ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2144/2023

Ședința publică din data de 25 octombrie 2023

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița la 17 noiembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta UAT Comuna Gura Șuții prin primar, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei totale de 36.118,94 RON, reprezentând plata de disponibilitate, conform facturilor scadente, emise pentru perioada 19 iulie 2018-19 decembrie 2019.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului la acțiune.

Prin încheierea de ședință din 21 martie 2022, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele aferente perioadei 19 iulie 2018-16 noiembrie 2018.

Prin sentința nr. 610 din 12 septembrie 2022, Tribunalul Dâmbovița, secția II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta UAT Comuna Gura Șuții prin primar, a obligat pârâta la plata sumei de 27.916,66 RON reprezentând plata de disponibilitate, diferență debit neîncasat, pentru perioada 16 noiembrie 2018-19 decembrie 2019. A respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată pentru sumele aferente perioadei 19 iulie 2018-16 noiembrie 2018. A obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.464,80 RON.

Împotriva încheierii din 21 martie 2022 și a sentinței civile nr. 610 din 12 septembrie 2022 reclamanta A. a declarat recurs, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pârâta a formulat apel împotriva acelorași hotărâri.

Prin decizia nr. 74 din 1 martie 2023, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a respins apelurile, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea căii de atac formulate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Autoarea căii de atac arată că hotărârea tribunalului trebuia atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare potrivit art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, coroborat cu art. 2 lit. b) și art. 10 alin. (2) din același act normativ, precum și cu art. 51 alin. (5) din Legea nr. 51/2006 privind serviciile comunitare de utilități publice. Consideră că soluționarea căii de atac conform normelor de la apel este contrară dispozițiilor legale menționate mai sus.

Recurenta-reclamantă susține că în mod greșit curtea de apel a constatat că nu a fost întrerupt cursul prescripției prin emiterea somației nr. x din 1 iulie 2020 și nici prin introducerea cererii de ordonanță de plată. Arată că, potrivit dispozițiilor art. 1522 alin. (1) și (3), ale art. 2537 alin. (2) și (4), ale art. 2539 alin. (2) și art. 2540 C. civ., prescripția se întrerupe și prin somație, dar și prin cererea de chemare în judecată, chiar respinsă sau anulată, dacă este urmată de o nouă cerere formulată în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare sau de respingere. Menționează că cererea de ordonanță de plată a fost introdusă la 8 decembrie 2020 și a fost admisă prin sentința nr. 261 din 19 martie 2021. Prin sentința nr. 840 din 6 octombrie 2021, Tribunalul Dâmbovița a admis cererea în anulare și a anulat ordonanța de plată. Consideră că termenul de prescripție a fost întrerupt.

Aceeași parte susține că pretențiile sale sunt întemeiate și apreciază că pârâta trebuie obligată la plata sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Recurenta-reclamantă a indicat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Referitor la excepția nulității recursului, invocată de intimata - pârâtă prin întâmpinare, în raport de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte o va respinge întrucât prin cererea de recurs au fost dezvoltate critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din același cod.

Referitor la recurs, cu titlu prealabil, instanța supremă constată că argumentele prin care autoarea căii de atac invocă nerespectarea art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, coroborat cu art. 2 lit. b) și art. 10 alin. (2) din același act normativ, precum și cu art. 51 alin. (5) din Legea nr. 51/2006 privind serviciile comunitare de utilități publice pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și nu a pct. 8, indicat în motivele de recurs.

Conform acestui text de lege, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care recurenta-reclamantă arată că, în mod greșit, curtea de apel a calificat drept apel calea de atac declarată de reclamantă.

Ambele părți au atacat sentința pronunțată de tribunal, iar cele două memorii fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, dosarul fiind repartizat spre soluționare unui complet de apel în materia litigiilor cu profesioniști.

Instanța supremă constată că la nivelul Curții de Apel Ploiești funcționează atât secția a II-a Civilă, cât și secția de contencios administrativ și fiscal, iar dosarul de apel a fost înregistrat pe rolul secției civile, fără ca instanța sau vreuna dintre părți să fi invocat necompetența materială funcțională a acestei secții.

Astfel, la termenul de la 18 ianuarie 2023 discuția referitoare la calificarea căii de atac a fost prorogată pentru termenul de la 1 martie 2023. La acest termen, instanța a constatat că reclamanta, prin cererea de apel, a solicitat judecata cauzei în lipsă și a rămas în pronunțare asupra apelurilor declarate.

Din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanta a formulat o acțiune în pretenții decurgând din executarea unui contract administrativ, prin care a solicitat plata unor facturi neachitate de către pârâtă. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 212/2018, "Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competența de soluționare a instanțelor civile de drept comun."

Înalta Curte reține că prin Decizia nr. 19/2016, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, "În ipoteza în care partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menționată în dispozitivul hotărârii atacate, instanța de control judiciar va respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., în măsura în care aceasta nu poate fi calificată prin aplicarea dispozițiilor art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.."

Instanța supremă constată că, deși reclamanta a denumit "recurs" calea de atac promovată, curtea de apel, având posibilitatea de a califica demersul părții, în mod corect, a considerat că a fost învestită cu soluționarea unui apel. Astfel, față de faptul că recurenta-reclamantă nu a suferit vreo vătămare, nu se justifică anularea deciziei recurate pentru acest motiv.

Înalta Curte va înlătura criticile pe care recurenta-reclamantă le subsumează pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prin care se arată că au fost încălcate prevederile C. civ. referitoare la întreruperea termenului de prescripție, întrucât curtea de apel a constatat în mod corect, pe baza înscrisurilor de la dosar, că demersurile efectuate de reclamantă, respectiv transmiterea somației și formularea unei cereri de ordonanță de plată care, în final, a fost anulată, nu sunt de natură a întrerupe curgerea termenului de prescripție. De altfel, succesiunea temporală a acțiunilor reclamantei reprezintă un aspect de fapt, pe care instanța de recurs nu îl poate cenzura, rolul său fiind limitat la examinarea modului în care au fost aplicate normele de drept material.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 74 din 1 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 74 din 1 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 octombrie 2023.