ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 856/2020

Ședința publică din data de 21 mai 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 8 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A.-decedat, B., C. prin reprezentant legal B., D. și E. prin reprezentant legal D., în contradictoriu cu pârâta F. S.A. au solicitat să dispună obligarea pârâtei la plata către reclamanți a următoarelor sume:

• Daune materiale:

1) 3.895 RON, reprezentând cheltuieli făcute ca urmare a accidentului produs la 04.02.2017.

2) 535.680 RON, reprezentând prejudiciu material suferit de reclamantul A. ca urmare a pierderii întreținerii, veniturilor și ajutorului în gospodărie de care beneficia din partea victimei G..

• Daune morale:

3) 70.000 RON, reprezentând prejudiciu moral suferit de A. ca urmare a vătămărilor produse în urma accidentului din 04.20.2017.

4) 200.000 RON, reprezentând prejudiciu moral suferit de A. ca urmare a decesului victimei G. (soția reclamantului);

5) 70.000 RON, reprezentând prejudiciu moral suferit de B. ca urmare a decesului victimei G. (mama reclamantului).

6) 40.000 RON, reprezentând prejudiciu moral suferit de C. ca urmare a decesului victimei G. (bunica reclamantului).

7) 70.000 RON, reprezentând prejudiciu moral suferit de D. ca urmare a decesului victimei G. (mama reclamantei).

8) 40.000 RON, reprezentând prejudiciu moral suferit de E. ca urmare a decesului victimei G. (bunica reclamantei).

• Penalități de întârziere:

9) 0,2% pe zi de întârziere, urmând ca procentul să se aplice la sumele ce vor fi acordate de instanță, începând cu momentul formulării cererii de chemare în judecată; Cheltuieli de judecată, ce vor fi avansate de reclamanți în vederea soluționării cereri de chemare în judecată.

Reclamanții au formulat cerere precizatoare prin care au modificat cuantumul obiectului cererii și au solicitat să se ia act de transmiterea legală a calității procesuale a reclamantului A. către succesorii săi B. și D., ca urmare a decesului acestuia.

Prin sentința civilă nr. 1555/2018 din 22 mai 2018, Tribunalul București, secția a VI-a a admis în parte cererea formulată de reclamanți și a obligat pârâta să plătească reclamantului B. suma de 50.000 RON reprezentând daune morale ca urmare a decesului victimei G. și suma de 50.000 RON daune morale și suma de 3.895 RON daune materiale în calitate de succesor legal al reclamantului A.; a obligat pârâta să plătească reclamantului C. suma de 25.000 RON daune morale; a obligat pârâta să plătească reclamantei D. suma de 50.000 RON reprezentând daune morale ca urmare a decesului victimei G. și suma 50.000 RON daune morale în calitate de succesor legal al reclamantului A.; a obligat pârâta să plătească reclamantei E. suma de 25.000 RON reprezentând daune morale; a respins în rest cererea ca neîntemeiată; a obligat pârâta să plătească cheltuieli de judecată către reclamanți în cuantum de 1.000 RON.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții A.-decedat, B., C. prin reprezentant legal B., D. și E. prin reprezentant legal D..

Prin decizia civilă nr. 2221 din 6 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamanții A.-decedat, B., C. prin reprezentant legal B., D. și E. prin reprezentant legal D. împotriva sentinței civile nr. 1555/2018 din 22 mai 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a în dosarul nr. x/2017.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A.-decedat, B., C. prin reprezentant legal B., D. și E. prin reprezentant legal D. au declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În argumentarea acestui motiv de casare, recurenții arată că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 325, 341, 516,1385,1390 C. civ., în ceea ce privește cererea de acordare a daunelor materiale solicitate de A. cu titlu de beneficiu nerealizat. În continuare, se redă conținutul dispozițiilor legale de drept substanțial aplicate în mod greșit de către instanța de fond.

În acest context, recurenții susțin că eroarea instanței de apel se concretizează în adăugarea condiției "dovedirii unei stări prealabile de nevoie", ca și cerință prealabilă pentru a analiza îndrituirea victimei de a beneficia de partea din veniturile defunctului ce i se cuveneau.

O asemenea condiție - situație premisă pentru ca victima îndreptățită la întreținere să beneficieze de un procent din veniturile persoanei decedate - nu este prevăzută ca atare de normele legale relevante, nefiind reținută nici în jurisprudență, reprezentând o adăugare nepermisă la textul legii.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar admite necesitatea existenței unei stări de nevoie - ca și condiție pentru acordarea daunelor materiale solicitate - soluția instanței de apel rămâne greșită. În concret, potrivit dispozițiilor art. 524 C. civ. astfel cum acestea au fost analizate în doctrină, starea de nevoie se raportează la: criterii obiective și general valabile - venit minim brut pe economie și nivelul de trai general și criterii subiective - aspecte specifice persoanei care solicită întreținerea, precum nivelul obișnuit de trai al acestuia.

În prezenta speță, noțiunea de stare de nevoie ar fi trebuit analizată de instanța de apel prin raportare la calitatea vieții lui A. la momentul anterior accidentului (în care beneficia de aportul soției sale la cheltuielile gospodăriei), și nu prin raportare la un criteriu abstract.

Or, prejudiciul material nu poate fi considerat reparat atât timp cât nu sunt înlăturate total efectele negative produse de fapta ilicită, în concret, lipsirea lui A. de cota pe care soția i-o aloca din veniturile salariale obținute, bun comun potrivit art. 341 din C. civ.

Prin urmare, soluția instanței de apel cu privire la prejudiciul material suferit de A. ca urmare a pierderii întreținerii, veniturilor și ajutorului în gospodărie de care beneficia din partea soției sale este rezultatul aplicării eronate a dispozițiilor art. 325, 341, 516, 1385, 1390 din C. civ., întrucât, pe de o parte, se reține o condiție (situație premisă) neprevăzută de lege - existența unei stări de nevoie prealabile prejudiciului, iar pe de altă parte, chiar de s-ar reține o condiție a unei "stări de nevoie", conținutul acestei noțiuni trebuie raportat la situația personală a victimei ce reclamă întreținerea și nu la o noțiune abstractă, întrucât prejudiciul trebuie reparat în concret.

Într-o altă critică, recurenții susțin că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1385 din C. civ., întrucât instanța de apel nu s-a raportat la orientările jurisprudențiale din materia accidentelor rutiere.

Cu titlu prealabil, precizează că deși instanța de apel a reținut la un nivel teoretic importanța jurisprudenței, ca și criteriu de dimensionare a daunelor morale, în concret, nu a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor legale ce stabilesc repararea integrală a prejudiciului, reglementate de art. 1385 C. civ.

De altfel, obligativitatea valorificării jurisprudenței în privința dimensionării daunelor morale a fost confirmată inclusiv în practica Înaltei Curți de Casație si Justiție, pe care o menționează în cuprinsul memoriului de recurs.

În speță, aplicarea eronată de către Curtea de Apel București a dispozițiilor art. 1385 C. civ. s-a materializat în soluția de respingere a apelului sub aspectul solicitării de majorare a daunelor morale, în considerente, reținându-se că despăgubirile acordate de prima instanță se înscriu în media națională, iar în cazul lui A. fiind chiar superioare.

Astfel, analizând lucrurile din această perspectivă, instanța de apel nu a reparat integral prejudiciul suferit de reclamanți, întrucât a aplicat de o manieră eronată singurul criteriu stabilit în dimensionarea daunelor morale: jurisprudența în cauze similare.

Deși la dosarul cauzei au fost depuse mai multe hotărâri judecătorești pronunțate în spețe similare, în care cuantumul daunelor morale este superior celui acordat în prezentul litigiu, instanța de apel a constatat faptul că aceste hotărâri reprezintă cazuri singulare și nu pot fi avute în vedere ca și criteriu valid pentru majorarea cuantumului daunelor morale.

Or, această apreciere este incorectă, întrucât în cuprinsul hotărârii recurate nu există nicio trimitere care să permită identificarea acelor hotărâri judecătorești, care în opinia instanței, se înscriu în conținutul abstract al mediei naționale.

Cu alte cuvinte, împrejurarea că o serie de hotărâri judecătorești pronunțate în spețe similare și depuse la dosarul cauzei de către recurenți au fost excluse de către instanța de apel din categoria reperelor legale, fără a se face trimitere la alte hotărâri similare, reprezintă un refuz de aplicare a regulii în materie (valorificarea jurisprudenței) cu consecința încălcării dispozițiilor art. 1385 C. civ.

Prin urmare, instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile evocate prin refuzul de a ține cont de criteriu jurisprudențial în cuantificarea prejudiciului moral astfel cum acesta este particularizat de situația de fapt din speță, împrejurare față de care se impune casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Mai susțin recurenții, că decizia atacată a fost pronunțată prin raportare la o normă de drept abrogată, cu consecință respingerii eronate a capătului de cerere privind penalitățile de întârziere datorate de asigurătorul RCA.

Astfel, instanța de apel a respins cererea de obligare a intimatei la penalități de întârziere, reținând în mod eronat incidența art. 36 alin. (5) din Ordinul CSA 14/2011, normă legală ce face trimitere expresă la existența unei hotărâri judecătorești definitive, ca și moment de la care începe să curgă obligația de plată a principalului și a accesoriilor.

Cu toate acestea, norma de drept substanțial evocată de instanța de apel nu este incidență în cauză, fiind abrogată la momentul producerii evenimentului rutier - 4 februarie 2017.

Recurenții susțin, că așa cum au arătat atât în cererea introductivă, cât și în apel sunt incidente dispozițiile art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, potrivit cărora, în ipoteza în care asigurătorul RCA diminuează nejustificat despăgubirea ori întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită. Din interpretarea teleologică a art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, rezultă că voința legiuitorului a fost aceea a-l exonera pe asigurătorul RCA de la plata penalităților de întârziere doar în ipoteza prezentării unei oferte serioase și nu a uneia formale - fiind exclusă ipoteza reținută de instanța de apel: caracterul absolut necesar al existenței unei hotărâri judecătorești în materie.

În acest context, recurenții apreciază că întrucât soluția instanței de apel cu privire la capătul de cerere privind acordarea penalităților de întârziere datorate de F. este rezultatul aplicării greșite a normelor de drept substanțial (prin valorificarea unei norme abrogate), se impune admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 2221/2018 și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimata-pârâtă F. S.A. nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 19 septembrie 2019, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 25 septembrie 2019, părțile nedepunând punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 23 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți B. în nume propriu și în calitate de succesor al lui A., C. prin reprezentant legal B., D. în nume propriu și în calitate de succesor al lui A. și E. prin reprezentant legal D. împotriva deciziei civile nr. 2221 din 6 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă F. S.A. și a acordat termen la data de 26 martie 2020 și apoi la 21 mai 2020, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul recurenților-reclamanți este nefondat și va fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În acest context, recurenții susțin că soluția instanței de apel cu privire la prejudiciul material suferit de A. ca urmare a pierderii întreținerii, veniturilor și ajutorului în gospodărie de care beneficia din partea soției sale este rezultatul aplicării eronate a dispozițiilor art. 325, 341, 516, 1385, 1390 din C. civ.

Într-o altă critică, se arată că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1385 din C. civ., întrucât instanța de apel nu s-a raportat la orientările jurisprudențiale din materia accidentelor rutiere, deși a reținut la nivel teoretic importanța jurisprudenței, ca și criteriu de dimensionare a daunelor morale, însă în concret, nu a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor legale ce stabilesc repararea integrală a prejudiciului, reglementate de art. 1385 C. civ.

Prin urmare, instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile evocate prin refuzul de a ține cont de criteriu jurisprudențial în cuantificarea prejudiciului moral astfel cum acesta este particularizat de situația de fapt din speță.

Mai susțin recurenții, că decizia atacată a fost pronunțată prin raportare la o normă de drept abrogată, cu consecința respingerii eronate a capătului de cerere privind penalitățile de întârziere datorate de asigurătorul RCA.

Cu privire la prejudiciul material suferit de A. ca urmare a pierderii întreținerii, veniturilor și ajutorului în gospodărie de care beneficia din partea soției sale, se apreciază că această critică este nefondată, urmând a fi respinsă.

Astfel, în ceea ce privește sumele care s-ar fi datorat cu titlu de daune morale pentru A., echivalentul veniturilor lunare ale soției decedate, instanța de apel a apreciat, în mod corect că, în cauză nu este vorba despre o obligație de întreținere, așa cum există prin definiție în relația părinte-copil minor, iar faptul că soția decedată participa cu veniturile sale la cheltuielile căsătoriei nu semnifică că își întreținea soțul, pentru ca acesta să poată cere ulterior de la un terț contravaloarea acestei întrețineri, astfel că, în raport cu dispozițiile legale incidente, cele două instanțe au reținut doar daunele materiale dovedite.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, se constată că instanța de apel a analizat motivele pentru care s-a impus menținerea acestui cuantum cu ocazia examinării apelului reclamanților, astfel cum s-a reținut prin considerentele deciziei atacate.

În acest sens, recurenții arată că instanța de apel nu s-a raportat la orientările jurisprudențiale din materia accidentelor rutiere, astfel că, nu a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor legale ce stabilesc repararea integrală a prejudiciului, reglementate de art. 1385 C. civ.

Analizând aceste critici, Înalta Curte constată că aserțiunile reclamanților nu sunt fondate, având în vedere că jurisprudența din România nu obligă instanțele naționale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunțate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii și sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În același sens pot fi evocate și dispozițiile art. 1 C. civ., din conținutul cărora, rezultă că hotărârile judecătorești pronunțate în cauze similare nu constituie izvor de drept.

În aceste condiții, criticile referitoare la nerespectarea jurisprudenței relevante în materia daunelor morale vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, nefiind astfel susceptibile de a fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Mai susțin recurenții, că decizia atacată a fost pronunțată prin raportare la o normă de drept abrogată, cu consecința respingerii eronate a capătului de cerere privind penalitățile de întârziere datorate de asigurătorul RCA.

În ceea ce privește capătul de cerere accesoriu al penalităților de întârziere, al cărui mod de soluționare este criticat de reclamanți, Înalta Curte constată că aprecierea instanței de apel prin menținerea soluției este corectă.

În acest caz este vorba de respectarea principiului juridic accesorium sequitur principalae și, cum un debit cert, în caz de neînțelegere a părților, nu poate fi stabilit decât în urma unei hotărâri definitive, solicitarea de plată a unor penalități înainte de cunoașterea cuantumului debitului principal apare ca nefondată.

În cazul de față, se reține că motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. în nume propriu și în calitate de succesor al lui A., C. prin reprezentant legal B., D. în nume propriu și în calitate de succesor al lui A. și E. prin reprezentant legal D. împotriva deciziei civile nr. 2221 din 6 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă F. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. în nume propriu și în calitate de succesor al lui A., C. prin reprezentant legal B., D. în nume propriu și în calitate de succesor al lui A. și E. prin reprezentant legal D. împotriva deciziei civile nr. 2221 din 6 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă F. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 mai 2020.