contradictorii.

Prin criticile dezvoltate împotriva încheierii de ședință din 9 februarie 2023, pronunțate în dosarul nr. x/2021, a arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut că recurenta nu a solicitat administrarea unor probe noi în apel, care să ateste faptul că accidentul produs a cauzat prejudiciul reclamat. În acest context a precizat că prin cererea de apel s-a solicitat cercetarea la fața locului a autospecialei (probă prin intermediul căreia s-a urmărit constatarea secționării pilonului de susținere al cabinei), precum și efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, dacă s-ar fi constatat oportunitatea administrării acesteia.

Recurenta a învederat că prin încheierea de ședință din 9 februarie 2023, instanța de apel a respins administrarea probelor menționate, însă prin decizia recurată a reținut că apelanta-reclamantă nu a propus administrarea unui probatoriu adecvat, prin care să se dovedească prejudiciile invocate.

Subliniind evidența acestei contradicții, a susținut că la dosar a fost depusă oferta de preț emisă de D., care a fost considerată o probă câștigată cauzei, dar care a fost în mod arbitrar ignorată de instanțele de fond și de apel.

Prin criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a respins cererea sa, privind cercetarea la fața locului, motivând că proba nu îndeplinea condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 260 din același act normativ și reținând scurgerea unei perioade îndelungate de timp de la data faptului generator de prejudicii, precum și necunoașterea de către judecător a aspectelor tehnice necesare administrării acestei probe.

Recurenta a reclamat faptul că în cuprinsul hotărârilor recurate curtea nu a exemplificat cerințele legale considerate neîndeplinite, iar textul de lege menționat nu stipulează vreo condiție în privința aplicării sale.

Totodată, a susținut că instanța de apel a stabilit greșit situația de fapt, precum și normele legale incidente, iar prin neidentificarea motivelor avute în vedere de către instanță, a apreciat că este imposibilă verificarea unei corecte aplicări a legii în cauză. În acest context, a făcut referire la prevederile art. 22 C. proc. civ., care stipulează obligația judecătorului de a soluționa corelativ dispozițiilor legale aplicabile.

A afirmat că aspectele de fapt reținute de instanța de apel nu puteau afecta calitatea probei cercetării la fața locului, deoarece urmele produse de accident, sub aspect tehnic, nu se modifică în timp. În ceea ce privește împrejurările urmărite a se dovedi prin administrarea acestei probe, a arătat că puteau fi constatate de instanță prin propria percepție.

A apreciat că unele argumente ale instanței de apel sunt contradictorii principiului statuat prin art. 255 C. proc. civ., care prevede condițiile de admisibilitate a probelor.

Referitor la oferta de preț emisă de D., a contestat poziția judecătorului de fond, care a apreciat că a fost administrată fără a produce vreun efect, susținând că au fost încălcate dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 254 - 260 C. proc. civ.. Recurenta a precizat că a propus această probă în scopul dovedirii avariilor cauzate autospecialei, respectiv al stabilirii prejudiciului.

A învederat că din actele dosarului reiese că a fost consecventă în a susține aceeași situație de fapt, care, în opina sa, a fost dovedită cu oferta de preț menționată, în timp ce instanța a ignorat efectele pe care proba trebuia să o producă, încălcând dispozițiile art. 254 - 260 C. proc. civ.

Recurenta a considerat că interpretarea probelor trebuie să se coreleze cu teza probatorie. Odată admisă, proba devine obligatorie și trebuie valorificată, excepție făcând situația administrării unor dovezi contrare. Or, în cauză, nu este incidentă această ultimă ipoteză. Astfel cum a susținut deja, curtea a ignorat oferta de preț, reținând că nu s-au solicitat probe pentru dovedirea situației de fapt relativ la prejudiciile suferite, deși se ceruse cercetarea la fața locului, precum și proba cu expertiza tehnică judiciară. Această conduită a instanței a fost apreciată că a indus în eroare partea reclamantă, care a considerat că a dovedit situația de fapt și că nu mai era necesară propunerea altei probe în acest sens.

În acest context, a reiterat încălcarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., care reglementează rolul activ al judecătorului în scopul aflării adevărului și pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, dar și a celor prevăzute de art. 255 alin. (1) din acest act normativ.

A concluzionat că recursul promovat este fondat, reclamând nerespectarea dreptului la apărare, precum și a celui de a-și dovedi pretențiile.

Intimatul C. nu a depus întâmpinare.

Raportul întocmit în condițiile prevăzute de art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost comunicat părților. Prin încheierea din camera de consiliu din 28 noiembrie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2021, recursul a fost admis în principiu, stabilindu-se termen pentru soluționarea acestuia la 27 februarie 2025, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul de judecată menționat, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursului.

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

7.1 Sub un prim aspect, recurenta a criticat hotărârile atacate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamând existența unor considerente contradictorii ale acestora.

Argumentând acest motiv de recurs, recurenta a susținut, în esență, că, deși prin încheierea de ședință din 9 februarie 2023, instanța de apel a reținut că s-a solicitat administrarea unui probatoriu care să ateste existența prejudiciului reclamat (cercetarea la fața locului/expertiză tehnică de specialitate), prin decizia atacată, apelul declarat împotriva hotărârii de primă instanță a fost respins, pe motiv că partea reclamantă nu a înțeles să propună administrarea unor probe din care să rezulte că paguba invocată reprezintă o consecință a accidentului în care a fost implicată autospeciala care îi aparține.

În acest context, recurenta a subliniat că a depus la dosar oferta de preț emisă de D., în scopul dovedirii prejudiciului și a întinderii acestuia, însă instanța de apel nu a acordat valența probatorie cuvenită acestui înscris, apreciind că paguba invocată nu a fost dovedită.

Examinate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile astfel sintetizate nu sunt fondate.

Cazul de casare în discuție, în ipoteza invocată - contradictorialitatea considerentelor hotărârilor recurate - presupune o motivare necorespunzătoare, contrară dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care atribuie instanței obligația de a expune obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, situația de fapt reținută pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și argumentele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile formulate.

Textul legal evocat impune ca fiecare împrejurare reținută de instanță să fie justificată prin intermediul probațiunii administrate.

În ipoteza acestei dispoziții legale, motivarea hotărârii presupune o stabilire concretă a situației de fapt, prin raportare la normele legale incidente, fără a se avea în vedere fiecare argument al părții, folosit în cererea dedusă judecății, instanța având posibilitatea de a le grupa și structura, în funcție de problemele de drept expuse, și putând să răspundă acestora prin considerente comune. Astfel, dacă aceste criterii au fost respectate, deși în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile părților, hotărârea nu este susceptibilă de reformare prin prisma motivului de recurs cercetat.

Raportând aceste considerente de ordin teoretic la judecata realizată de instanța de apel, precum și la aspectele criticate prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentei, că hotărârile atacate respectă obligația legală de motivare, considerentele acestora nefiind contradictorii.

Strict sub aspectul motivării, potrivit încheierii recurate, la termenul din 9 februarie 2023, curtea de apel a supus dezbaterii probatoriul propus a fi administrat de către reclamantă în etapa procesuală a apelului, constând în cercetarea la fața locului a autospecialei avariate, expertiza tehnică de specialitate, reaudierea unor martori și interogatoriul intimatului.

Curtea a notat că reprezentantul apelantei-reclamante a solicitat, în principal, efectuarea cercetării la fața locului și a susținut că, în ipoteza în care această cerere ar fi fost admisă, nu mai era necesară efectuarea expertizei tehnice judiciare.

Deliberând asupra acestei cereri, prin încheierea din 9 februarie 2023, curtea a constatat că nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 260 C. proc. civ., raportat la perioada îndelungată de timp scursă de la data faptului pretins generator de prejudicii, precum și la împrejurările care s-au intenționat a fi dovedite prin proba propusă (secționarea unui dintre pilonii care susțineau cabina autospecialei). Totodată, instanța a învederat că nu posedă cunoștințele tehnice necesare pentru a putea constata existența unui astfel de prejudiciu.

Referitor la interogatoriul intimatului, potrivit considerentelor încheierii recurate se constată că a fost solicitat în scopul eliminării unor pretinse contradicții existente între declarațiile date de acesta în fața organului de cercetare penală și cu prilejul audierii în primă instanță, care ar fi evidențiat o poziție oscilantă în ceea ce privește culpa sa exclusivă în producerea accidentului.

Curtea a respins această probă, pe motiv că prin hotărârea instanței de fond se reținuse că se făcuse dovada existenței faptei ilicite, precum și a vinovăției intimatului.

Similar, instanța a respins și cererea apelantei-reclamatei privind reaudierea unor martori, întrucât a constatat că partea nu s-a conformat obligației procesuale de a menționa datele de identificare a acestora, prevăzute imperativ de dispozițiile art. 254 alin. (4) lit. a) C. proc. civ.

Totodată, a respins solicitarea părții reclamante ce viza efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, în lipsa menționării obiectivelor și a împrejurărilor care se intenționau a fi dovedite.

Deși s-a consemnat că reprezentantul convențional al apelantei-reclamante a învederat că efectuarea unei expertize tehnice judiciare se impunea în scopul determinării prejudiciilor cauzate de accident și a evaluării acestora, raportat la mijloacele de probă deja administrate în cauză și la aspectele reținute de instanța de fond, instanța a considerat că nu este oportună administrarea acestei probe.

În plus, la solicitarea curții, în sensul de a preciza dacă mai are cereri de formulat în probațiune, reprezentantul apelantei-reclamante a infirmat acest aspect, iar, în raport de această poziție procesuală, etapa probatorie în apel a fost declarată ca fiind încheiată.

Examinând comparativ considerentele încheierii menționate cu cele ale deciziei recurate, cu privire la care recurenta a reclamat o contrarietate de motivare, Înalta Curte constată că această din urmă hotărâre a fost pronunțată pe baza probațiunii administrate în cauză, situația de fapt fiind stabilită de instanța de apel pe baza mențiunilor procesului-verbal de contravenție PMSX nr. x emis la 30 martie 2018 de Postul de Poliție Sânpaul, precum și a declarațiilor conducătorilor auto implicați în accident, date imediat după producerea accidentului, din care a rezultat că avariile cauzate autoutilitarei erau la parbriz, capotă motor, ornament dreapta, semnalizator dreapta față și la bord.

Exercitând controlul de legalitate și de temeinicie asupra sentinței apelate, curtea de apel s-a raliat aspectelor reținute de prima instanță, reținând că, deși probatoriul administrat la fond a atestat fapta ilicită a pârâtului și vinovăția acestuia, acesta nu a avut aptitudinea de a dovedi raportul de cauzalitate între fapta pârâtului și prejudiciul reclamat.

Prioritar oricărei analize, curtea a notat că apelul reclamantei a vizat modalitatea de apreciere a probațiunii de către prima instanță.

Analizând cauza din perspectiva dispozițiilor art. 264 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 22 și art. 9 alin. (2) din același act normativ, instanța de apel a reținut că o încălcare a acestora nu se decelează, probele administrate nefăcând dovada existenței prejudiciului, ci doar a faptei ilicite și a vinovăției intimatului, iar o asemenea împrejurare nu este suficientă pentru a se dispune desființarea hotărârii primei instanțe și a se dispune repararea pagubei invocate.

Este real că instanța a consemnat în cuprinsul deciziei recurate că apelanta-reclamantă nu a înțeles să propună administrarea în calea ordinară de atac a unor probe care să ateste faptul că accidentul produs a avut consecințele reclamate.

Însă, potrivit argumentelor curții, această constatare s-a impus în contextul în care s-a apreciat că proba propusă spre administrare a vizat, exclusiv, evaluarea prejudiciului, și nu dovedirea legăturii de cauzalitate între accidentul produs și paguba invocată, respectiv imposibilitatea utilizării autospecialei ca urmare a avarierii ireversibile a pilonului de susținere al cabinei, chestiuni reținute ca motive de respingere a acțiunii încă de la judecata în fond.

În această împrejurare, instanța de apel a validat raționamentul tribunalului potrivit căruia reclamanta nu a făcut dovada costului reparațiilor, astfel cum acestea au fost consemnate în procesul-verbal întocmit de agentul constatator din cadrul Postului de Poliție Sânpaul, solicitând contravaloarea altor reparații astfel cum au fost menționate în oferta de preț întocmită de D., care nu se corobora cu nicio altă probă administrată. Totodată, a constatat că nici în apel partea reclamantă nu a propus administrarea unor probe din care să rezulte întinderea certă a prejudiciului și existența raportului de cauzalitate între fapta reținută în sarcina intimatului și paguba invocată.

Față de aceste aspecte, curtea a concluzionat că în mod corect prima instanță a respins cererea privind obligarea pârâtului la plata profitului nerealizat prin neutilizarea autospecialei, pe motiv că nu a fost probată afirmația potrivit căreia accidentul a avut ca și consecință avarierea pilonului de susținere al cabinei.

Curtea a coroborat declarația intimatului cu depoziția martorului E. și a constatat că accidentul produs a fost unul minor, care nu a cauzat consecințe ce nu ar fi fost vizibile imediat după producerea accidentului. Totodată, a reiterat lipsa cunoștințelor tehnice ale judecătorului, ca motiv al respingerii probei constând în cercetarea la fața locului.

Evocând dispozițiile art. 264 C. proc. civ., curtea a notat că tribunalul a interpelat partea reclamantă cu privire la însușirea probei cu expertiza tehnică judiciară, solicitată de pârâta B. S.R.L. și încuviințată prin încheierea de ședință din 26 mai 2020 de către instanța de fond (parte în privința căreia acțiunea a fost disjunsă prin încheierea din 23 iunie 2021), care ar fi putut susține pretențiile societății, conform ofertei de preț emise de D.. Însă, potrivit considerentelor deciziei recurate, reprezentantul convențional al reclamantei a considerat că nu era pertinentă pentru soluționarea cauzei.

În aceste condiții, curtea a validat raționamentul instanței de fond, potrivit căruia împrejurările producerii accidentului nu îndreptățeau instanța să prezume că în urma accidentului s-au produs avariile pretins a fi reparate pe baza ofertei de preț exhibate, asupra căreia s-a apreciat că exceda prejudiciilor constatate imediat după producerea accidentului.

Înalta Curte, raportat la această analiză efectuată, constată, contrar afirmațiilor recurentei, că soluția pronunțată în apel nu este rezultatul contrarietății considerentele celor două hotărâri recurate, întrucât, instanța a expus argumentat motivele pentru care a respins suplimentarea probatoriului în calea ordinară de atac, precum și maniera în care a reevaluat probațiunea administrată la fond, prin prisma dispozițiilor 478 alin. (2) raportate la cele ale art. 264 și ale art. 9 alin. (2) și art. 22 C. proc. civ.

Ca atare, considerentele hotărârilor criticate nu conțin aspecte antagonice, situația de fapt reținută de instanța de apel fiind corelată cu probațiunea administrată, care, reevaluată fiind în apel, nu a confirmat existența legăturii de cauzalitate între prejudiciul reclamat și fapta ilicită, element ce era indispensabil pronunțării unei soluții prin care să se dispună atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului.

Contrar susținerilor recurentei, hotărârea instanței de apel este motivată adecvat, corespunzând standardului de motivare instituit la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., situația de fapt și de drept fiind enunțată cu claritate, iar curtea răspunzând tuturor criticilor invocate în calea ordinară de atac.

Faptul că dezlegarea situației de fapt și a problemei de drept deduse judecății nu coincide cu cea propusă de recurentă nu poate echivala cu reținerea unor motive contradictorii, cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nefiind, așadar, aplicabil.

7.2 Similar, Înalta Curte constată că și criticile prin care recurenta a contestat modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. 255 și art. 260 C. proc. civ., sunt nefondate.

Concret, prin intermediul acestor critici, recurenta a susținut, în esență, că în mod greșit curtea nu a dispus cercetarea la fața locului, pe motiv că nu erau îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 260 C. proc. civ., în lipsa reținerii în cuprinsul hotărârilor recurate a acestor criterii și a stipulării lor în lege.

Referitor la oferta de preț emisă de D., a contestat poziția judecătorului de fond, care, deși a reținut că proba a fost administrată, nu i-a acordat valență probatorie, încălcând prevederile art. 22 alin. (2) raportate la cele ale art. 254-260 C. proc. civ., față de teza probatorie constând în dovedirea avariilor cauzate prin accident autospecialei și stabilirea prejudiciului.

Invocând, din această perspectivă, o încălcare a dreptului la apărare, recurenta a afirmat că o probă contrară ofertei de preț emise de D. nu a fost administrată, astfel că proba menționată era admisibilă, din perspectiva dispozițiilor art. 255 C. proc. civ.

Examinând aceste critici prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât vizează modalitatea de aplicare a unor norme de procedură, Înalta Curte constată că, deși reclamanta a solicitat în apel suplimentarea probatoriului administrat la fond, în mod justificat curtea a respins această cerere, pe motiv că nu erau îndeplinite condițiile de admisibilitate impuse de art. 255 din acest act normativ.

Concret, prin încheierea recurată, curtea a reținut că apelanta-reclamantă a solicitat administrarea probatoriului constând în cercetarea la fața locului (pentru a dovedi prejudiciul ascuns, constând în secționarea pilonului de susținere al cabinei autoutilitarei), interogatoriul intimatului (invocând poziția oscilantă a acestuia în declarațiile date în fața organului de cercetare penală și în fața primei instanțe), reaudierea unor martori, precum și efectuarea unei expertize tehnice prin care să se realizeze o evaluare a prejudiciului invocat.

Instanța de apel a respins aceste probe solicitate pe motiv că nu aveau aptitudinea de a dovedi legătura de cauzalitate între prejudiciul reclamat și fapta ilicită a intimatului, element considerat a fi esențial în ecuația criteriilor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului.

Argumentul instanței, reliefat în susținerea soluției de respingere a probatoriului, a fost în sensul că prin probele solicitate, apelanta-reclamantă a urmărit dovedirea întinderii prejudiciului invocat, precum și o evaluare a acestuia, ceea ce nu se impunea față de faptul că legătura de cauzalitate între fapta ilicită și paguba invocată nu se putea stabili prin probațiunea cerută/administrată.

Or, potrivit dispozițiilor art. 255 alin. (1) C. proc. civ., pentru a fi admisibile, "Probele trebuie (...) să conducă la soluționarea procesului." Totodată, art. 258 din același act normativ leagă, indisolubil, încuviințarea probelor de întrunirea cerințelor de admisibilitate prevăzute la art. 255.

Examinând, din această perspectivă, probele propuse spre administrare în apel de către partea reclamantă, curtea a constatat că cercetarea la fața locului nu era o probă utilă cauzei, față de perioada îndelungată de timp scursă de la data producerii accidentului și de lipsa cunoștințelor tehnice ale judecătorului, care erau necesare în ceea ce privește constatarea avariilor ascunse ale cabinei autoutilitarei, În mod similar a fost apreciată și cererea privind reaudierea unor martori, de vreme ce datele de identificare ale acestora nu au fost menționate, iar această obligație procesuală îi incumba apelantei-reclamante potrivit art. 254 alin. (4) lit. a) C. proc. civ.

Legat de proba cu interogatoriul intimatului, curtea a remarcat că nici aceasta nu era utilă soluționării cauzei, pe motiv că în primă instanță fapta ilicită și vinovăția intimatului fuseseră deja dovedite prin probatoriul administrat în primă instanță.

Cât privește expertiza tehnică judiciară, instanța de apel a respins-o, întrucât a constatat că prin intermediul acesteia se intenționa evaluarea pagubelor accidentului, iar acest aspect nu se impunea în lipsa dovedirii legăturii de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită.

De altfel, curtea a remarcat că, potrivit încheierii din 29 septembrie 2021, tribunalul a solicitat reclamantei să precizeze dacă își însușește această probă, propusă de pârâta B. S.R.L. anterior disjungerii cererii formulate în privința sa, însă reprezentantul acesteia a arătat în mod expres că o asemenea probă nu este pertinentă pentru soluționarea cauzei.

Față de aspectele expuse, în cauză nu se poate reține o încălcare a dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., câtă vreme conduita instanței de apel reflectă o preocupare în ceea ce privește aflarea adevărului și stabilirea corectă a situației de fapt și de drept a cauzei, evidențiată prin respectarea dreptului părții interesate de a propune probe relevante pentru soluționarea litigiului, care să ateste legătura de cauzalitate între prejudiciul reclamant și fapta ilicită a intimatului.

Or, analiza efectuată asupra probatoriului propus în apel de către partea reclamantă nu a relevat că ar avea o asemenea forță probantă, iar acest aspect era incompatibil cu dispozițiile art. 255-260 C. proc. civ.

Având în vedere că reclamantul este partea care inițiază procesul civil, acesta are obligația ca, odată cu formularea pretențiilor, să expună motivele de fapt și de drept ale acestora, precum și dovezile pe care se întemeiază cererea sa, în sensul prevederilor art. 14 alin. (2) C. proc. civ., deoarece pretențiile exhibate trebuie să se sprijine pe probe individualizate, iar nu pe susțineri ambigue, inapte să conducă la soluționarea cauzei.

Prin obligația ce îi incumbă reclamantului - de a propune probe pertinente și concludente, în sensul arătat - legiuitorul a urmărit instituirea unei discipline procesuale, în scopul garantării respectării dreptului la apărare al părții, potrivit art. 13 C. proc. civ., reclamat a nu fi fost respectat în cauză de către instanța de apel.

Or, carența probatoriului solicitat a se administra a fost analizată de curtea de apel prin prisma unicului element ce se impunea a fi probat, respectiv cel al legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul reclamat. De vreme ce s-a reținut că această dovadă nu s-a realizat, era inutil a se examina oferta de preț emisă de D., mai ales că se constatase că aceasta viza o evaluare a prejudiciului, pentru care nu se stabilise lanțul cauzal prin raportare la fapta ilicită.

Cu privire la lipsa rolului activ, în baza căruia s-a reproșat instanței de apel că nu a dispus efectuarea unei expertize de constatare și evaluare a prejudiciilor ascunse, se reține faptul că, în raport de prevederile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., partea nu poate invoca în calea de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ea însăși nu le-a propus și administrat în condițiile legii.

Pertinența probelor reprezintă o condiție legală, prevăzută la art. 258 alin. (1) C. proc. civ., ce presupune ca instanța de judecată să rețină spre examinare numai acele dovezi prezentate care au relevanță în soluționarea cauzei și legătură cu obiectul probațiunii.

Cum, în speță, în privința probelor solicitate de către apelanta-reclamantă s-a reținut că nu îndeplinesc o astfel de condiție, în lipsa constatării uneia dintre vătămările prevăzute la art. 175-176 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din același act normativ, ca nefondat.

7.3 Înalta Curte va constata că nici dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, față de neidentificarea legăturii de cauzalitate între prejudiciul reclamat și fapta ilicită a intimatului.

Or, raportul de cauzalitate este nu numai o condiție a răspunderii civile delictuale, ci și criteriul în funcție de care se determină întinderea reparației care se datorează părții prejudiciate, acest drept putând fi recunoscut numai pentru pagubele care reprezintă o consecință a faptei ilicite.

Așadar, în lipsa raportului de cauzalitate, nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 139A din 24 februarie 2023 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă și a încheierii de ședință din 9 februarie 2023 pronunțate de aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 139A din 24 februarie 2023 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă și a încheierii de ședință din 9 februarie 2023 pronunțate de aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 februarie 2025.