ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1592/2020

Ședința publică din data de 17 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Mureș sub nr. x/2016, ca urmare a dispoziție de declinare a competenței dată de Judecătoria Târnăveni prin sentința nr. 602/13.06.2016, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. și a pârâtului-intervenient C. la plata sumei de 312.900,0 RON, din care 89.400,0 RON (echivalentul sumei de 20.000 euro la un curs de 4,47 euro din data de 22.02.2016), reprezentând contravaloarea daunelor materiale și 223.500,0 RON (echivalentul sumei de 50.000 euro la un curs de 4,47 euro din data de 22.02.2016.), reprezentând contravaloarea daunelor morale suferite în urma accidentului; obligarea pârâtei la plata penalităților de 0,2% pe fiecare zi de întârziere începând cu data de 30.03.2015 până la data plății integrale a daunelor; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Tribunalul Specializat Mureș prin sentința nr. 74/30 iunie 2017 pronunțată în dosar nr. x/2016, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. și intervenientul forțat C. și, în consecință: a obligat pârâta S.C. B. S.A. să plătească reclamantului A. suma de 835,99 RON daune materiale și suma de 50.000 RON daune morale, dar și penalități în cuantum de 0,2% din sumele datorate începând cu data de 30.03.2015 și până la plata efectivă a acestora și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 RON.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta S.C. B. S.A., iar reclamantul A. a formulat apel incident.

Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 416/A din 6 noiembrie 2018, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinței nr. 74/30 iunie 2017 pronunțate de Tribunalul Specializat Mureș în dosar nr. x/2016, precum și apelul incident declarat de reclamantul A. împotriva aceleiași hotărâri.

Împotriva deciziei nr. 416/A din 6 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal pârâta S.C. B. S.A. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța de apel a încălcat principiul fundamental expres stipulat în prevederile art. 22 alin. (2), (3) și (7) C. proc. civ. privind la rolul judecătorului în aflarea adevărului și a art. 78 alin. (2) C. proc. civ. referitor la stabilirea corectă a cadrului procesual și a dezvoltat argumente în sensul acestei susțineri.

Astfel, recurenta-pârâtă consideră că instanța era ținută să fixeze corect cadrul procesual prin introducerea în cauză a ambilor conducători auto, respectiv D. și C..

Totodată, consideră că în prezentul dosar s-a reținut culpa conducătorului auto D., fără ca acesta să fie parte în proces, iar prin stabilirea existenței unei culpe concurente și a cuantumului total al despăgubirilor cuvenite reclamantului se încalcă principiul contradictorialității și a dreptului la apărare al celuilalt conducător auto și a asiguratorului său de răspundere civilă delictuală.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat, în sinteză, că instanța de apel și de fond nu au interpretat și aplicat corect prevederile art. 1382, art. 1443, art. 1445 și art. 2210 C. civ. referitoare la obligațiile solidare, la contractul de asigurare, cele prevăzute de art. 54 din Legea nr. 136/1995 precum și cele prevăzute expres în art. 26 alin. (1), art. 36, art. 37, art. 46, art. 49 din Normele cuprinse în Ordinul CSA 14/2011și a dezvoltat argumente în sensul acestei susțineri.

Astfel, recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel nu a reținut faptul că asiguratorul are de executat o obligație de despăgubire ce derivă dintr-un contract reglementat prin norme speciale - Legea nr. 136/1995 și Normele cuprinse în Ordinul CSA 14/2011 și nu sunt aplicabile prevederile din C. civ. referitoare la solidaritatea pasivă.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a înlăturat în mod nejustificat prevederile art. 57 alin. (1) coroborate cu art. 54 alin. (4) din Legea nr. 136/1995 și a dat o aplicare greșită a prevederilor art. 26 alin. (1) din Normele cuprinse în Ordinul CSA 14/2011.

În ceea ce privește onorariul notarului și a traducătorului, recurenta-pârâtă consideră că, instanța de apel prin reținerea că reclamantul este îndreptățit la plata acestora, în baza dispozițiilor art. 451 și 453 C. civ., a procedat la schimbarea temeiului juridic parțial al acțiunii reclamantului, fără să pună acest lucru în discuția contradictorie a părților.

Recurenta-pârâtă apreciază că interpretarea dată de instanța de apel art. 49, în sensul că există bonuri care să ateste suma solicitată, nu este corectă întrucât reclamantul trebuia să facă dovada că acele deplasări au fost efectuate în scopul indicat și prevăzut de lege.

Referitor la daunele morale, recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel nu a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 49 alin. (1) lit. f) din Normele cuprinse în Ordinul CSA 14/2011, apreciind că trebuiau avute în vedere hotărârile judecătorești care soluționează cererile privind acordarea de daune morale pentru prejudicii cu caracter nepatrimonial care au drept cauză accidente rutiere și nu respinse ca nefiind relevante.

În opinia recurentei-pârâte instanța de apel în mod greșit a înlăturat prevederile art. 46 din Normele cuprinse în Ordinul CSA 14/2011și a statuat că sunt străine de natura cauzei, întrucât accidentul de vehicul a făcut obiectul unui dosar penal, culpa concurentă a celor doi conducători nu a fost stabilită.

Recurenta-pârâtă susține că atâta vreme cât și-a îndeplinit obligațiile și a încercat soluționarea amiabilă a prezentului litigiu, nu sunt incidente prevederile art. 37 din Normele cuprinse în Ordinul CSA 14/2011 și nu datorează penalități de despăgubire, penalități ce trebuie să curgă doar de la momentul de la care nu a îndeplinit obligația stabilită de instanță, mai exact de la expirarea unui termen de 10 zile de la primirea hotărârii definitive.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare întrucât a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și a normelor de drept material. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și procedând la rejudecarea cauzei să se pronunțe o nouă hotărâre prin care să se respingă cererea de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul nu este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 21 noiembrie 2019 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea acestuia părților.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 28 noiembrie 2019.

Prin încheierea din data de 19 martie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 416/A din 6 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și s-a constatat că judecata este suspendată de plin drept în temeiul dispozițiilor art. 42 alin. (6) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României.

Cauza a fost repusă pe rol ca urmare a încetării efectelor Decretului nr. 195/2020 și a Decretului nr. 240/2020 privind instituirea și prelungirea stării de urgență pe teritoriul României.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel ar fi încălcat principiul aflării adevărului ceea ce reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. și art. 78 alin. (2) C. proc. civ. referitor la stabilirea corectă a cadrului procesual.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Astfel, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc".

Nu poate fi susținută cu temei critica potrivit căreia instanța de apel ar fi încălcat principiul aflării adevărului, prin presupusa nestabilire corectă a cadrului procesual, în condițiile în care a fost reținută corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a fost realizată o încadrare juridică adecvată.

Soluția instanței de prim control judiciar este corectă, întrucât reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Astfel, se constată că raționamentul instanței de apel privind analiza stabilirii corecte a cadrului procesual este just, reținând în mod temeinic incidența dispozițiilor art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 și stabilind că citarea obligatorie vizează doar persoana vinovată de accident și care are calitate de asigurat al asiguratorului împotriva căruia se exercită acțiunea, iar nu și celelalte persoane vinovate (cu privire la care s-ar putea reține culpa comună) dar care nu sunt în raporturi contractuale cu asiguratorul respectiv.

Totodată, este de reținut că potrivit principiului disponibilității în procesul civil, doar reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual, adică doar el poate decide cu cine înțelege să se judece, fără ca instanța să poată interveni, rolul activ al judecătorului neputând să fie extins peste principiul disponibilității părților.

Invocarea dispozițiilor art. 78 alin. (2) C. proc. civ. este eronată deoarece textul se referă la introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane, or, așa cum corect a reținut instanța de apel prin aplicarea dispozițiilor art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 nu se impunea introducerea în cauză a numitului D..

Prin invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel nu a interpretat și aplicat corect prevederile art. 1382, art. 1443, art. 1445 și art. 2210 C. civ. referitoare la obligațiile solidare, la contractul de asigurare, cele prevăzute de art. 54 din Legea nr. 136/1995 precum și cele prevăzute expres în art. 26 alin. (1), art. 36, art. 37, art. 46, art. 49 din Normele cuprinse în Ordinul CSA 14/2011.

Întreaga argumentare a recurentei-pârâte privind solidaritatea pasivă și aplicarea C. civ. este nefondată și va fi înlăturată.

Astfel, se constată că instanța de apel a analizat solidaritatea debitorilor din perspectiva a raporturilor juridice existente între cei doi conducători auto și persoana prejudiciată, pe de o parte, respectiv între asigurător și persoana asigurată, pe de altă parte, făcând aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel printr-o analiză judicioasă a raporturilor juridice a făcut o temeinică aplicare a dispozițiilor art. 1382, art. 1445 și art. 1443 C. civ., apreciind în mod corect că suntem în prezența unei obligații solidare tocmai pentru că există o singură faptă prejudiciabilă și un prejudiciu unic.

Nu va fi reținută susținerea recurentei-pârâte conform căreia instanța de apel nu a reținut faptul că asiguratorul are de executat o obligație de despăgubire ce derivă dintr-un contract reglementat prin norme speciale - Legea nr. 136/1995 și Normele cuprinse în Ordinul CSA 14/2011 și nu sunt aplicabile prevederile din C. civ. referitoare la solidaritatea pasivă.

Înalta Curte, menționează că un principiu fundamental al aplicării legilor este acela că într-un sistem de drept în care coabitează viabil norme relevante care nu se contrazic în ordinea de drept, mai exact norme generale și norme speciale, pentru aspectele pe care nu le reglementează, norma specială se completează cu norma generală.

În cauză, întrucât Legea nr. 136/1995 nu cuprinde dispoziții contrare celor de drept comun, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 2210 alin. (1) C. civ. ce reglementează subrogarea asiguratorului în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepția asigurărilor de persoane.

Va fi înlăturată și critica privind interpretarea dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Normele cuprinse în Ordinul C.S.A. 14/2011, întrucât se constată că instanța de apel a făcut o analiză temeinică a menționatelor dispoziții din perspectiva existenței și întinderii prejudiciului, apreciind în mod corect că prejudiciul este unic, singura limită impusă de legiuitor fiind aceea prevăzută "în contractul de asigurare RCA" - teza a II-a a textului legal.

De asemenea este de reținut că asiguratorul nu poate invoca "beneficiul de diviziune", arătând că va răspunde doar după ce se va stabilii gradul de culpă aferent asiguratului său, întrucât această apărare, pe lângă faptul că nu are nici un temei legal, contravine și spiritului Legii 136/1995 și mai precis răspunderii obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Întreaga argumentare a recurentei-pârâte privind aplicarea greșită a prevederilor art. 49 alin. (1) lit. d) și f) din Normele cuprinse în ordinul C.S.A.14/2011, susținând că nu datorează contravaloarea rovinietei, onorariu notar și traducător și contravaloarea deplasărilor Târnăveni-Târgu Mureș, va fi înlăturată.

Invocarea aplicării greșite a prevederilor art. 49 alin. (1) lit. d) și f) din Normele cuprinse în ordinul C.S.A.14/2011, a fost făcută cu intenția ca instanța de recurs să reevalueze materialul probator administrat în cauză privind daunele materiale acordate de instanța de apel.

Se constată că, soluția instanței de apel sub acest aspect este rezultatul aprecierii probatoriului administrat în cauză, ori critica recurentei-pârâte nu se circumscrie unor motive de nelegalitate a deciziei, ci reprezintă o nemulțumire a acesteia cu privire la relevanța dată de către instanță probelor administrate, astfel încât, ținând de caracterul nedevolutiv al prezentei căi de atac și a imposibilități instanței de recurs de a analiza chestiuni ce vizează temeinicia, aceasta critică nu poate fi primită.

Nici critica privind cuantumul daunelor morale nu este fondată.

Faptul că instanța de apel a apreciat practica judiciară depusă de pârâtă în susținerea cuantumului despăgubirilor morale, ca fiind nerelevantă, nu reprezintă critică de nelegalitate pentru ca instanța de recurs să o poată analiza din perspectiva dispozițiilor legale, instanța de apel având plenitudinea de apreciere asupra incidenței hotărârilor judecătorești în analiza daunelor morale.

De altfel, Înalta Curte reține, ca și instanța de apel, că sub aspectul daunelor morale, jurisprudența din cauze asemănătoare nu reprezintă izvor de drept, nu are caracter obligatoriu, ci doar caracter orientativ pentru instanțele chemate să se pronunțe în spețe asemănătoare; analiza cauzei trebuie făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate și a particularităților situației deduse judecății, nu prin raportare la practica altor instanțe.

În speță, la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, în mod corect instanța de apel s-a raportat la consecințele suportate de reclamant și au fost avute în vedere circumstanțele concrete ale accidentului, situația reclamantului anterior producerii accidentului și suferințele fizice și psihice suferite, făcând o aplicare corectă a dispozițiilor legale incidente.

Nu vor fi reținute nici alegațiile privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 36, art. 37 și art. 46 din Normele cuprinse în Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Susținerea recurentei-pârâte potrivit căreia instanța de apel a înlăturat prevederile art. 46 din Norme este nefondată, întrucât apelanta a fost cea care a susținut că menționatele prevederi nu ar fi incidente, iar instanța de apel a precizat faptul că instanța de fond nu a avut în vedere aceste prevederi legale ca fundament pentru obligarea apelantei la plata de penalități.

În ce privește aplicarea dispozițiilor art. 36 și art. 37 din Norme, Înalta Curte în acord cu instanțele anterioare reține că în cauză este îndeplinită premisa legală a diminuării nejustificate a despăgubirii, iar nu aspectul privind neîndeplinirea obligațiilor în termenele prevăzute de art. 36 sau îndeplinirea acestora în mod defectuos.

În ce privește momentul de la care se datorează penalitățile de întârziere, se constată că instanța de apel a făcut o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 36 alin. (5) din Norme reținând că legiuitorul a prevăzut un termen maxim de plată a despăgubirii inclusiv în situația stabilirii acesteia prin hotărâre judecătorească și nu momentul de la care se datorează penalitățile în discuție.

Totodată, se constată că este nefondată susținerea recurentei potrivit căreia penalitățile se datorează doar dacă în termen de 10 zile de la data primirii unei hotărâri judecătorești nu se efectuează plata, întrucât, așa cum corect a reținut instanța de apel, fundamentul acțiunii este răspunderea civilă delictuală, ceea ce impune că asiguratorul este de drept pus în întârziere, conform art. 1523 C. civ., de la momentul la care acesta a diminuat nejustificat despăgubirea, adică de la momentul la care a făcut propunerea de despăgubire.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va constata că nu sunt întrunite motivele prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ. și în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul pârâtei S.C. B. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 416/A din 6 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 septembrie 2020.