Decizia nr. 4/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 2201/2022 a Judecătoriei Deta

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Deta la data de 19 august 2022, reclamantul Orașul Deta a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 821.749,3 RON reprezentând 565.006,81 RON chirie restantă + 256.743,02 RON penalități de întârziere la data respectivei cereri. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 2201 din 15 decembrie 2022, Judecătoria Deta a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a pricini în favoarea Tribunalului Timiș. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 700/PI din 7 iunie 2023, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă în dosarul nr. x/2022, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă prin întâmpinare cu privire la sumele scadente anterior datei de 19 august 2019, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta UAT Orașul Deta în contradictoriu cu pârâtul A. ca prescrisă pentru sumele scadente anterior datei de 19 august 2019, a fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta UAT Orașul Deta în contradictoriu cu pârâtul A., ca neîntemeiată, a fost obligată reclamanta să plătească pârâtului suma de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva sentinței civile nr. 700/PI din 7 iunie 2023, a declarat apel reclamantul Orașul Deta, apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția I civilă la data de 16 noiembrie 2023. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 90 din 8 aprilie 2024, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant Orașul Deta prin reprezentant legal B. împotriva sentinței civile nr. 700/PI din 7 iunie 2023 pronunțate de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2022 în contradictoriu cu intimatul-pârât A. și a obligat apelantul la plata sumei de 5000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimat. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 90 din 8 aprilie 2024 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, reclamantul a declarat recurs. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 3 iunie 2024, sub nr. x/2022, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa ECRIS și procesul-verbal de repartizare aleatorie aflate la dosar. Indicând drept motiv de casare dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului și casarea în tot a deciziei pronunțate de instanța de apel, susținând că atât instanța de fond, cât și cea de apel nu au ținut cont de caracterul unilateral al HCL-urilor existente la dosarul cauzei, acestea fiind acte administrative emise care stabileau tarifele minime lunare în RON/mp pentru chiriile spațiilor cu altă destinație decât cea de locuință, precum și pentru curțile și grădinile aferente acestor spații. Totodată, a susținut că HCL-urile sunt acte normative, emise de o autoritate publică, cu caracter obligatoriu, existând posibilitatea contestării pe calea contenciosului administrativ, de către orice persoană care consideră o hotărâre nelegală, pârâtul necontestând tarifele cuprinse în HCL, reieșind în mod evident o acceptare tacită a acestora, fiind întrerupt cursul prescripției extinctive în condițiile art. 2537 pct. 1 C. civ. A mai susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală și prin prisma faptului că aceasta nu a analizat în mod efectiv apărarea în ceea ce privește cuantumul și perioada supuse judecății. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. I.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât A. nu a formulat întâmpinare, deși cererea de recurs i-a fost comunicată la data de 20 iunie 2024, astfel cum reiese din dovada de comunicare aflată la dosar. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: O primă critică adusă hotărârii instanței de apel vizează întreruperea prescripției extinctive în condițiile art. 2537 pct. 1 C. civ. în raport cu necontestarea de către intimatul-pârât a emiterii Hotărârilor Consiliului Local existente la dosar. Înalta Curte constată că cercetarea lucrărilor dosarului a relevat faptul că în apel, apelantul-reclamant a criticat soluția primei instanțe prin prisma greșitei admiteri a prescripției extinctive a dreptului material la acțiune motivat de faptul că termenul fusese întrerupt prin formularea cererilor de chemare în judecată în dosarul nr. x/2017 și în dosarul nr. x/2021, precum și prin prisma greșitei respingeri a acțiunii. Astfel, chestiunea referitoare la întreruperea prescripției dreptului material la acțiune pe motiv că intimatul-pârât nu a contestat emiterea Hotărârilor Consiliului Local menționate este invocată pentru dată în recurs. Or, recursul este o cale extraordinară de atac, pe calea căreia pot fi formulate numai criticile calificate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Motivele prevăzute de alin. (1) al art. 488 C. proc. civ. nu pot fi însă primite de instanța de recurs, astfel cum se statuează în alin. (2) al aceluiași text de lege, decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Așadar, judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nefiind permisă. În aceste coordonate, Înalta Curte apreciază că, dacă recurentul-reclamant voia să-și conserve inclusiv în recurs dreptul de critică asupra judecății urmate și soluției date în primă instanță, trebuia să formuleze criticile referitoare la întreruperea prescripției dreptului material la acțiune în raport cu necontestarea emiterii Hotărârilor Consiliului Local și în apel, ocazionând așadar un control judiciar efectiv în al doilea grad de jurisdicție în fond, și doar dacă acest demers rămânea fără succes, putea reitera criticile corespunzătoare și în recurs. În consecință, față de caracterul extraordinar al prezentei căi de atac și de prevederile explicite ale art. 488 alin. (2) C. proc. civ., recurentul-pârât nu poate invoca direct în recurs critici legate de modul de întrerupere a prescripției dreptului material la acțiune prin recunoaștere (art. 2537 pct. 1 C. civ.), echivalentă necontestării Hotărârilor Consiliului Local, câtă vreme aceste critici nu au fost formulate pe calea apelului promovat împotriva hotărârii primei instanțe, recurenta neînvederând nici un motiv care să o fi împiedicat să supună aceste critici și instanței de apel. Este adevărat că pe calea apelului, așa cum s-a arătat mai sus, apelantul-reclamant a adus critici cu privire la întreruperea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, însă prin prisma introducerii unor cereri de chemare în judecată (art. 2537 pct. 2 C. civ.), nu prin prisma recunoașterii (art. 2537 pct. 1 C. civ.) cum invocă în prezenta cale de atac a recursului, cauzele de întrerupere fiind așadar, distincte. Prin urmare, Înalta Curte nu va putea primi această critică, constatând că sunt incidente, astfel, prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., criticile invocate omisso medio, nefiind deduse cenzurii instanței în apel conform art. 477 alin. (1) C. proc. civ. și neputând fi deci, examinate direct în recurs. Printr-o a doua critică, recurentul-reclamant susține o omisiune de analiză a instanței de apel referitoare la cuantumul debitelor și perioada pentru care acestea sunt datorate. Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, deși recurentul-reclamant și-a întemeiat recursul pe motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la criticile concrete de nelegalitate formulate, prin care a susținut, în esență, omisiunea analizării cuantumului debitelor și perioadei pentru care aceste debite sunt datorate, această critică se impune a fi analizată din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii). Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevăd că hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Acest motiv de casare sancționează neîndeplinirea obligației legale și convenționale de motivare a hotărârii judecătorești. Motivarea constituie pentru părți o garanție puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac. Acest caz de casare conține diferite ipoteze care constituie temei pentru casarea unei hotărâri judecătorești atunci când lipsește motivarea soluției sau instanța de control judiciar a preluat tale quale argumentele hotărârii atacate, fără să răspundă criticilor, când utilizează argumente fără legătură cu situația dedusă judecății, precum și atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv sau există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este întemeiată. Verificând hotărârea atacată cu recurs, prin prisma respectării cerințelor legale de indicare a motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, Înalta Curte constată, contrar susținerii recurentului-reclamant, că aceasta îndeplinește exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța de apel procedând la analizarea apărării părții cu privire la cuantumul debitelor și perioada pentru care acestea sunt datorate, considerentele relevante în acest sens fiind următoarele: "În ceea ce privește cauza nr. 829/220/2021, în prezent suspendată, este de observat că aceasta era aptă în principiu să producă o întrerupere a termenului de prescripție extinctivă, însă această împrejurare nu poate fi corect analizată în prezenta cauză față de insuficienta precizare a cererii de către apelantul-reclamant.(...) Astfel, corecta apreciere asupra cursului termenului de prescripție extinctivă (inclusiv din perspectiva unor eventuale întreruperi) ar presupune nu numai raportarea în abstract la o perioadă de 3 ani anterioară introducerii acțiunii, ci mai ales identificarea elementelor componente ale creanței pretinse, respectiv: componența creanței principale (cuantumul sumelor cu titlu de chirie, perioada avută în vedere, data scadenței, identificarea altor sume, temeiul legal, perioada acoperită și scadența), precum și componența accesoriilor (debitul căruia îi corespund, perioada și modul de calcul). Numai în raport de aceste elemente, instanța poate aprecia asupra începutului termenului de prescripție extinctivă pentru fiecare prestație succesivă în parte, precum și asupra împlinirii termenului și a eventualelor cauze de întrerupere/suspendare, altfel nefiind posibil a se verifica identitatea (fie și parțială) a creanțelor cu cele solicitate în alte dosare. Precizările apar cu atât mai necesare cu cât în cauză, au fost inserate și creanțe cu posibilă natură fiscală (atât prin prisma denumirii taxă curte/clădire, cât și a precizărilor din apel în sensul că se invocă și dispozițiile Codul fiscal); or, nici acțiunea inițială și nici precizările depuse în fața primei instanțe nu au făcut referire la un astfel de obiect/cauză a acțiunii, reclamantul arătând că solicită debit chirie restantă și accesorii. Mai mult, dincolo de împrejurarea că în apel nu se poate schimba nici obiectul și nici cauza acțiunii (art. 478 C. proc. civ.), apelantul nici nu a criticat în niciun mod considerentele primei instanțe în sensul că această notificare se referă la niște obligații bugetare de plată care se execută silit de organul de urmărire silită fiscală în temeiul unui titlu de creanță și dacă există deja un astfel de titlu de creanță ce se execută silit, reclamanta nu ar mai avea niciun interes în promovarea unui astfel de litigiu. Câtă vreme nici în apel nu s-au oferit niciun fel de explicații cu privire la această împrejurare, este evident că în cauză nu se pot stabili cu exactitate limitele sesizării instanței (cu precădere obiect determinat și cauza acțiunii) cu consecințe și asupra analizei prescripției extinctive după cum s-a detaliat anterior. În acest context, atât prima instanță cât și de instanța de apel, au solicitat apelantului precizări cu privire la componența debitelor și perioadele pentru care sunt datorate. Apelantul nu a înțeles să își îndeplinească aceste obligații, deși art. 249 C. proc. civ. îi impune sarcina de a-și proba pretențiile; tabelul depus în apel nu suplinește cerințele indicate anterior în contextul în care nu numai că sunt incluse și alte sume decât cele reprezentând chirie și accesorii, dar sunt indicate global pretinse recalculări de chirie uneori pentru perioade extinse (de exemplu 2012- iunie 2017) fără a se indica în concret nici chiria lunară, nici suprafața la care s-au făcut recalculările (sau alte motive pentru care s-a impus recalcularea) și nici data scadenței pentru fiecare restanță lunară; în mod similar, accesoriile sunt indicate tot global, fără a se identifica în concret debitul lunar căruia îi corespund, perioada și modul de calcul. Această conduită culpabilă a apelantului-reclamant pune instanța în imposibilitate de a verifica în mod corespunzător cursul termenului de prescripție extinctivă, altfel decât generic (3 ani anterior acțiunii), astfel cum a procedat și prima instanță. În mod similar, pe fondul cauzei, lipsa precizărilor indicate pune instanța în imposibilitatea de a identifica obiectul și cauza acțiunii promovate (în raport de care ar urma să aprecieze și elementele probatorii) și mai ales de a aprecia asupra incidenței și întinderii unei eventuale puteri de lucru judecat a soluției din dosarul nr. x/2017, care a tranșat (cel puțin parțial) aspecte legate de cuantumul chiriei datorate, plățile deja efectuate, suprafața efectiv folosită de chiriaș". Examinând considerentele hotărârii recurate, anterior redate, Înalta Curte constată că prima instanță de control judiciar a analizat criticile invocate în apel și a apreciat că reclamantul nu a precizat suficient componența creanței principale constituită din: cuantumul sumelor cu titlu de chirie, perioada avută în vedere, data scadenței, identificarea altor sume, temeiul legal, perioada acoperită și scadența, dar nici componența accesoriilor, respectiv debitul căruia îi corespund aceste accesorii, perioada și modul de calcul, în lipsa acestor precizări nefiind posibil a se putea examina dacă s-a întrerupt prescripția dreptului material la acțiune prin cererea a cărei judecată a fost suspendată în dosarul nr. x/2021. A mai reținut instanța de apel că, deși i s-a solicitat apelantului-pârât, atât în fond, cât și în apel, să precizeze componența debitelor și perioadele pentru care aceste debite sunt datorate, acesta nu a înțeles să-și îndeplinească aceste obligații, respectiv să indice în concret, iar nu în mod global cum acesta a procedat, chiria lunară, suprafața pentru care s-au făcut recalculările, data scadenței pentru fiecare restanță lunară, debitul lunar căruia îi corespund accesoriile, perioada și modul de calcul. De asemenea, instanța devolutivă a fondului a concluzionat că atitudinea culpabilă a apelantului-reclamant a pus-o în imposibilitatea de a verifica în mod corespunzător cursul termenului de prescripție a dreptului material la acțiune iar pe fondul cauzei, lipsa precizărilor solicitate a pus-o în imposibilitatea de a identifica obiectul și cauza acțiunii promovate și de a aprecia asupra incidenței și întinderii unei eventuale puteri de lucru judecat a soluției pronunțate în dosarul nr. x/2017. Rezultă cu evidență din cele mai sus reținute că instanța de apel a făcut o analiză judicioasă cu privire la apărarea apelantului-reclamant referitoare la cuantumul debitelor și perioada pentru care acestea sunt datorate, iar neîndeplinirea obligației puse în sarcina părții apelante nu poate fi imputată instanței de judecată și sancționată în recurs pe motiv că nu a analizat apărarea părții, cu atât mai mult cu cât sarcina probei incumbă celui care face o susținere (în cazul de față apelantului-reclamant), astfel cum statuează dispozițiile art. 249 C. proc. civ.. Așadar, susținerile în sens contrar formulate de recurentul-reclamant sunt nefondate. Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanța de apel nu a analizat în mod efectiv această apărare, recurentul-reclamant își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de concluzia la care a ajuns instanța de apel. Or, împrejurarea că partea recurentă este nemulțumită de concluziile la care a ajuns instanța de apel nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare. Argumentele inserate în cuprinsul deciziei, mai sus redate, relevă raționamentul de ordin factual și juridic care a stat la baza soluției adoptate de curtea de apel și explică de ce instanța a fost pusă în imposibilitate de a verifica în mod corespunzător cursul termenului de prescripție extinctivă, altfel decât generic (3 ani anterior acțiunii). În contextul raționamentului juridic expus prin decizia recurată, se constată că nu este justificată critica de neanalizare a susținerilor reclamantului, la care se referă motivul de recurs în discuție. În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor deduse judecății în recurs, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Prin urmare, față de cele anterior reținute, constatând că niciuna dintre criticile aduse de recurentul-reclamant deciziei atacate nu justifică soluția de casare a acesteia, din perspectiva cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 din același Cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de acesta. Totodată, reținând culpa procesuală a recurentului-reclamant, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea acestuia, ca parte care a pierdut procesul în sensul textului legal menționat, la plata sumei de 5000 RON către intimatul-pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată, apreciind cuantumul acestora ca fiind corespunzător muncii concrete depuse de apărătorul părții intimate-pârâte și complexității dosarului.