Decizia nr. 1924/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cereri de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată, la 16.03.2017, pe rolul Judecătoriei Târnăveni, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâții C. și S.C. D. S.A., obligarea S.C. D. la plata către persoana vătămată A. a sumei de 200.000 euro cu titlu de despăgubiri daune morale pentru suferințele cauzate de pierderea tatălui A., către persoana vătămată B. a sumei de 200.000 euro cu titlu de despăgubiri daune morale pentru suferințele cauzate de pierderea soțului A., către persoana vătămată A. a sumei de 20.000 RON cu titlu de daune morale, pentru suferințele cauzate, către persoana vătămată B., a sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale, pentru suferințele cauzate, cu penalități de întârziere, începând cu data de 12.07.2016 și cheltuieli de judecată. Pârâta S.C. D. S.A. a invocat prin întâmpinarea formulată la 24.04.2017, excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Târnăveni raportat la cuantumul pretențiilor și excepția de netimbrare. Pe fond, a solicitat diminuarea pretențiilor, cu respectarea dispozițiilor art. 50 alin. (1) lit. f) și alin. (2) lit. d) din Norma nr. 23/2014, până la sumele ofertate, respectiv 36.000 RON, daune morale reclamantului A. și 52.000 de RON, daune morale reclamantei B. pentru daunele provocate de decesul rudei lor și 3.136 RON, reclamantului A. și 2.064 RON, reclamantei B. pentru propriile vătămări. Intervenientul forțat C. a formulat întâmpinare, în invocând lipsa calității sale procesuale pasive iar, în subsidiar, admiterea acțiunii și obligarea asigurătorului la plata tuturor despăgubirilor, daunelor morale și materiale solicitate de reclamanți, a accesoriilor acestora, precum și a cheltuielilor ocazionate de prezentul demers procedural.

Hotărârile pronunțate în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 512/13.09.2017, Judecătoria Târnăveni a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș, secția civilă, sub același număr de dosar. Prin sentința civilă nr. 151/27 februarie 2018, Tribunalul Mureș, secția civilă a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. și intervenientul forțat C., în sensul că: - a obligat pârâta să plătească reclamantului A. suma de 35.000 euro daune morale (echivalent în RON la data plății), pentru prejudiciul cauzat de decesul tatălui său și suma de 5.000 RON daune morale, pentru prejudiciul propriu; - a obligat pârâta să plătească reclamantei B. suma de 40.000 euro daune morale (echivalent în RON la data plății), pentru prejudiciul cauzat de decesul soțului său și suma de 5.000 RON daune morale, pentru prejudiciul propriu; - a obligat pârâta să plătească fiecărui reclamant o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită, începând cu data de 12.07.2016 și până la plata integrală a debitului; - a respins cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Împotriva acestei hotărâri, cât și împotriva încheierii din 16 ianuarie 2018 pronunțate de Tribunalul Mureș a formulat apel pârâta S.C. D. S.A.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 152A din 4 aprilie 2019, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a admis excepția lipsei de interes și, în consecință, a respins apelul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva încheierii din 16 ianuarie 2018 pronunțate de Tribunalul Mureș, ca fiind lipsit de intere și a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva sentinței atacate, apelanta fiind obligată la plata în favoarea intimaților A. și B. a sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Mureș a declarat recurs pârâta S.C. D. S.A., solicitând casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Târgu Mureș. Prin cererea de recurs, recurenta a formulat, în esență, următoarele critici: 1. Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material în ceea ce privește acordarea penalităților de întârziere în baza art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014. Până la momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive, care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale, acestea nu au un caracter cert, lichid și exigibil, astfel încât să fie purtătoare de penalități de întârziere. Pârâta a pretins că a avut o conduită activă în vederea despăgubirii părților civile. În acest sens, arată că, la 13.04.2016, a fost avizată de către reclamanți, deschizându-se dosarul de daună cu nr. x, însă, la 19.05.2016, în termenul legal, prevăzut de art. 36-38 din norma speciala, a răspuns reclamanților (adresa nr. x din 19.05.2016 remisă reclamantului A., respectiv adresa nr. x din 19.05.2016 remisă reclamantei B.), solicitându-le scripte relevante în vederea soluționării dosarului de daune, solicitare rămasă fără răspuns din partea acestora. Cu toate acestea, în lipsa răspunsului la cererea de avizare, a efectuat propriile demersuri (copierea scriptelor relevante din dosarul penal x/2016), astfel încât, ulterior acestui demers, a efectuat oferta de despăgubire, ce a fost comunicată reclamanților, la 14.07.2014. Considereră recurenta că, în acest context, nu poate fi obligată la plata penalităților de întârziere, deoarece a răspuns la cele două avizări, la care reclamanții nu au completat actele solicitate, astfel încât doar după obținerea actelor necesare din dosarul penal, a putut formula ofertele de despăgubire pentru deces și vătămările corporale. În sensul celor prezentate evocă, ca practică judiciară, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 692/2014 prin care s-a reținut că penalitățile de întârziere curg de la data primirii hotărârii judecătorești. Deschiderea dosarului de daune la asigurător, fără anexarea tuturor înscrisurilor justificative, necesare determinării și cuantificării despăgubirilor, nu satisface exigențele impuse de art. 36 referitoare la condițiile privind procedura de stabilire și cuantificare a daunelor. Apreciază recurenta că emiterea ofertelor de despăgubire, la 14.04.2017, au fost remise reclamanților atunci când dosarul de daună al acestora a fost complet. 2. Curtea de apel a aplicat greșit normele de drept material în ceea ce privește soluționarea apelului formulat împotriva încheierii din 16.01.2018, în sensul respingerii acestuia ca lipsit de interes. Apreciază că nu sunt incidente dispozițiile deciziei CCR nr. 387/2015 în privința timbrării pretențiilor formulate de reclamanți ca urmare a vătămărilor suferite în urma producerii evenimentului rutier. Reclamanții aveau obligația de a timbra acțiunea, întrucât fapta cauzatoare de prejudiciu nu era prevăzută ca infracțiune la momentul săvârșirii ei. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Intimații nu au formulat întâmpinări.

Procedură de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 12 martie 2920, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 152A din 4 aprilie 2019 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă și a fixat termen de judecată a recursului la 17 septembrie 2020, ora 09:00, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, susceptibile de încadrare în art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că recursul pârâtei este nefondat, având în vedere considerentele care succed: 1. Recurenta-pârâtă a susținut nelegalitatea deciziei atacate, întrucât instanța de apel a realizat o aplicare greșită a dispozițiilor înscrise în art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, în ceea ce privește acordarea penalităților de întârziere și a pretins că, până la momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive, care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale, acestea nu au un caracter cert, lichid și exigibil, astfel încât să fie purtătoare de penalități de întârziere. Relativ la cererea accesorie referitoare la plata penalităților de întârziere, Înalta Curte reține că, prin decizia recurată, instanța de apel, menținând hotărârea de primă instanță, a realizat o corectă aplicare a dispozițiilor înscrise în art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, potrivit căruia "dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător". În cuprinsul raționamentului expus, instanța de apel a înlăturat susținerile pârâtei-apelante, potrivit cărora și-ar fi îndeplinit obligațiile impuse de art. 37 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, reținând, în acord cu prima instanță, că solicitarea de completare a dosarelor de daună, transmisă reclamanților prin adresele din 19.05.2016, nu echivalează cu respectarea obligației în modalitățile impuse de textul normei în discuție. În acest context, sunt aplicabile prevederile art. 38 din Norma nr. 23/2014, în sensul obligării societății-pârâte la plata de penalități de întârziere, începând cu data expirării termenului de 3 luni, prevăzut de art. 37 alin. (1) din Norme, respectiv de la data de 12.04.2016. În concret, s-a avut în vedere că cererile de despăgubire formulate de reclamanți au fost înregistrate la data de 11.04.2016, însă oferta de despăgubire, din partea apelantei-pârâte, s-a produs abia la 14.04.2017, după promovarea acțiunii de față. În plus, Curtea de Apel a reținut și împrejurarea că solicitarea de completare a dosarului de daună, din 19.05.2016, nu a vizat decât despăgubirile pretinse pentru suferințele cauzate de vătămările corporale proprii, nu și pentru cele generate prin decesul autorului lor. Raționamentul Curții de Apel Târgu Mureș este corect. Astfel cum reiese din cuprinsul cererii introductive, reclamanții A. și B. au solcitat penalități de întârziere pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligației prevăzute de art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, justificat de împrejurarea că, deși au avizat societatea de asigurare, la 11.04.2016, în legătură cu daunele produse, cererile de despăgubire nu au fost soluționate în termenul legal de 3 luni, prin formularea unei oferte de despăgubire ori prin remiterea unei notificări în legătură cu motivele pentru care nu le-a fost aprobată, în totalitate sau parțial, cererea de despăgubire. Reclamanții au pretins că, încălcarea acestor obligații, atrage sancționarea asiguratorului, conform art. 38 din Normele ASF, cu obligarea acestuia la plata de penalități de 0,2% pe zi de întârziere. Rezultă că penalitățile de întârziere solicitate de reclamanți sunt legate de neîndeplinirea obligației sabilite în sarcina asigurătorului, respectiv aceea de exercitare a unei manifesfări de voință cu privire la pretențiile de despăgubire formulate prin cererea de avizare a evenimentului asigurat, dispozițiile normative instituind o măsură cu rol punitiv pentru cazurile în care asigurătorul RCA nu-și îndeplinește obligațiile stipulate în mod expres în sarcina sa, în termenele prevăzute la art. 37 (care sunt termene pentru gestionarea dosarului de daună - cele de la alin. (1) și termene de plată - cele de la alin. (4), sau și le îndeplinește defectuos ori diminuează nejustificat despăgubirea, ceea ce presupune, în toate cazurile, o situație de culpă a acestuia. Astfel, prin art. 37 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014, s-a instituit expres, în sarcina asigurătorilor RCA, obligația ca, în termen de 3 luni, de la avizarea producerii evenimentului asigurat, aceștia fie să facă o ofertă de despăgubire justificată, fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu au aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire. Așadar, existența unei obligații de rezultat, instituită în sarcina asigurătorilor RCA ar putea fi doar aceea de a răspunde persoanei prejudiciate fie printr-o ofertă de despăgubire justificată, fie printr-un refuz justificat. Într-adevăr, îndeplinirea unei atare obligații are ca situație premisă existența dovezilor pentru determinarea existenței răspunderii asiguratului pentru producerea accidentului, respectiv, a cuantificării prejudiciului. Din situația de fapt reținută în cauză, rezultă că instanța de apel a reținut culpa pârâtei pentru neîndeplinirea obligațiilor legale stabilite în sarcina asigurătorului, în raport de situațiile reglementate de art. 37, în condițiile în care dosarul de daună cuprindea docurentele necesare determinării răspunderii celui vinovat de producerea evenimentului asigurat, iar asiguratul fusese înștiințat în legătură cu persoana răspunzătoare, cauzele și împrejurările producerii accidentului rutier din data de 13.10.2015. Prin urmare, penalitățile de întârziere solicitate de reclamanți sunt legate de neîndeplinirea obligațiilor stabilite, în sarcina asigurătorului-pârât, prin dispozițiile art. 37 alin. (1), în sensul exercitării unei manifestări de voință, favorabile, cel puțin în parte, sau nefavorabile pretențiilor de despăgubiri formulate prin cererea de avizare a evenimentului asigurat. Așa fiind, aceste penalități nu se referă la ipoteza distinctă, prevăzută în art. 37 alin. (4) teza a II-a din Norma ASF, care vizează nerespectarea termenului de 10 zile de la primirea hotărârii definitive de stabilire a despăgubirilor, înăuntrul căruia asigurătorul este obligat să achite sumele de bani stabilite, cu acest titlu, de instanța de judecată. În alți termeni, penalitățile de întârziere sancționează, în acest caz, atitudinea pasivă a pârâtei, într-o fază prealabilă stabilirii despăgubirilor, pentru culpa în neinstrumentarea dosarului de daună, context față de care instanța de apel a considerat corect ca fiind lipsită de relevanță apărarea pârâtei sub aspectul incidenței tezei a II-a din art. 37 alin. (4) din Norme. În cauză, din situația de fapt reținută în cauză, reiese că, prin cererile de avizare de daune, din 13.05.2016, reclamanul A. a solicitat despăgubiri în cuantum de 20000 RON cu titlu de daune morale și 40 RON daune materiale, iar reclamanta B. a solicitat despăgubiri în cuantum de 10000 RON cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul moral produs ca urmare a decesului tatălui, respectiv a soțului, cât și pentru propriul prejudiciu suferit, în condițiile în care au avut calitatea de ocupanți ai autovehiculului, implicat în evenimentul rutier, suferind, la rândul lor, propriile prejudicii. Contrar susținerilor recurentei, solicitarea de completare a dosarului de daune nu înlătură culpa asigurătorului în îndeplinirea obligației de instrumentare a dosarului de daună înlăuntrul termenelor prevăzute de art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014, de vreme ce solicitarea remisă reclamanților sub nr. x și nr. y din 19.05.2016 nu echivalează cu respectarea obligației ce incumbă asigurătorului, respectiv de a răspunde cererii reclamanților, formulând o ofertă de despăgubire justificată ori de a le notifica motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire. Sub aspectul gestionării culpabile a dosarului de daună de către recurentă se vădește a fi lipsită de relevanță juridică solicitarea asigurătorului referitoare la completarea dosarului de daună, de vreme ce solicitarea remisă nu a vizat despăgubirile generate prin decesul autorului lor, ci doar despăgubirile materiale, în cuantul de 40 RON, pretinse pentru vătamările corporale proprii, formulate doar de către reclamanta B. și care, de altfel, i-au fost ofertate, integral, însă abia la 14.07.2017, ulterior formulării prezentei acțiuni. Cu privire, însă, la existența și cuantificarea prejudiciului personal nepatrimonial solicitat de reclamanți, prin cererea de despăgubiri, înregistrată la 13.05.2016, asigurătorul nu a considerat necesar ca dosarul de daune să fie completat, împrejurare care conturează concluzia că neîndeplinirea obligației pârâtei de a adopta o soluție privitoare la solicitarea de acordare a despăgubirilor, atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 37 alin. (4) teza a II a din Norma ASF nr. 23/2014, cum corect s-a reținut prin decizia recurată. Sub acest aspect, se vădesc a fi nefondate și susținerile recurentei referitoare la demersurile proprii, întrepinse în legătură cu obținerea documentelor din dosarul penal, de vreme ce pârâta nu a semnalat, în cuprinsul adreselor remise la 19.05.2016, lipsa unor atare documente din dosarul de daună, deschis la sesizarea reclamanților. Or, neinstrumentarea dosarului de daună nu s-a datorat lipsei documentelor necesare determinării răspunderii celui vinovat de producerea evenimentului asigurat, ce a avut consecințe deosebit de grave, asigurătorul fiind, de altfel, înștiințat de organele de urmărire penală, cu adresa nr. x/13.10.2015, în legătură cu persoana responsabilă de producerea accidentului rutier. În ceea ce privește hotărârile judecătorești la care face trimitere recurenta, Înalta Curte reține că analiza cauzei trebuie făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate și a particularităților situației dedue judecății, soluțiile pronunțate în pricini cu obiect similar nefiind de natură să influențeze decizia din prezenta cauză, întrucât, pe de o parte, hotărârile evocate pot avea doar valență de practică judiciară iar, pe de altă parte, circumstanțele particulare litigiului de față conturează o situație de fapt care relevă culpa asigurătorului-recurent în neîndeplinirea obligațiilor înscrise în art. 37 alin. (1) din Norma ASF. Nici critica vizând lipsa existenței unei creanțe certe, lichide și exigibile până la momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești rămase definitive asupra despăgubirilor nu poate fi primită, în condițiile în care penalitățile de întârziere solicitate în procesul pendinte sunt datorate, după cum deja s-a atătat, conduitei culpabile a asigurătorului în îndeplinirea obligației de a răspunde, în orice modalitate dintre cele prevăzute de în art. 37 alin. (1) lit. a) sau b) din Norma ASF, cererii de avizare de daune. 2. În ceea ce privește critica referitoare la necesitatea stabilirii și plății taxei judiciare de timbru în cazul pretențiilor formulate de reclamanți, ca urmare a vătămărilor suferite în urma producerii accidentului rutier, Înalta Curte reține, pe de o parte, că recurenta nu formulează critici în legătură cu argumentele instanței de apel care au justificat soluția de respingere a aprelului împotriva încheierii din 16.01.2018 a Tribunalului Mureș, ca lipsit de interes. Pe de altă parte, susținerea recurentei nu poate constitui obiect al verificărilor prezentei instanțe, deoarece încadrarea în tariful taxelor judiciare de timbru prevăzute în O.U.G. nr. 80/2013, inclusiv aprecierea instanței de fond și apel privind scutirea cererii și a căii de atac de la plată, reprezintă o sarcină administrativă a instanței, stabilită prin lege, aferentă serviciilor prestate de organul judiciar, nefăcând parte dintre atribuțiile legate de activitatea de judecată. Prin urmare, măsura instanței, prin care decide că o cale de atac este supusă sau nu taxei judiciare de timbru, nu poate fi criticată în fața instanței de control judiciar, prin invocarea motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Un argument în plus în acest sens îl constituie și dispozițiile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, care prevăd, pentru instanța învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare, atunci când constată că, în fazele procesuale anterioare, taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, să dispună obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu. În consecință, problema timbrajului nu se poate trata în cadrul căilor de atac exercitate împotriva hotărârii prin care s-a soluționat acțiunea. Pentru argumentele expuse, constatând că motivul de recurs înscrise în art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză, deoarece decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, Înalta Curte urmează, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul declarat de pârâta-recurentă S.C. D. S.A.. Reținând culpa procesuală a recurentei-pârâte S.C. D. S.A., în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., acesta va fi obligată la plata sumei de 2.499,90 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimaților-reclamanți B. și A. PENTRU ACESTE MOTIVE,