ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 475/2025

Ședința publică din data de 26 februarie 2025

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, în data de 01 august 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., C.-Editor al D., E., Consiliul Național Pentru Studierea Arhivelor Securității, E., a solicitat să se constate caracterul ilicit al articolului de presă apărut în sumarul 24 din data de 03 -16 iulie 2018 al D., varianta tipărită, precum si pe website-ul D..ro, sub numele "De ce n-au mai fost "utili" F. și A. pentru Securitate", să se interzică pârâtei G., în calitate de editor al D., pârâtului H. și pârâtei E., în calitate de autor al articolului și respectiv redactor-șef al D., să mai publice în viitor articole de presă, fotografii sau înregistrări de orice fel cu privire la reclamantă și să fie obligați la retragerea articolului menționat; obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 200.000 euro, plătibili în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând daune morale pentru încălcarea dreptului la viață privată constând în atingerea adusă demnității, integrității, onoarei și reputației reclamantei prin articolul de presă menționat; obligarea pârâților să publice, în integralitate, pe cheltuiala proprie, hotărârea pronunțată în cauză în sumarul imediat următor al revistei tipărite ce va apărea după rămânerea definitivă a hotărârii, pe site-ul D..ro, la adresa la care a apărut articolul menționat, timp de o lună de la data rămânerii definitive a hotărârii, care să fie poziționată înaintea textului articolului defăimător, sub sancțiunea plății de daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 192 si urm. C. proc. civ., art. 71, art. 73 și urm., art. 1357 și urm. C. civ., art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâtul Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.A.S.) a formulat întâmpinare, prin care, în principal, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a instituției, solicitând să se admită această excepție și să se respingă acțiunea, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii îndreptate împotriva C.N.S.A.S., ca neîntemeiată.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca vădit neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A., având în vedere că în cauză nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale. A invocat și excepția netimbrării cererii de chemare în judecată în ceea ce privește atingerea adusă sănătății și integrității psihice a reclamantei.

Pârâta E. (pseudonim E.) a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității capătului 2 și ultim de cerere iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din 24.10.2019, instanța a luat act că nu se mai invocă excepția netimbrării, a respins excepția inadmisibilității și excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților E. și C.N.S.A.S., cu motivarea arătată în cuprinsul încheierii.

Prin sentința civilă nr. 1102 din 31 iulie 2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., C. - Editor al D., E., redactor șef al D., a obligat reclamanta la plata către pârâtul B. a sumei de 3000 RON și la plata către pârâtul C. a sumei de 3000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii de avocat. A respins cererea pârâtei E. privind plata cheltuielilor de judecată reprezentând cheltuieli de deplasare și cazare pentru martora I., ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 01 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2018, având nevoie de timp pentru a delibera, instanța a amânat pronunțarea asupra cauzei.

Prin decizia civilă nr. 308A din 01 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1102/31.07.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, ca nefondat.

A obligat apelanta-reclamantă la plata către intimații-pârâți B., E. și C. a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3.000 RON pentru fiecare, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva încheierii de amânare a pronunțării din 01 februarie 2023 și a deciziei civile nr. 308A din 01 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III - a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamanta A., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză.

Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta solicită, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, în rejudecare, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei și a încheierii recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, iar instanța de apel nu ar fi analizat toate condițiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale, inclusiv sub aspectul vinovăției, sub forma intenției, în sensul că autorul a redat articolul de presă într-o maniera tendențioasă urmărind efectul scontat, de a schimba percepția publicului despre persoana reclamantei.

Arată recurenta că instanța de apel a realizat o motivare superficială a condiției existenței faptei ilicite, săvârșite prin prezentarea unui articol denigrator, cu informații false, indisolubil legat de vinovăția autorului sub forma intenției, care trebuia reținută de instanțele de fond prin raportare la art. 16 din C. civ.

Un alt argument adus de recurentă în cadrul acestui motiv de recurs a fost acela al lipsei de motivare concretă a instanței de apel, în sensul că nu a menționat de ce a considerat că nu sunt îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale în ipoteza în care s-a arătat că articolul publicat de către pârâtul B. a fost țintit spre atacarea profilului moral și social al acesteia și care, prin maniera de redactare, a dat naștere subliminal, în mintea cititorului, a unei pretinse colaborări a recurentei-reclamante cu fosta Securitate.

Consideră recurenta că instanța de apel a motivat superficial hotărârea deoarece a indicat în decizie argumente generice utilizate în alte hotărâri judecătorești, fără a arăta motivele efective pentru care a considerat că nu poate fi atrasă răspunderea intimaților din prezenta cauză, respectiv nu s-au menționat motivele pentru care instanța de apel a considerat că articolul ar fi suficient de fundamentat și, din această perspectivă, protecția demersului jurnalistic ar fi mai puternică în raport cu dreptul acesteia la viață, reputație și integritatea imaginii profesionale.

În cadrului aceluiași motiv de recurs, recurenta susține că, deși instanța de apel a invocat jurisprudența și principii de drept european, nu a realizat analogia acestora cu situația din cauza pendinte, astfel încât din motivare nu se înțelege care este convingerea instanței și ce anume a condus la soluția de respingere a cererii de chemare în judecată.

Se mai susține că instanța de apel a înlăturat, fără motivare, motivele de drept reprezentate de art. 72 alin. (2) raportat la art. 75 C. civ., invocate de către aceasta, și care prevăd exclusiv două ipoteze în care este permisă legitim atingerea adusă onoarei și reputației unei persoane, respectiv existența consimțământului titularului dreptului sau exercitarea unui drept sau a unei libertăți constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și a convențiilor internaționale la care România este parte.

Referitor la consimțământ, intimații nu au solicitat acordul acesteia anterior publicării articolului, ci au publicat răspunsul pe care aceasta 1-a transmis în exercitarea dreptului la replică. Cu privire la buna-credință, aceasta nu poate fi reținută raportat la modul de exprimare și limbajul folosit în cuprinsul articolului, probatoriul insuficient și intenția de a defăima. Toate aceste aspecte au fost înlăturate fără motivare, neexistând o argumentație pentru reținerea bunei-credințe a jurnalistului, ceea ce face imposibilă cunoașterea argumentelor instanței în susținerea soluției pronunțate.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta critică hotărârea recurată ca fiind dată cu aplicarea greșită a art. 1357 alin. (1) din C. civ. prin raportare la art. 75 și art. 72 C. civ. privind atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, inclusiv din perspectiva jurisprudenței CEDO.

Susține că, pentru o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1357 alin. (1) C. civ., instanța trebuia să analizeze aplicat și în mod coroborat toate celelalte texte legale invocate în cauză, inclusiv art. 30 alin. (8) din Constituția României, care permit tragerea la răspundere, în solidar, atât a autorului articolului, cât și a publicației prin editorul său, dar și redactorul șef al D., alături de C.N.S.A.S., în calitate de deținător și custode al arhivei din care aparent provin documentele din articolul publicat.

În mod greșit instanța de apel a apreciat în hotărârea recurată că sunt clare dispozițiile art. 10 CEDO și cele ale art. 75 alin. (2) C. civ. prin raportare la art. 1357 C. civ., și că publicarea articolului în cauză nu ar reprezenta o faptă ilicită. Această concluzie fiind nelegală, bazată pe o interpretare și aplicare greșită a prevederilor legale care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta susține interpretarea greșită a prevederilor legale cu privire la fapta ilicită a intimaților B., C.-Editor al D., E., făcând referire, din nou, la dispozițiile art. 72 alin. (2) raportat la art. 75 C. civ., și susținând încălcarea acestora de către instanța de apel, prin aceea că nu s-a reținut faptul că aceasta nu a fost consultată anterior publicării articolului în cauză, iar intimații nu au dat dovadă de bună-credință, aceștia trebuind să dea publicității numai informații a căror veridicitate este sigură, după ce în prealabil au fost verificate, de regulă, din cel puțin două surse credibile (art. 2 din Codul Deontologic).

În continuare, consideră recurenta că instanța de apel a apreciat în mod greșit că faptele nu îndeplinesc condițiile răspunderii civile delictuale, deoarece autorul publicației a preluat în cuprinsul articolului și a indicat ca și subtitlu aspecte indicate în mod expres în sursa deținută, respectiv "tabel cu colaboratorii care au fost în cartoteca UM 0503 până în 1985", fără ca prin această exprimare să emită vreo judecată de valoare proprie, iar relația dintre aceasta și Brigada Antiemigrație se bazează pe două documente ce poartă viza CNSAS, conținutul acestor documente fiind scanate și inserate în cuprinsul articolului.

Nelegalitatea deciziei recurate reiese și din împrejurarea că nici instanța și nici intimații nu au făcut referire la cele 3 adrese care atestă că numele reclamantei este absent în Arhivele Securității.

Cu toate acestea, curtea de apel a reținut că a existat o bază factuală suficientă pentru publicarea articolului în cauză, care înlătură aplicabilitatea art. 1357 C. civ., iar conținutul său intră în sfera de protecție a art. 10 din Convenție, înscriindu-se în exercițiul normal al dreptului de exprimare, informațiile prezentate reprezentând abordarea jurnalistică a unei teme de interes general, motiv pentru care articolul publicat nu poate fi calificat ca o faptă ilicită care să atragă răspunderea civilă delictuală.

Recurenta consideră că aceste considerente ale instanței de apel sunt nelegale, încălcând dispozițiile art. 1357 C. civ. coroborate cu art. 72 alin. (2) și art. 75 C. civ., prin raportare la art. 8 și art. 10 CEDO, deoarece modul de exprimare și limbajul folosit, suportul probatoriu vădit insuficient, intenția clară a autorului articolului intimatul B., de a-i conduce pe cititori la concluzia că aceasta ar fi fost colaborator al fostei Securității ar reprezenta, în fapt, o rea-credință a acestuia și o depășire a spiritului jurnalistic de pură informare a cititorului, și că ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1357 C. civ. referitoare la fapta ilicită.

În susținerea acestor argumente, recurenta invocă, suplimentar, și postările publice de pe rețelele de socializare realizate de intimatul B. pe parcursul soluționării dosarului, prin care a făcut remarci acuzatoare și a continuat să vatăme imaginea recurentei-reclamante.

Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de casare, recurenta susține că instanța de apel, în mod nelegal, a reținut că tabelul adus la cunoștința publicului reprezintă o bază factuală solidă care înlătură aplicabilitatea art. 1357 C. civ.. În accepțiunea sa, tabelul ar reprezenta, raportat la însemnările olografe, o listă în lucru, o ciornă care ar fi presupus verificări preliminare din partea autorului său.

Mai susține recurenta că hotărârea atacată aplică greșit jurisprudența europeană în materie, mai precis Cauza nr. 3466/2033, P. Tănăsoaica împotriva României, instanța reținând exact contrariul exigentelor CEDO, conform celor regăsite la pag. 47 din decizia recurată, în sensul că, în cazul persoanelor publice, protecția pe care o pot pretinde în baza Convenției, este mai laxă, iar în cazul persoanelor care nu pot fi considerate publice, acestea pot pretinde o respectare mai riguroasă a dreptului la viață privată.

A mai susținut că nelegalitatea deciziei recurate reiese și din împrejurarea că nici instanța și niciunul dintre intimați nu au făcut referire la vreuna din cele trei adrese emise de C.N.S.A.S. care atestă că numele său este absent din toate Arhivele Securității. Având în vedere existența acestor înscrisuri, obligația jurnalistului era de a publica o imagine, obiectivă, completă, precisă, a realității, lasându-1 pe cititor să își formeze propria opinie cu privire la profilul său moral, iar nu să inducă intenționat o falsă relaționare a acesteia cu Securitatea.

Mai invocă recurenta încălcarea art. 8, art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și O.U.G. nr. 24/2008, arătând că nu există nicio adeverință/decizie care să ateste apartenența sa la fosta Securitate, condiție necesară pentru a disemina public o informație despre pretinsa colaborare cu Securitatea a unei persoane. Or, pentru a propaga o asemenea informație, era necesar să existe un act administrativ definitiv emis de C.N.S.A.S. în acest sens, și anume o adeverință sau decizie de apartenență.

În susținerea greșitei interpretări a dispozițiilor art. 1357 C. civ. se invocă și faptul că instanța nu a avut în vedere că tabelul reprodus în cuprinsul articolului reprezintă o simplă enumerare a unor nume de persoane, fără vreo referire certă, expresă a unei conlucrări a acestora cu fosta Securitate.

Mai arată că numele din tabel "A." nu corespunde cu numele său din cartea de identitate "A.", iar inadvertențele legate de numele din tabel și persoana sa arată o incertitudine totală a informațiilor oferite de tabelul reprodus în cuprinsul articolului publicat.

Recurenta critică și reținerile instanței de apel potrivit cărora autorul articolului nu a afirmat că aceasta ar fi deținut calitatea de colaborator al fostei Securități, și că ar fi avut calitatea de informator ci, prin articolul publicat, este evidențiată existența unei relații pe care persoanele indicate în cuprinsul tabelului prezentat le-ar fi avut cu UM 0225 până în anul 1985. Cu privire la aceasta, recurenta precizează că, dimpotrivă, fapta ilicită este evidentă în cauză, prin antiteza în care aceasta a fost pusă în ochii cititorilor de către autorul articolului, care le-a prezentat o imagine de "eroină furios-anticomunistă", "inconfundabila voce tremurat-tragică" cuvintele utilizate, precum "metamorfoza", întărind ideea unei măști pe care aceasta ar fi purtat-o timp de 30 de ani, în lupta sa în demascarea ororilor regimului comunist. Or, cu siguranță, aceste aspecte conduc la existența faptei ilicite, prin încălcarea eticii deontologice specifice jurnalistului și care depășește limitele libertății de exprimare, intimatul strivind, în câteva rânduri publicate, imaginea și reputația sa, fără dovezi concrete.

Contrar celor reținute nu se poate susține că exprimările utilizate s-ar încadra în doza de exagerare a limbajului artistic și jurnalistic sau că autorul articolului a preluat ca subtitlu tabelul cu colaboratorii securității și că nu a emis vreo judecată de valoare, în condițiile în care forma, stilul și modalitatea de scriere a articolelor depășesc limitele extinse ale libertății de exprimare consacrate de art. 10 CEDO.

Tot în cadrul aceluiași motiv de recurs, recurenta arătă că instanța de apel nu a făcut o corectă aplicare a principiilor de etică jurnalistică cuprinse în Rezoluția nr. 1003/1993, adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, potrivit cu care jurnalistul nu trebuie să denatureze informația adevărată, imparțială și opiniile oneste, nici să le exploateze în scopuri proprii, într-o încercare de a crea sau modela opinia publică, obligație care e impusă și de jurisprudența CEDO și de Codul deontologic al jurnalistului.

Astfel, deși în mod corect prima instanță a reținut că "aspectele publicate în cadrul articolului incriminat nu se circumscriu în cadrul judecăților de valoare, ca opinii personale și care nu trebuie dovedite, ci acestea intră în sfera noțiunilor factuale care trebuie probate", aspect reținut și confirmat și de către instanța de apel, în mod eronat instanțele de fond au reținut existența unei baze factuale solide, fiind mai mult decât evidentă facilitatea cu care se putea realiza o documentare corespunzătoare, prin verificări punctuale și directe adresate către C.N.S.A.S.

Recurenta consideră că, în temeiul atribuțiilor de control editorial al publicației, redactorul-șef E. avea responsabilitatea finală pentru toate operațiunile jurnalistice și politicile redacției, întocmind zilnic planul editorial al publicației, care presupune aprobarea și selecția articolelor pentru publicare, precum și stabilirea subiectelor investigate. Toate acestea probează contribuția directă și susținută a intimaților la defăimarea reclamantei, fără acordul acestei intimate articolul neputând lua viață, fiind răspunzătoare în solidar pentru prejudiciul moral suferit de aceasta.

În cadrul aceluiași motiv de recurs recurenta critică soluția instanței de apel cu privire la fapta ilicită a intimatului C.N.S.A.S., susținând, în esență, interpretarea greșită a dispozițiilor art. 30 alin. (2) din O.U.G. nr. 24/2008 și că, de fapt, instanța de apel nu ar fi făcut referire la acesta, ci la art. 35 alin. (2) din Regulamentul de organizare și funcționare a C.N.S.A.S.

Menționează că înscrisurile care au stat la baza articolului au fost eliberate și puse la dispoziția intimatului B., prin încălcarea de către personalul intimatului C.N.S.A.S. a obligației instituite prin art. 35 alin. (2) din Regulamentul de organizare și funcționare adoptat prin Hotărârea C.N.S.A.S. nr. 2/2008, respectiv aceea de a înștiința persoana cu privire la care au fost demarate operațiuni de verificare în legătură cu existența sau inexistența calității de colaborator a acesteia, aspect ce demonstrează că C.N.S.A.S s-a aflat în culpă la momentul eliberării documentelor, motiv pentru care ar fi trebuit să fie antrenată răspunderea civilă delictuală și a acestui intimat.

În fine, recurenta face susțineri și cu privire la celelalte condiții prevăzute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, pe lângă fapta ilicită, precum prejudiciul produs acesteia, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția intimaților.

În ceea ce privește prejudiciul, susține că i-a fost afectată reputația și imaginea, în condițiile în care de peste 30 ani a contribuit semnificativ la deconspirarea mecanismelor represive ale Securității comuniste, articolele publicate afectându-i semnificativ sănătatea. Pentru prejudiciul moral, recurenta arată că este suficientă proba faptei ilicite, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate.

Vinovăția intimaților rezultă din săvârșirea faptei ilicite, aceștia având reprezentarea gravității acuzațiilor și a prejudiciilor aduse acesteia, fiind evidentă lipsa bunei-credințe, a intenției de a crea o imagine negativă în cunoștința cititorilor D., dar și a publicului larg care accesează articolul online.

Vinovăția CNSAS reiese din interdicția clară și expresă prevăzută de O.U.G. nr. 24/2008 de a elibera documente din dosare sau copii de pe astfel de documente ori furnizarea de informații din dosare de către personalul instituției.

În continuare, recurenta invocăk, cu titlu de practică judiciară, decizia nr. 236/08.06.2012 a Curții de Apel București, într-o speță pe care o apreciază ca fiind similară cu cea din prezenta cauză.

De asemenea, invocă standardele și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește limitele libertății de exprimare, buna-credință a jurnaliștilor, dar și cu privire la protecția reputației precum și practica instanțelor europene și interne cu privire la prejudiciul moral, practică pe care o consideră relevantă în prezenta cauză (decizia nr. 4458/27.05.2005 a ICCJ și decizia nr. 62/2001 a Curții Supreme de Justiție).

Concluzionând, recurenta consideră că, în cauză, sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 1357 C. civ., necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie atât a autorului articolului, intimatul B., cât și a editorului G., a redactorului-șef E. și a C.N.S.A.S., care a emis documentele ce au stat la baza redactării articolului, decizia recurată fiind nelegală, pronunțată cu încălcarea prevederilor de drept material ce în mod evident sunt incidente, dar și a reglementărilor comunitare, inclusiv jurisprudența instanței europene în materie.

În data de 21 februarie 2024, intimații-pârâți B., C.-Editor al D., E. au depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată.

În data de 22 februarie 2024, intimatul-pârât Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a depus întâmpinare prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În data de 06 martie 2024 recurenta a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimații B., C.-Editor al D., E..

În data de 11 martie 2024 recurenta a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Consiliul Național Pentru Studierea Arhivelor Securității.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 16 octombrie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 308A din 01 martie 2023 și a încheierii de ședință din 01 februarie 2023, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și a fixat termen de judecată la data de 26 februarie 2025, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul promovat de recurenta A. este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Cu titlu preliminar, este necesar a se preciza că, deși recurenta a invocat nelegalitatea deciziei nr. 308A din 01 martie 2023 a Curții de Apel București recurate, prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, și 8 C. proc. civ., a formulat critici care vizează doar o pretinsă nemotivare/insuficientă motivare a hotărârii recurate, precum și încălcarea unor norme de drept material, iar nu și încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Drept urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. nu este incident în cauză, legalitatea deciziei recurate urmând a fi analizată doar din perspectiva celorlalte două motive de recurs, ce au fost dezvoltate în cuprinsul cererii, anume art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta A. a susținut că instanța de apel a analizat cauza într-o manieră lapidară, reținând că afirmațiile intimaților se încadrează în doza de exagerare permisă libertății jurnalistice, însă nu prezintă argumentele ce au stat la baza acestei concluzii, că nu a motivat înlăturarea de la analiză a ipotezelor prevăzute de dispozițiile art. 72 alin. (2) și art. 75 din C. civ., în care este permisă legitim atingerea adusă onoarei și reputației unei persoane.

Totodată, a susținut că instanța nu a avut în vedere argumentele acesteia, rezumându-se doar să prezinte la nivel teoretic jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și protecția oferită libertății de exprimare de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, fără a face o analogie a acestora cu situația de fapt din prezentul dosar.

De asemenea, se critică lipsa analizei efective a celorlalte condiții prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale, fiind verificată doar existența faptei ilicite, fără a se pune în balanță drepturile fundamentale invocate de părți și nefiind argumentată rațiunea pentru care libertatea de exprimare este mai puternică decât drepturile personalității, invocate de recurentă prin cererea de chemare în judecată, dacă jurnalistul a fost sau nu de bună-credință ori dacă a avut o bază factuală solidă care să îi justifice afirmațiile.

În egală măsură, a menționat că instanța nu s-a pronunțat asupra susținerilor acesteia în sensul că nu i-ar fi fost solicitat un punct de vedere anterior publicării articolelor.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel, în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel, a răspuns criticilor susținute de reclamantă prin motivele de apel, verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Prima instanță de control judiciar a analizat legalitatea și temeinicia sentinței tribunalului prin prisma condițiilor specifice acțiunii în răspundere civilă delictuală, reglementate de art. 1357 și urm. din C. civ., menținând soluția de respingere a pretențiilor deduse judecății, după ce a verificat ea însăși, raportat la criticile formulate de reclamantă, întrunirea în cauză a condițiilor pentru antrenarea acesteia. Constatând inexistența unei fapte ilicite, în contextul în care cerințele pentru atragerea răspunderii civile delictuale trebuie îndeplinite cumulativ, în mod corect curtea de apel nu a mai procedat la analiza existenței prejudiciului, a vinovăției ori a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.

Pe de altă parte, se constată că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată. Instanța de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situația de fapt din speță, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, așa încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar.

Astfel, cauza dedusă judecății presupunea soluționarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului - dreptul reclamantei la viață privată în componentele referitoare la demnitate, integritate, onoare și reputație (art. 71 și alin. (1) și art. 72 alin. (1) din C. civ., și art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului) și, respectiv, dreptul pârâților la liberă exprimare (recunoscut și garantat de art. 70 alin. (1) din C. civ. și de art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supus unei restrângeri sau ingerințe din partea statului, în condițiile art. 75 din C. civ. raportat la art. 8 alin. (2) și art. 10 alin. (2) din Convenția europeană a drepturilor omului.

Considerând că pârâții și-au exercitat dreptul cu rea-credință, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a pretins, în temeiul art. 10 alin. (2) din Convenție, dispunerea unei măsuri (ingerințe din partea statului) în dreptul pârâtelor la libertatea de exprimare, anume prin admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Reținând că este învestită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru asigurarea respectării dreptului la viață privată al cărui titular este reclamanta, opus libertății de exprimare de care se prevalează pârâții, instanța de apel a procedat la analizarea justului echilibru între cele două drepturi aflate în dispută, prin raportare la situația de fapt concretă din speța dedusă judecății, la probele administrate dar și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona dacă în cauză este incident art. 75 alin. (2) din C. civ.

Astfel, după ce a sintetizat motivele de apel formulate de reclamantă, instanța le-a analizat, pe fiecare în parte, prezentând argumentele de fapt și de drept pentru care a înlăturat criticile aduse sentinței primei instanțe.

Cu privire la fapta ilicită imputată pârâților, constând în publicarea articolului pretins calomnios din sumarul 24 apărut în ziarul și varianta web a D., prin afirmarea de aspecte nereale cu privire la calitatea acesteia de colaborator al Securității, instanța de apel a reținut că, prin publicarea articolului, pârâții nu au făcut judecăți de valoare, neexprimându-si opinia în sensul că reclamanta ar fi deținut calitatea de colaborator al fostei Securități sau că ar fi avut calitatea de informator. Dimpotrivă, susținerile în legătură cu reclamanta au reprezentat, în fapt, retransmiterea unor informații regăsite în arhiva C.N.S.A.S., și care puneau în evidență doar existența unor relații între persoanele indicate în "tabelul cu colaboratorii care au fost în cartoteca UM 0503 până în 1985" și Brigada Antiemigrație, reprezentând, deci, informații factuale ce au fost probate prin chiar existența înscrisului menționat anterior.

A mai reținut curtea de apel că, în cuprinsul articolului, este prezentată și o fotografie a materialului ce poartă viza C.N.S.A.S., care a intrat în mod legal în posesia intimatului B., care are calitate de cercetător acreditat C.N.S.A.S., și care avea dreptul de a pretinde și primi o atare informație.

Pe baza acestui înscris, coroborat și cu depoziția martorei J. și răspunsurile la interogatoriul luat reclamantei, care au demontat și apărarea reclamantei în legătură cu inadvertența legată de numele înscris în respectivul tabel, prima instanță de control judiciar a constatat în mod legal că a existat o bază factuală suficientă pentru publicarea articolului, ceea ce a impus și consecința atitudinii subiective cu care au acționat pârâții, aceea a bunei-credințe, aceștia publicând materialul de presă cu respectarea obligației minime de diligență, avea a se informa anterior publicării unei știri.

Așadar, în contextul prezentat, raportat la elementele de fapt ale pricinii, este evidentă existența unei baze factuale pe care s-a grefat imputarea unor fapte materiale (probate, în esență, chiar dacă au în conținut și elemente parțiale de inexactitate). Concluzia care s-a impus este aceea că limitele libertății de exprimare nu au fost depășite, astfel că nu se justifică reținerea în sarcina intimaților a săvârșirii unei fapte ilicite, care să impună o ingerință în exercitarea dreptului la liberă exprimare.

Din verificarea considerentelor deciziei atacate, Înalta Curte constată că, în continuare, instanța de apel a analizat și atitudinea subiectivă a autorului afirmațiilor denunțate ca denigratoare, în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale, cât și cu scopul demersului său.

În concret, pornind de la statuările Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe, în situația în care analizează o faptă pretins ilicită săvârșită de un jurnalist, elementul determinant trebuind să fie buna-credință a autorului afirmațiilor, raportată la scopul demersului jurnalistic, instanța de apel a reținut că, în cauză, nu a fost răsturnată prezumția de bună-credință a jurnalistului în raport de adevărul afirmațiilor sale, iar în ceea ce privește scopul demersului jurnalistic, a apreciat că acesta a constatat în informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, pârâții îndeplinindu-și îndatorirea de a răspândi informații și idei asupra unor subiecte de interes general - activitatea fostei Securități legată de persoane notorii societății actuale (reclamanta fiind producător al documentarului "Memorialul durerii", care a avut ca prezentare activitățile represive ale Securității, în perioada comunistă).

Rezultă cu evidență din cele mai sus reținute că instanța de apel a făcut o amplă analiză cu privire la faptele imputate pârâților, apreciind că nu sunt de natură a aduce atingere drepturilor nepatrimoniale ale reclamantei, luând în considerare toate aspectele esențiale ale cauzei și răspunzând criticilor formulate de către aceasta, inclusiv celor referitoare la pretinsa neverificare a informațiilor prezentate și a relei-credințe a pârâților, care ar fi putut atrage aplicarea art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, nu poate fi primită nici susținerea în sensul lipsei motivării criticii sale cu privire la publicarea articolului, fără informarea și pretinderea unui punct de vedere în legătură cu cele ce urmau a fi publicate și, deci, nerespectarea art. 72 alin. (2) și art. 75 C. civ., în condițiile în care curtea de apel se referă la acest aspect în paragrafele 6-10 de la pagina 49 din decizia atacată. Instanța a menționat expres, sub acest aspect, că nu se poate vorbi despre încălcare a vreunei dispoziții legale, în condițiile în care pârâții și-au exercitat drepturile cu bună-credință, acordându-i reclamantei un drept la replică și asigurând publicarea acestuia, astfel cum se prevede în textele de lege anterior menționate.

Împrejurarea că reclamanta este nemulțumită de concluziile la care a ajuns instanța de apel, de modul în care aceasta a analizat și a interpretat situația de fapt, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare.

Pe cale de consecință, reținând că instanța de apel a prezentat argumentele care i-au format convingerea și a indicat cu claritate considerentele pentru care au fost respinse susținerile reclamantei, analizând în concret fiecare dintre criticile formulate prin motivele de apel, urmează a respinge primul motiv de recurs, ca nefondat.

Nici criticile subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.

În esență, reclamanta a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în mod nelegal instanța de apel reținând inexistența unei atingeri aduse demnității, integrității, onoarei și reputației, respectiv, neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale.

Pretinzând că instanța de apel a apreciat greșit asupra inexistenței faptei ilicite, recurenta a reiterat situația factuală a pricinii, arătând că elementele de fapt și probele administrate în cauză ar fi trebuit să conducă instanța de apel la o altă concluzie, respectiv aceea că materialul de presă criticat are la bază informații nereale, că publicările s-au realizat fără o verificare temeinică a informațiilor prezentate (din minim două surse credibile), precum și că pârâții au fost de rea-credință, urmărind denigrarea acesteia, prin afectarea imaginii sale publice.

Recurenta consideră că faptele imputate au caracter ilicit, că vinovăția pârâților rezultă din lipsa de veridicitate a informațiilor prezentate, că pârâții au dat dovadă de rea-credință, fiind întrunite, în același timp, și condițiile referitoare la prejudiciu și la legătura de cauzalitate existentă între acesta și fapta ilicită reclamată, care s-ar prezuma.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că verificarea legalității hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății, iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele și temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză de către instanțele fondului.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare și de aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează acțiunea în răspundere civilă delictuală, susținerile care vizează situația de fapt și modul de interpretare a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât nu pot fi subsumate unor critici de nelegalitate.

Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și a jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, instanța de apel a identificat și a aplicat în mod corect criteriile desprinse din jurisprudența Curții Europene, pe baza cărora se impunea soluționarea pretențiilor deduse judecății, ajungând la concluzia corectă că intimații nu au depășit limitele libertății de exprimare, existând o bază factuală rezonabilă care a stat la baza afirmațiilor și informațiilor transmise în spațiul public de aceștia, iar prezumția legală de bună-credință nu a fost răsturnată prin probe.

Astfel, sesizând în mod corect particularitatea faptei ilicite în această materie, în care conduita vătămătoare reclamată este dedusă din modalitatea în care a fost exercitată libertatea de exprimare, instanța de apel a făcut trimitere la art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, arătând că, deși este vorba despre o libertate fundamentală, garantată ca atare, în același timp, ea nu are caracter absolut, ci cunoaște limitări (respectiv, îndatoriri și responsabilități), în așa fel încât, prin exercițiul acestui drept, să nu fie adusă atingere drepturilor și libertăților altor persoane.

Tocmai pentru a stabili dacă și în ce măsură a fost păstrat echilibrul între libertatea de exprimare și necesitatea respectării, protejării dreptului la viața privată (în speță, la onoare, demnitate și reputație), instanța de apel a făcut referire la reperele dezvoltate în jurisprudența Curții de la Strasbourg, pe care le-a aplicat situației de fapt din speța dedusă judecății.

Evaluând probele administrate în cauză, realizând distincția necesară între imputația factuală și judecățile de valoare, instanța de apel a constatat în mod legal că a existat o bază factuală suficientă, ceea ce a impus și consecința atitudinii subiective cu care au acționat pârâții, aceea a bunei-credințe.

Astfel, s-a reținut că informațiile prezentate în "D." au avut la bază constatări ale unei situații de fapt preluate din arhiva C.N.S.A.S. (instituție înființată în baza Legii nr. 87/1999, tocmai în scopul de a pune la dispoziția cetățenilor români dosarele și documentele întocmite de fosta Securitate până la data de 22 decembrie 1989), care fac dovada verificității celor afirmate, respectiv că numele reclamantei era menționat în "tabelul cu colaboratori". Nu s-a reținut că această mențiune face dovada unei colaborări cu UM 0225.

Cu privire la întinderea obligației de probă care îi incumbă autorului declarațiilor, Înalta Curte reține că, prin jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a realizat o importantă distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, iar, potrivit Curții, existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.

În speță, curtea de apel, plecând de la distincția realizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului între fapte și judecăți de valoare, a reținut, așa cum s-a arătat deja, că știrea incriminată face doar o transpunere a documentului oficial eliberat de C.N.S.A.S., și care nu necesita probarea calității reclamantei de colaborator al Securității, în sensul O.U.G. nr. 24/2008, ci doar a existenței unei relații cu respectiva unitate militară anterior anului 1985, ceea ce s-a realizat prin chiar existența respectivului "tabel cu colaboratorii care au fost în cartoteca UM 0503 până în 1985", astfel că discursul jurnalistic nu depășește marja permisă de Convenție.

Or, în raport cu aceste constatări, în mod corect a concluzionat instanța de apel că existența bazei factuale este suficientă pentru a demonstra o atitudine subiectivă a pârâților caracterizată de bună-credință - subordonată scopului principal al informării, iar nu al defăimării sau discreditării - ceea ce îi plasează pe aceștia în afara sferei ilicitului civil și, în mod corespunzător, exclude răspunderea civilă delictuală.

Cât privește rigurozitatea verificărilor, Înalta Curte reține că nu întotdeauna, când se fac afirmații referitoare la fapte, este necesar să se dovedească adevărul acestora, fiind suficientă mențiunea unor împrejurări care oferă indicii în acest sens, condiție care în speță este îndeplinită. De aceea, chiar dacă fapta pe care recurenta o contestă era aceea de colaborare cu fosta Securitate, așa cum și curtea de apel a reținut, aceasta nu schimbă cu nimic situația expusă, în contextul în care legătura cu respectiva unitate rămâne dovedită, indiferent de natura respectivei legături. Mai departe, argumentele recurentei, în sensul că înscrisul eliberat de intimatul C.N.S.A.S. ar reprezenta o ciornă, iar nu o dovadă a unei efective colaborări cu Securitatea, nu pot fi analizate în prezenta fază procesuală, în calea extraordinară de atac a recursului nefiind permisă reinterpretarea conținutului materialului probator administrat în fața instanțelor fondului, astfel cum a fost enunțat anterior.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri în sensul că adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe, în situația în care analizează o faptă pretins ilicită săvârșită de un jurnalist, elementul determinant trebuind să fie buna-credință a autorului afirmațiilor, raportată la scopul demersului jurnalistic (cauza Colombani și alții contra Franței, hotărârea din 25 iunie 2002, Cumpănă și Mazăre contra României, hotărârea Marii Camere din 17 decembrie 2004, Thoma contra M., hotărârea din 29 martie 2001).

Or, în cauză, așa cum în mod corect s-a reținut de către instanța de apel, nu a fost răsturnată prezumția de buna-credință a jurnalistului, în raport cu adevărul afirmațiilor sale, iar, în ceea ce privește scopul demersului jurnalistic, acesta a constat în informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, pârâții îndeplinindu-și îndatorirea de a răspândi informații și idei asupra unui subiect de interes general.

Cât privește atitudinea intimatului B., interpretată de recurentă prin prisma postărilor realizate de acesta ulterior demarării prezentului demers judiciar, aceasta nu poate fi avută în vedere în analiza bunei sau relei-credințe, așa cum se pretinde prin motivele de recurs, având în vedere că existența pretinsei fapte ilicite trebuie realizată strict în raport cu articolul ce face obiectul prezentului dosar (publicația din sumarul 24 din data de 03 -16 iulie 2018 al D., varianta tipărita, precum și pe website-ul D..ro, sub numele "De ce n-au mai fost "utili" F. și A. pentru Securitate), iar atitudinea subiectivă și scopul urmărit de intimați prin publicarea articolului trebuie, de asemenea, raportate la momentul la care pretinsa faptă ilicită a avut loc.

Față de cele mai sus reținute, Înalta Curte constată că instanța de apel a realizat o verificare judicioasă a criticilor formulate prin cererea de apel, verificare ce a inclus observarea contextului factual ce a determinat afirmațiile incriminate, concluzia sa în privința lipsei caracterului ilicit al faptei săvârșite de pârâți fiind una dedusă la finalul analizei ce a respectat criteriile specifice utilizate în jurisprudență în verificarea limitelor libertății de exprimare.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurentei privind nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva constatării inexistenței faptei ilicite, condiție obligatorie pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, astfel că acestea vor fi înlăturate ca neîntemeiate.

Înalta Curte reține poziția părții reclamante în proces și apreciază că, într-adevăr, nu poate fi contestată, în principiu, existența unui prejudiciu nepatrimonial, o atingere adusă dreptului la viață privată în componentele acestuia (demnitate, integritate, onoare, reputație) prin apariția în spațiul public a unor informații care leagă numele reclamantei de fosta Securitate. Aceasta în condițiile în care reclamanta și-a construit în timp reputația unui profesionist a cărui activitate s-a concentrat în ultimele decenii pe cercetarea și dezvăluirea activității fostei Securități și abuzurilor comise de Statul comunist.

Cu toate acestea, existența în sine a pretinsului prejudiciu nepatrimonial rămâne o condiție insuficientă pentru antrenarea mecanismului răspunderii civile delictuale, în condițiile în care, în prezentul proces, partea reclamantă nu a făcut dovada existenței unei fapte ilicite săvârșite de pârâți.

Având în vedere că, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în raport cu art. 1357 alin. (1) C. civ. se impune întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la fapta ilicită, existența prejudiciului, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăție, constatarea neîntrunirii oricăreia dintre acestea fiind de natură a determina respingerea acțiunii, Înalta Curte urmează a observa că, în raport cu concluzia mai sus reținută cu privire la inexistența faptei ilicite, nu se mai impunea examinarea celorlalte condiții, referitoare la vinovăție, prejudiciu și legătura de cauzalitate. În condițiile în care nici instanțele de fond nu au făcut o astfel de analiză, cu atât mai mult ea este inutilă în recurs, neexistând statuări ale instanțelor anterioare, pe aceste aspecte, care să poată verificate de instanța de control judiciar.

Așadar, câtă vreme, în cauză, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamantă, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că pârâții beneficiază de protecția art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu pot fi obligați la despăgubiri.

În consecință, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentă.

Totodată, Înalta Curte ia act de precizarea reprezentantei recurentei în sensul că încheierea de amânare a pronunțării, din 01 februarie 2023 a Curții de Apel București a fost menționată în recurs doar în contextul în care face parte integrantă din decizia recurată, nefiind invocate motive de nelegalitate distincte în legătură cu aceasta.

Având în vedere dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, și văzând că fundamentul plății cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziției legale rezultatul procesului, va obliga pe recurenta-reclamantă la plata acestor cheltuieli către intimații-pârâți E., C. - Editor al D. și B., dat fiind faptul că s-au depus la dosar înscrisuri în dovedirea realizării și a cuantumului acestora (facturile și extrasele de cont care atestă plata onorariilor, aflate la filele8-13 vol II dosar Înalta Curte).

P