ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2529/2024

Ședința publică din data de 14 noiembrie 2024

Deliberând asupra recursului dedus judecății, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea la data de 29.01.2021 sub nr. x/2021, Unitatea Administrativ Teritorială - Județul Tulcea a chemat în judecată pe pârâtele A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., C. S.A., prin lichidator judiciar D.. și E. S.A., prin lichidator judiciar F.., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare prin negociere directă nr. 2/15.01.2001, încheiat între E. S.A. și C. S.A., în ceea ce privește clauzele care prevăd transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile ce au făcut obiectul vânzării-cumpărării, constând în diguri de apărare, compartimentare, platforme, terasamente, canale de alimentare, evacuare, drenoare, care aparțin Amenajării Piscicole Independența (Murighiol), înscrise în cărțile funciare nr. x (nr. vechi 1606) și nr. x, ale U.A.T. Murighiol și în cărțile funciare aferente ale construcțiilor; constatarea nulității absolute parțiale a actului subsecvent, respectiv a actului constitutiv al societății A. S.R.L., autentificat sub nr. x/21.04.2008 de B.N.P. G. din Tulcea, în ceea ce privește clauzele care prevăd transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor ce au făcut obiectul aportului în natură la capitalul social al acestei societăți de către asociatul C. S.A., indicate anterior; precum și obligarea pârâtei A. S.R.L. să lase în deplină proprietate și pașnică posesie și să restituie aceste bunuri.

La data de 12.04.2021, pârâta E. S.A., prin lichidator judiciar F.., a depus la dosar întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata contravalorii bunurilor imobile pe care le revendică, 20.462.892 RON (valoare indicată în cererea introductivă potrivit raportului de evaluare atașat).

Prin sentința civilă nr. 11/05.01.2022, pronunțată de Tribunalul Tulcea s-a dispus respingerea excepției de nelegalitate, invocată de pârâta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. și de pârâta reclamantă E. S.A., prin lichidator judiciar F.., în privința H.G. nr. 1360/2001 - parțial anexă, respectiv a hotărârii Consiliului Județean Tulcea nr. 57/05.07.2001 - parțial anexă și a hotărârii Consiliului Județean Tulcea nr. 100/5/19.12.2008 - parțial anexă, ca nefondată; au fost respinse excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes, invocate în privința acțiunii principale de către pârâta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. și pârâta reclamantă E. S.A., prin lichidator judiciar F.., ca nefondate; a fost respinsă excepția lipsei de interes, invocată în privința cererii reconvenționale de către reclamanta pârâtă U.A.T. Județul Tulcea, ca nefondată; a fost admisă acțiunea principală, formulată de reclamanta pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială - Județul Tulcea, în contradictoriu cu pârâtele A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., C. S.A., prin lichidator judiciar D.. și pârâta reclamantă E. S.A., prin lichidator judiciar F..; a fost constatată nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare prin negociere directă nr. 2/15.01.2001, încheiat între E. S.A. și C. S.R.L., în privința bunurilor imobile constând în diguri de apărare, compartimentare, platforme, terasamente, canale de alimentare, evacuare, drenoare, din cadrul Amenajării Piscicole Independența (Murighiol), înscrise în cărțile funciare nr. x și nr. x U.A.T. Comuna Murighiol și/sau în cărțile funciare proprii ale construcțiilor; a fost constatată nulitatea absolută parțială a actului constitutiv al A. S.A., autentificat sub nr. x/21.04.2008 de B.N.P. G., în ceea ce privește bunurile imobile constând în diguri de apărare, compartimentare, platforme, terasamente, canale de alimentare, evacuare, drenoare, din cadrul Amenajării Piscicole Independența (Murighiol), înscrise în cărțile funciare nr. x și nr. x U.A.T. Comuna Murighiol și/sau în cărțile funciare proprii ale construcțiilor, aduse ca aport în natură la capitalul social de C. S.A.; a fost obligată pârâta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. să lase reclamantei U.A.T. Județul Tulcea, în deplină proprietate și pașnică posesie, precum și să restituie acesteia bunurile imobile constând în diguri de apărare, compartimentare, platforme, terasamente, canale de alimentare, evacuare, drenoare, din cadrul Amenajării Piscicole Independența (Murighiol), înscrise în cărțile funciare nr. x și nr. x U.A.T. Comuna Murighiol și/sau în cărțile funciare proprii ale construcțiilor; a fost respinsă cererea reconvențională formulată de reclamanta pârâtă E. S.A., prin lichidator judiciar F.., în contradictoriu cu pârâta reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială - Județul Tulcea, ca nefondată.

Prin decizia nr. 1/C din 4 ianuarie 2024, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta pârâtă E. S.A., prin lichidator judiciar F.., împotriva încheierii din data de 13.05.2022 și a sentinței civile nr. 11/05.01.2022, pronunțate de Tribunalul Tulcea în dosarul nr. x/2021, precum și apelul incident declarat de apelanta reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială - Județul Tulcea și de apelantul pârât Consiliul Județean Tulcea, împotriva aceleiași sentințe cu privire la respingerea excepției lipsei de interes în formularea cererii reconvenționale, în contradictoriu cu intimații pârâți A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., C. S.A. prin lichidator judiciar D.., și Guvernul României.

4.1 Împotriva deciziei nr. 1/C din 4 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021, a încheierii din 9 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți, în dosarul nr. x/2021, precum și a încheierii din 20 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021. a declarat recurs pârâta E. S.A., prin lichidator judiciar F., cu următoarea motivare:

Relativ la soluția de respingere, ca nefondat, a apelului pârâtei împotriva încheierii din 13 mai 2021 a Tribunalului Tulcea, apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., sens în care susține interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 30 alin. (1) teza a II a din O.U.G. nr. 80/2013, concurent cu aplicarea greșită a normelor de drept procesual care atrag sancțiunea nulității.

Afirmă că pentru a fi incident art. 30 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, cu consecința scutirii cererii de chemare în judecată de la plata taxei judiciare de timbru, obiectul acțiunii trebuie să fie reprezentat de o pretenție bănească ce constituie un venit public la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale, inclusiv ale bugetului fondului asigurării sociale de sănătate, bugetul Trezoreriei statului sau un venit public la bugetele instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale.

Invocă dispozițiile art. 2 pct. 42 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice care definesc noțiunea de venituri bugetare și arată că, în speță, acțiunea nu are ca obiect venituri publice, ci declarare nulitate act juridic, revendicare și repunerea părților în situația anterioară.

Susține că soluția recurată este nelegală întrucât instanța de apel a adăugat la lege și a creat un nou caz de scutire de la plata taxei judiciare de timbru, cu încălcarea limitelor puterii judecătorești și a Constituției. Arată că art. 30 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 nu a prevăzut ca făcând parte din categoria veniturilor publice și veniturile publice indirecte, iar curtea de apel a pierdut din vedere că acțiunea dedusă judecății are mai multe capete de cerere principale cu finalitate diferită.

Solicită casarea deciziei recurate și a sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului în vederea timbrării tuturor capetelor de cerere, potrivit art. 3 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul dispozițiilor art. 487 teza a II-a C. proc. civ., solicită trimiterea cauzei oricărei alte instanțe de același grad cu prima instanță deoarece interesele bunei administrări a justiției o cer, respectiv eliminarea unui minim subiectivism ca urmare a legăturii teritoriale și culturale cu bunurile ce se urmăresc a fi revendicate.

Recurenta invocă nelegalitatea încheierilor din 9 decembrie 2022 și 20 noiembrie 2023, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

În acest sens, susține că sunt nevalide argumentele instanței de apel cu privire la respingerea excepției netimbrării apelului declarat de reclamanta UAT Județul Tulcea împotriva sentinței instanței de fond cu privire la soluția asupra cererii reconvenționale întrucât art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013 nu este incident în cauză.

Afirmă că apelanta reclamantă nu se află sub incidența procedurii de insolvență pentru a putea beneficia de scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, în temeiul art. 115 din Legea nr. 85/2024, precum recurenta pârâtă, titulară a cererii reconvenționale. Sub un alt aspect, arată că și în cazul acestor două încheieri sunt valabile argumentele dezvoltate în susținerea motivului de recurs prin care s-a reclamat nelegalitatea încheierii din 13 mai 2021 a Tribunalului Tulcea.

4.2 Recurenta susține nelegalitatea deciziei atacate cu privire la modul de soluționare a criticii vizând nemotivarea sentinței de către instanța de fond asupra excepțiilor invocate de părți, fondului cererii de chemare în judecată și al cererii reconvenționale.

În acest sens, arată că majoritatea considerentelor expuse în motivarea respingerii excepțiilor invocate reprezintă citări ale unor texte de lege, iar referitor la excepția de nelegalitate a actelor administrative s-a apreciat că privește o chestiune care ține de însuși fondul cauzei, motiv pentru care nu a fost analizată in extenso temeinicia acesteia.

Învederează că nici motivarea respingerii cererii de chemare în judecată și a cererii reconvenționale nu respectă dispozițiile art. 425 C. proc. civ. și dreptul la un proces echitabil, instanța de fond creând doar o aparență de motivare a hotărârii pronunțate. Afirmă că tribunalul a omis a analiza și a expune motivele pentru care a respins apărările pârâtei.

Susține că însăși decizia atacată este nemotivată întrucât nu cuprinde o argumentare efectivă care să întemeieze soluția de respingere a motivului de apel prin care a criticat nemotivarea hotărârii instanței de fond, fiind, astfel, incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

4.3 În temeiul art. 6 din CEDO, coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. și art. 497 teza a II a C. proc. civ., solicită casarea deciziei recurate și a sentinței primei instanțe, cu consecința trimiterii cauzei tribunalului, fiind incidente dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. și art. 6 din CEDO.

Afirmă că prin apelul formulat a reclamat încălcarea dispozițiilor art. 397 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și a dreptului la un proces echitabil întrucât instanța de fond a încălcat limitele judecății, schimbând cauza de facto și de jure față de care recurenta a fost considerată neproprietar al bunurilor litigioase.

Astfel, prin motivele de apel, recurenta a susținut că există o mare diferență de tratament probatoriu și juridic între situația deținerii proprietății bunurilor revendicate până la pronunțarea sentinței civile nr. 9/CA/15.02.1999 a Curții de Apel Constanța, urmată de reîntoarcerea bunurilor în patrimoniul UAT Județul Tulcea după pronunțarea acestei hotărâri (situație reclamată și susținută de reclamantă - cauza de fapt și de drept a cererii de chemare în judecată) și situația existenței unui pretins drept de administrare asupra bunurilor revendicate, caz în care acestea nu ar fi intrat niciodată în patrimoniul recurentei (situație reținută de instanța de fond - cauza de fapt și de drept schimbată de instanța de fond).

Arată că instanța de apel a apreciat netemeinic acest motiv de apel prin simpla trimitere la invocarea dreptului de administrare din cadrul răspunsului la întâmpinare și a împrejurării că bunurile litigioase nu au părăsit niciodată domeniul public, în considerarea efectului retroactiv al anulării.

Învederează că hotărârea atacată este insuficient motivată, instanța de apel refuzând să răspundă criticii formulate. Consideră că instanța de apel era datoare să explice care sunt motivele de fapt și de drept care au dat dreptul instanței de fond de a trece peste limitele stabilite de reclamantă care a susținut că și dreptul de administrare s-a concretizat tot retroactiv, ca urmare a anulării parțiale a actului constitutiv al recurentei, nu că acest drept de administrare ar fi fost constituit chiar la momentul predării bunurilor cu care Statul Român a participat la constituirea capitalului social al societății pârâte.

Afirmă că și în situația în care se admite că reclamanta și-a schimbat cauza cererii de chemare în judecată prin răspunsul la întâmpinare, instanța de apel a refuzat să răspundă criticii cu privire la încălcarea art. 204 alin. (1) C. proc. civ., care presupunea obligația instanței de fond de a pune în vedere recurentei să depună întâmpinare, prin raportare la modificarea operată de reclamantă, ori a prevederilor art. 22 C. proc. civ. care instituie obligația instanței de fond de a pune în discuția contradictorie a părților această nouă împrejurare de fapt și de drept.

Susține că, din această perspectivă, hotărârea instanței de apel este și contradictorie deoarece Curtea de Apel Constanța recunoaște implicit caracterul esențial și modificator al răspunsului la întâmpinare, însă omite a observa că această împrejurare atrage încălcarea prevederilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Instanța de apel a încălcat limitele judecății și, implicit, principiul contradictorialității, întrucât, între argumentul revenirii bunurilor litigioase în patrimoniul reclamantei, ca urmare al efectului retroactiv al anulării actului constitutiv al recurentei și argumentul că, în realitate, aceasta a avut numai un drept de administrare ad-hoc încă de la constituirea sa și că bunurile nu ar fi intrat niciodată în patrimoniul recurentei, există o diferență substanțială.

4.4 Relativ la soluția dată motivului de apel vizând nelegalitatea sentinței instanței de fond cu privire la excepția de nelegalitate, arată că hotărârea recurată este nemotivată, încalcă regulile de drept a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și este rezultatul încălcării și aplicării greșite a normelor de drept material.

Afirmă că prin apelul formulat a reclamat încălcarea dreptului la un proces echitabil întrucât prima instanță a nesocotit prevederile art. 425 C. proc. civ. și art. 6 CEDO, pronunțând o hotărâre în care lipsesc argumentele respingerii apărărilor recurentei, precum și cele pe baza cărora s-a constatat conformitatea actelor contestate cu normele de drept, iar instanța de apel a respins acest motiv de apel, apreciind că hotărârea îndeplinește standardul calitativ al motivării, fără a dezvolta argumentele efective care susțin o astfel de concluzie.

Recurenta susține că hotărârea atacată este nemotivată și prin raportare la lipsa propriei analize a instanței de apel asupra excepției de nelegalitate. Astfel, relativ la primele două acte administrative a căror nelegalitate a fost invocată, instanța de apel a apreciat că nu pot face obiectul analizei de nelegalitate, iar cu privire la H.G. nr. 1360/2001, s-a considerat că recurenta nu a indicat dispozițiile legale pretins încălcate la momentul emiterii actului, contrar argumentației recurentei în susținerea excepției de nelegalitate.

Apreciază că instanța de apel, prin modul în care a motivat respingerea excepției de nelegalitate cu privire la Hotărârea Consiliului Județean Tulcea nr. 57/2001 și la Hotărârea Consiliului Județean Tulcea nr. 100/5/2008 de modificare a Hotărârii 57/2001, a invocat și admis o veritabilă excepție a inadmisibilității, pe care nu a pus-o în discuția părților, fiind încălcat, astfel, principiul contradictorialității.

Relativ la încălcarea dispozițiilor de drept material cu privire la soluția dată asupra excepției de nelegalitate invocate, recurenta susține că prin emiterea actelor administrative a căror anulare se solicită, reclamanta a trecut bunurile ce fac obiectul acțiunii în revendicare din proprietatea privată a S.C. E. S.A., în proprietatea publică a Consiliului Județean Tulcea. Astfel, printr-o procedură vădit nelegală, fără a respecta prevederile Constituției, ale C. civ. de la 1864, ale Legii nr. 33/1994 și Legii nr. 213/1998, precum și ale Primului Protocol Adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, a scos bunuri ce făceau parte din patrimoniul unei persoane de drept privat, pe care le-a trecut în domeniul public al Consiliului Județean Tulcea.

Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 31/1990 și ale art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, fiind de necontestat dobândirea, de către recurentă, a dreptului de proprietate privată asupra bunurilor revendicate de la data constituirii societății, 1 martie 1991, fără a avea importanță evoluția actelor normative adoptate ulterior, actele administrative emise de autoritățile publice locale ori naționale, precum și hotărârile judecătorești pronunțate.

Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit acte normative intrate în vigoare după constituirea societății recurente, până la emiterea actelor administrative contestate sau chiar ulterior emiterii acestora.

Invocă dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 82/1993 privind constituirea Rezervației Biosferei Delta Dunării, art. 7 și art. 8 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, art. 858 C. civ., art. 44 alin. (3) din Constituție, art. 1 și art. 28 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 și susține că interpretarea și aplicarea corectă a acestor norme de drept duce la concluzia clară că recurenta nu a pierdut calitatea de proprietar în favoarea reclamantei.

Susține că instanța de apel a omis a observa că există o diferență substanțială între bunurile imobile la care face referire art. 10 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 82/1993 (exclusiv terenuri) și bunurile imobile revendicate (construcții specifice pisciculturii), legiuitorul declarând de interes național, ulterior de interes județean, numai suprafețele de teren agricole și acvatice, nu și construcțiile amplasate pe astfel de terenuri.

Învederează că a fost încălcat principiul neretroactivității legii civile, sens în care arată că art. 10 din Legea nr. 82/1993 a intrat în vigoare abia la 28 august 2011, prin modificările aduse de art. 1 pct. 18 din Legea nr. 136 din 5 iulie 2011, iar actele administrative a căror anulare se solicită sunt anterioare actului normativ menționat. Astfel, până la 28 august 2011, terenurile din perimetrul rezervației ocupate de amenajările piscicole și agricole prevăzute în anexa 2 nici măcar nu erau incluse în domeniul public de interes județean aflat în administrarea Consiliului Județean Tulcea.

Instanța de apel a aplicat și interpretat greșit prevederile art. 135 alin. (5) din Constituția României, în speță, atât bunurile litigioase, cât și orice alte bunuri intrate în patrimoniul recurentei prin aportul în natură al Statului Român, nu au făcut niciodată obiectul unui drept de administrare.

Recurenta apreciază că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 9 din 15 februarie 1999 a Curții de Apel Constanța, prin care s-a dispus anularea, în parte, a Deciziei nr. 68/1991, emisă de Prefectura județului Tulcea, doar cu privire la mențiunile referitoare la suprafețele de teren de diferite categorii de folosință, nu și pe cele vizând celelalte categorii de bunuri ce se aflau în patrimoniul recurentei, din care fac parte și construcțiile amplasate pe suprafețele de teren.

4.5 Referitor la soluția privind excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, apreciază că hotărârea este nemotivată, analiza instanței de apel fiind aproape inexistentă.

Consideră că aceeași soluție este și rezultatul depășirii atribuțiilor puterii judecătorești și a normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, prin inversarea sarcinii probei în cadrul procesului civil, cu încălcarea prevederilor art. 249 C. proc. civ.

În acest sens, învederează că instanțele inferioare au plecat de la premiza că bunurile litigioase fac parte din domeniul public al Statului Român prin declarația legii, iar recurenta este datoare să probeze că bunurile respective au devenit proprietatea privată a acesteia. Totodată, instanțele de fond au apreciat că recurenta a beneficiat de un drept de administrare asupra bunurilor respective, însă reclamanta nu a adus nicio probă în acest sens, deși îi incumba sarcina probei.

Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1993, calitate procesuală activă, reductio ad absurdum, putând avea, eventual, Statul Român, nu UAT Județul Tulcea.

Recurenta face referire și la considerentele deciziei nr. 9 din 15 februarie 1999 a Curții de Apel Constanța, din care rezultă că admiterea acțiunii formulate de Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării Tulcea, organismul de administrare a patrimoniului natural din domeniul de interes național al rezervației, înființat prin art. 4 din Legea nr. 82/1993, a fost consecința directă a intrării în vigoare a acestei legi, prin care suprafețele de teren au fost declarate de interes național.

4.6 Relativ la soluția pe fondul cauzei, arată că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit Legea nr. 31/1990 și Legea nr. 15/1990, recurenta apreciind că prevederile art. 20 alin. (2) din acest ultim act normativ au reglementat un mod atipic de stingere a dreptului de proprietate publică, în condițiile în care, la acea dată, nu exista un act normativ care să reglementeze clar regimul juridic al dreptului de proprietate publică, sigurul act normativ care era în vigoare și care poate fi avut în vedere, ca izvor de drept al normelor aplicabile, fiind Legea nr. 18/1991.

Invocă dispozițiile art. 1-6 din Legea nr. 18/1991 și ale art. 7-8 din Legea nr. 213/1998 și arată că dreptul de proprietate publică asupra unor terenuri sau asupra unor bunuri nu poate fi dobândit prin lege, ci trebuie să rezulte dintr-un titlu individual, care să ateste modul de dobândire a proprietății publice.

Învederează că obiectul actelor juridice a căror anulare s-a solicitat sunt construcții speciale de amenajare și de exploatare, nu terenuri agricole ori de altă natură.

Susține că instanța de fond a aplicat un tratament diferențiat pentru două situații care pun în discuție același lucru. Astfel, analizând situația actului constitutiv al societății A. S.A., instanța a reținut că aportul la capitalul social implică, la rândul său, un transfer al dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul aportului, însă nu a reținut același lucru și în cazul recurentei care a invocat un raționament identic în justificarea propriului drept de proprietate.

Recurenta apreciază nefondate considerentele instanței de apel prin care se concluzionează că bunurile litigioase au făcut parte din domeniul public încă de la momentul dobândirii primare a acestora, înainte de 22 decembrie 1989, și au păstrat acest regim juridic și ulterior.

În acest sens, susține, în completarea argumentelor din memoriul de recurs vizând fondul excepției de nelegalitate care solicită a fi aplicate mutatis mutandis (la pct. 4.4), că de la data înființării societății recurente, bunurile litigioase și-au pierdut calitatea de bunuri obiect al unui drept de proprietate publică și au devenit bunuri aflate în patrimoniul unei societăți comerciale de drept privat, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

Consideră că, potrivit argumentului instanței, ar trebui acceptată teza că aceste bunuri, deși au fost vărsate în natură de Statul Român la constituirea capitalului social al unei societăți comerciale de drept privat, au rămas, în același timp, și obiect al dreptului de proprietate publică, ceea ce nu poate fi acceptat.

Recurenta apreciază că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 9 din 15 februarie 1999 a Curții de Apel Constanța, prin care s-a dispus anularea, în parte, a Deciziei nr. 68/1991, emisă de Prefectura județului Tulcea, doar cu privire la mențiunile referitoare la suprafețele de teren de diferite categorii de folosință, nu și pe cele vizând celelalte categorii de bunuri ce se aflau în patrimoniul recurentei, din care fac parte și construcțiile amplasate pe suprafețele de teren.

Prin întâmpinare, intimații Unitatea Administrativ Teritorială - Județul Tulcea și Consiliul Județean Tulcea au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Susțin că instanțele de fond au respectat regulile în materia timbrajului, constatând, în mod legal, că cererea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, în temeiul art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013, iar în privința apelului incident s-a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 28 din același act normativ.

Învederează că nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. cu privire la soluția vizând motivul de apel prin care s-a invocat nemotivarea sentinței apelate, decizia atacată cuprinzând considerentele instanței de apel asupra motivului de apel în discuție.

Invocă motivarea corespunzătoare a deciziei recurate și cu privire la motivul de apel vizând încălcarea principiului disponibilității și contradictorialității, învederând, totodată, că nu se poate reține încălcarea limitelor judecății de către instanța de apel, acestea fiind trasate, în principal, de apelantă.

Relativ la pretinsa nelegalitate a deciziei cu privire la soluția asupra excepției de nelegalitate, învederează că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

În acest sens, arată că hotărârea este motivată în acord cu dispozițiile art. 425 C. proc. civ. și nu există nicio referință în cuprinsul hotărârii din care să rezulte că instanța a invocat și admis o veritabilă excepție de inadmisibilitate a excepției de nelegalitate.

Susțin că instanța de apel nu a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 31/1990, ale Legii nr. 15/1990, ale art. 10 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 82/1993 și ale art. 136 alin. (5) din Constituție, precum și diferite acte normative intrate în vigoare după constituirea recurentei și până la emiterea actelor administrative contestate, astfel cum se afirmă în cererea de recurs. Arată că prin sentința civilă în raport de care a fost invocată autoritatea de lucru judecat au fost anulate dispozițiile din statutele societăților referitoare la includerea în capitalul social a suprafețelor de teren, pășunilor, pădurilor, lacurilor, cât și toate celelalte din perimetrul Deltei Dunării, individualizate în cap. III din statutul fiecărei societăți pârâte, iar potrivit cap. III, art. 6, paragraful al treilea din statutul recurentei era prevăzut că aceasta avea în proprietate amenajări piscicole care se încadrează în categoria toate celelalte din perimetrul Deltei Dunării.

Învederează că sunt neîntemeiate criticile recurentei, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ. cu privire la soluția privind motivul de apel ce viza excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și ale art. 488 alin. (1) pct. 6,7 și 8 C. proc. civ. cu privire la motivul de apel privind caracterul netemeinic al cererii.

Intimatul Guvernul României a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând, în esență, legalitatea deciziei sub aspectul soluției vizând excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1360/2001, a Hotărârii Consiliului Județean nr. 57/2001 privind aprobarea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al județului Tulcea, a Hotărârii Consiliului Județean nr. 100/5/2008 privind modificarea hotărârii Consiliului Județean nr. 57/2001 și a H.G. nr. 1360/2001 privind atestarea domeniului public al Județului Tulcea.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Litigiul poartă asupra unei acțiuni în constatarea nulității unor acte de transfer al dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile constând în diguri de apărare, compartimentare, platforme, terasamente, canale de alimentare, evacuare, drenoare, care aparțin Amenajării Piscicole Independența - Murighiol (respectiv contractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 15.01.2001, încheiat între E. S.A. și C. S.A., și actul constitutiv al societății A. S.R.L. autentificat sub nr. x/21.04.2008 de B.N.P. G. din Tulcea, care cuprinde aportul la capitalul social al acestor bunuri) și revendicarea lor, pe motiv că reprezintă componente ale unei amenajări piscicole cu același regim juridic cu cel al terenului pe care sunt amplasate, teren care aparține domeniului public de interes local al unității administrativ teritoriale Județul Tulcea.

Instanțele de fond au admis acțiunea, reținând, în esență, că bunurile imobile revendicate fac parte din domeniul public al reclamantei întrucât, față de specificul lor, prin efectul Legii nr. 15/1990 nu puteau intra cu titlu de proprietate în patrimoniul entității înființate în baza legii menționate, S.C. E., împrejurare consfințită prin sentința civilă nr. 9/15.02.1999 pronunțată de Curtea de apel Constanța, definitivă prin decizia nr. 1986/2.06.2000 a Curții Supreme de Justiție.

Recurenta a invocat nelegalitatea hotărârilor, formulând critici referitoare la modul de soluționare a unor chestiuni incidentale cu efect peremptoriu asupra soluționării fondului, dar și cu privire la raționamentul ce a susținut soluția dată pe fondul cauzei.

4.1 O primă critică formulată în baza dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., vizează legala timbrare a acțiunii, respectiv a apelului. Astfel, recurenta reproșează instanței de apel greșita validare a hotărârii de primă instanță referitoare la soluția de scutire a reclamantei de la plata taxei judiciare de timbru, prin respingerea apelului împotriva încheierii din 13.05.2021 a Tribunalului Tulcea. Sub același aspect, critică respingerea, în apel, a excepției de netimbrare a apelului incident declarat de reclamantă împotriva soluției de primă instanță de respingere a excepției lipsei de interes a pârâtei în formularea cererii reconvenționale, inițial prin încheierea din data de 9.12.2022 pronunțată de secția a II-a a Curții de Apel Constanța, soluție reținută sub efectul autorității de lucru judecat prin încheierea din data de 30 noiembrie 2023 a secției I a Curții de Apel Constanța, învestită după soluționarea conflictului de competență.

Recurenta susține că au fost greșit interpretate dispozițiile art. 30 alin. (1) teza a II a din O.U.G. nr. 80/2013, întrucât prezentul litigiu nu are ca obiect venituri publice astfel cum sunt definite în art. 30 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, ci declararea nulității unui act juridic, revendicare și repunere în situația anterioară, iar apelul incident, contravaloarea bunurilor revendicate, și că instanța de apel a adăugat la lege și a creat un nou caz de scutire de la plata taxei judiciare de timbru, cu încălcarea limitelor puterii judecătorești și a Constituției, referitor la veniturile publice indirecte, pierzând din vedere că acțiunea dedusă judecății are mai multe capete de cerere principale cu finalitate diferită.

Asupra acestui aspect, se reține că instanța de fond a apreciat că, în cauză, operează scutirea reclamantei de plata taxei judiciare de timbru întrucât litigiul are ca obiect reîntregirea patrimoniului public. La rândul său, instanța de apel a reținut, prin încheierea din 9.12.2022, că sunt incidente dispozițiile art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013, calea de atac fiind scutită de plata taxei judiciare de timbru în măsura în care operează scutirea și pentru acțiunea de primă instanță, urmând ca problema timbrajului să fie reevaluată la momentul analizei motivului de apel având acest obiect. Prin încheierea din 20.11.2023, instanța de apel a considerat că raționamentul anterior a rămas câștigat cauzei.

Analizând, în decizia din apel, chestiunea timbrajului, instanța a reținut că reclamanta are calitatea de instituție publică, iar obiectul acțiunii în revendicare îl constituie bunuri proprietate publică. Deși obiectul acțiunii nu îl reprezintă formal venituri publice, totuși, pentru identitate de rațiune, s-a apreciat că cererea de chemare în judecată trebuie considerată scutită de la plata taxei judiciare de timbru, întrucât obiectul este un bun aflat în domeniul public, generator de venituri publice. În consecință, prin formularea acțiunii în calitatea sa de instituție publică care are în administrare un imobil aflat în proprietatea publică a Județului Tulcea reclamanta formulează o acțiune prin care urmărește protejarea unor venituri publice, astfel că, în virtutea art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013, beneficiază de scutirea de la plata taxei judiciare de timbru.

Aserțiunea instanței de apel s-a fundamentat, astfel, pe împrejurarea că, în situația dedusă judecății, valorificarea potențialului bunurilor aparținând domeniului public exclude existența unui raport juridic de drept privat în care ar putea intra titularul dreptului de proprietate asupra acestor bunuri, care are obligația de a le salvgarda și a le administra în mod eficient, ceea ce presupune atât costuri, cât și venituri de natură publică.

Cu toate acestea, este de reținut faptul că, deși instanța de control judiciar poate evalua, pe lângă timbrajul căii de atac cu care a fost învestită, caracterul timbrabil al cererilor formulate în fața instanței inferioare, o atare evaluare nu poate avea drept consecință decât aplicarea dispozițiilor privind obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente fazelor procesuale anterioare, astfel cum rezultă din interpretarea art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 coroborat cu prevederile conținute în decizia nr. 7/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, fără a putea reforma hotărârea atacată, în lipsa unei baze legale pentru o atare operațiune.

Prin urmare, nici în faza procesuală a recursului validarea acestor susțineri privitoare la greșita reținere a caracterului netimbrabil al cererii nu ar determina decât darea în debit conform normelor cu caracter imperativ menționate anterior și nu ar constitui o cauză de reformare a hotărârii, astfel cum solicită recurenta.

4.2 Într-o altă critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta reproșează instanței de apel că nu a dat o motivare corespunzătoare criticilor deduse judecății prin motivele de apel atât asupra excepțiilor (de nelegalitate, a lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes în formularea cererii reconvenționale), cât și a fondului cauzei, fără a indica în mod concret ce anume ipoteze nu au fost analizate, considerând grosso modo că lipsește raționamentul juridic.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt incidente atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Instanța de apel a analizat cererea dedusă judecății prin raportare la fiecare excepție invocată și la chestiunile de fond, a indicat considerentele de fapt și de drept în temeiul cărora și-a format convingerea, dezvoltând un raționament judiciar propriu, în concordanță cu soluția pronunțată. Astfel cum s-a arătat în mod constant în jurisprudența subsumată analizei acestui motiv de casare, nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanța să răspundă în mod punctual fiecărui argument subsumat pretenției deduse judecății, acestea putând fi grupate în funcție de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raționament unic. Motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. Nici înlăturarea unei apărări contrare situației de fapt stabilite în cauză nu presupune respingerea fiecărui argument în parte dacă acesta nu are legătură cu cele reținute.

Din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanța de apel a motivat în fapt și în drept respingerea excepțiilor, iar în ceea ce privește raționamentul atașat hotărârii de respingere pe fond a cauzei, acesta susține, în esență, soluția, însă instanța, astfel cum urmează a se arăta în continuare analizei, a lăsat neexaminate anumite apărări, invocate în motivele de apel, privitoare la regimul juridic al bunurilor revendicate.

4.3 În temeiul art. 6 din CEDO, coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. și art. 497 teza a II a C. proc. civ., recurenta afirmă că prin apelul formulat a reclamat încălcarea dispozițiilor art. 397 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și a dreptului la un proces echitabil întrucât instanța de fond a încălcat limitele judecății, și, implicit, principiul contradictorialității, schimbând cauza de facto și de jure față de care recurenta a fost considerată neproprietar al bunurilor litigioase, dând eficiență răspunsului la întâmpinare, prin care reclamanta ar fi invocat un drept de administrare al recurentei asupra bunurilor litigioase, cu argumentul că aceasta a avut numai un drept de administrare ad-hoc încă de la constituirea sa și că bunurile nu ar fi intrat niciodată în patrimoniul recurentei. Consideră că, inițial, cauza de fapt si de drept a cererii de chemare în judecată a fost că pârâta a deținut proprietatea bunurilor revendicate până la pronunțarea sentinței civile nr. 9/CA/15.02.1999 a Curții de Apel Constanța, urmată de reîntoarcerea bunurilor în patrimoniul UAT Județul Tulcea după pronunțarea acestei hotărâri. Prin trimiterea la răspunsul la întâmpinare și la împrejurarea că bunurile litigioase nu au părăsit niciodată domeniul public, în considerarea efectului retroactiv al anulării, instanța de fond a schimbat cauza de fapt și de drept, reținând un pretins drept de administrare asupra bunurilor revendicate, caz în care acestea nu ar fi intrat niciodată în patrimoniul recurentei, cu încălcarea principiilor disponibilității și al contradictorialității.

Critica este nefondată. Nu se pune problema modificării cauzei acțiunii prin faptul că instanțele au reținut, în analiza istoricului drepturilor de care fiecare dintre părți se prevalează, a faptului că, în patrimoniul pârâtei, s-a transferat un drept de administrare, calificat ca atare în considerarea naturii juridice a bunului proprietate publică, ce nu putea fi apropriat prin efectul Legii nr. 15/1990. De altfel, chiar prin acțiunea introductivă, reclamanta a negat dreptul de proprietate al pârâtei susținând că aceasta este un detentor precar, în răspunsul la întâmpinare dezvoltând contraargumente tinzând la înlăturarea apărărilor părții adverse, în sensul că bunurile respective nu puteau face decât, cel mult, obiectul unui drept de administrare, succesoarele unității de stat dobândind, astfel, bunurile cu alt titlu, cel de detentor precar, stăpânite pentru altul.

Prin urmare, nu se poate reproșa instanței de apel că a încălcat norme procesuale în condițiile în care natura juridică a dreptului transmis reprezintă o chestiune ce ține de analiza pe fond a cauzei deduse judecății cu privire la îndeplinirea condiției de fond ca partea care a încheiat actul juridic de înstrăinare să fie proprietarul bunului.

4.4 Cu privire la soluția dată excepției de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Județean Tulcea nr. 57/2001, astfel cum a fost modificată prin Hotărârea nr. 100/2008, recurenta este nemulțumită atât de respingerea în apel a criticilor privind lipsa motivării fondului, dar și de argumentația necorespunzătoare din apel, precum și de dezlegarea propriu-zisă dată chestiunii prejudiciale.

Recurenta susține că lipsește o analiză proprie a instanței de apel asupra excepției de nelegalitate. Astfel, relativ la hotărârile consiliului județean, instanța de apel a apreciat că nu pot face obiect al analizei de nelegalitate, iar cu privire la H.G. nr. 1360/2001, a considerat că recurenta nu a indicat dispozițiile legale pretins încălcate la momentul emiterii actului.

Apreciază că instanța de apel, prin modul în care a motivat respingerea excepției de nelegalitate cu privire la hotărârile consiliului județean, a invocat și admis o veritabilă excepție a inadmisibilității, pe care nu a pus-o în discuția părților, fiind încălcat, astfel, principiul contradictorialității.

Relativ la încălcarea dispozițiilor de drept material cu privire la soluția dată asupra excepției de nelegalitate invocate, recurenta susține că instanța de apel i-a încălcat dreptul de proprietate întrucât a scos bunuri ce făceau parte din patrimoniul unei persoane de drept privat, pe care le-a trecut în domeniul public al Consiliului Județean Tulcea. Astfel, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 31/1990 și ale art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, fiind de necontestat dobândirea, de către recurentă, a dreptului de proprietate privată asupra bunurilor revendicate de la data constituirii societății, 1 martie 1991, fără a avea importanță evoluția actelor normative adoptate ulterior, actele administrative emise de autoritățile publice locale ori naționale, precum și hotărârile judecătorești pronunțate. Invocă dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 82/1993 privind constituirea Rezervației Biosferei Delta Dunării, art. 7 și art. 8 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, art. 858 C. civ., art. 44 alin. (3) din Constituție, art. 1 și art. 28 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, susținând că instanța de apel a omis a observa că există o diferență substanțială între bunurile imobile la care face referire art. 10 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 82/1993 (exclusiv terenuri) și bunurile imobile revendicate (construcții specifice pisciculturii), legiuitorul declarând de interes național, ulterior de interes județean, numai suprafețele de teren agricole și acvatice, nu și construcțiile amplasate pe astfel de terenuri.

Învederează și că a fost încălcat principiul neretroactivității legii civile, sens în care arată că art. 10 din Legea nr. 82/1993 a intrat în vigoare abia la 28 august 2011, prin modificările aduse de art. 1 pct. 18 din Legea nr. 136 din 5 iulie 2011, actele administrative a căror anulare se solicită fiind anterioare actului normativ menționat.

Instanța de apel ar fi aplicat și interpretat greșit prevederile art. 135 alin. (5) din Constituția României, în speță, întrucât atât bunurile litigioase, cât și orice alte bunuri intrate în patrimoniul recurentei prin aportul în natură al Statului Român, nu au făcut niciodată obiectul unui drept de administrare.

Recurenta apreciază și că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 9 din 15 februarie 1999 a Curții de Apel Constanța, prin care s-a dispus anularea, în parte, a Deciziei nr. 68/1991, emisă de Prefectura județului Tulcea, doar cu privire la mențiunile referitoare la suprafețele de teren de diferite categorii de folosință, nu și pe cele vizând celelalte categorii de bunuri ce se aflau în patrimoniul recurentei, din care fac parte și construcțiile amplasate pe suprafețele de teren.

Instanța de recurs constată că, în ceea ce privește pretinsa nemotivare a respingerii excepției de nelegalitate, acesta nu se susține. În mod corect instanța de apel a validat hotărârea de primă instanță sub acest aspect, reținând că, în măsura în care constituie acte premergătoare emiterii unui act administrativ, hotărârile consiliului județean nu pot fi supuse acestei proceduri, care vizează hotărârea de guvern de inventariere a domeniului public județean prin care se validează actul preparator. Evaluarea actelor administrative ce pot fi supuse cenzurii jurisdicționale pe calea unei acțiuni în anulare/a unei excepții de nelegalitate în privința îndeplinirii condițiilor legale care au stat la baza edictării lor nu se constituie într-o excepție procesuală de inadmisibilitate ce trebuie discutată distinct, ci face parte din analiza propriu zisă a naturii actului administrativ contestat în această procedură.

În ceea ce privește hotărârea de guvern, nu a fost identificată o dispoziție legală încălcată care să ducă la admiterea excepției de nelegalitate. Recurenta a invocat caracterul privat al bunurilor, dar aceasta constituie o chestiune de drept substanțial, susceptibilă a fi analizată pe calea dreptului comun, și nu reprezintă o încălcare a unei norme de drept public a cărei aplicare poate face obiect al contenciosului administrativ.

În plus, dat fiind caracterul declarativ al acestui inventar, și nu constitutiv de drepturi, chestiunea concursului drepturilor de proprietate asupra bunurilor imobile presupune analiza raportului juridic substanțial în care se cercetează izvorul drepturilor pretinse.

Prin urmare, dispozițiile legale pretins a fi fost nesocotite de către instanța de apel și interpretările date de recurentă se subsumează criticilor care vizează soluția dată pe fondul acțiunii principale deduse judecății, nefiind relevante în verificarea legalității actului administrativ.

4.5 Recurenta critică și modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, pe de o parte pentru lipsa motivării soluției atacate, iar pe de altă parte, considerând că este rezultatul depășirii atribuțiilor puterii judecătorești și a normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, prin inversarea sarcinii probei în cadrul procesului civil, cu încălcarea prevederilor art. 249 C. proc. civ.. În acest sens, susține că instanțele au plecat de la premisa că bunurile litigioase fac parte din domeniul public al Statului Român prin declarația legii și că recurenta a beneficiat de un drept de administrare asupra bunurilor respective, însă reclamanta nu a adus nicio probă în acest sens, deși îi incumba sarcina probei.

Consideră că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1993, cu referire la considerentele deciziei nr. 9 din 15 februarie 1999 a Curții de Apel Constanța, din care rezultă că admiterea acțiunii formulate de Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării Tulcea, organismul de administrare a patrimoniului natural din domeniul de interes național al rezervației, înființat prin art. 4 din Legea nr. 82/1993, a fost consecința directă a intrării în vigoare a acestei legi, prin care suprafețele de teren au fost declarate de interes național.

Analizată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., critica este nefondată.

Potrivit dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond."

Calitatea procesuală se determină prin raportare la litigiul dedus judecății și presupune existența identității între persoana reclamantului, ca titulară a dreptului afirmat (calitate procesuală activă) și cea a pârâtului, de persoană obligată în același raport juridic litigios (calitate procesuală pasivă).

Legitimarea procesuală presupune ca persoana care exercită acțiunea în justiție să se prevaleze de un interes personal și direct și să indice persoana față de care se poate realiza interesul afirmat.

Din această perspectivă, se constată existența unei suprapuneri a calității părților în litigiu cu cea de titulari ai raportului juridic dedus judecății, de vreme ce reclamanta se pretinde titulara unui drept real de proprietate publică asupra bunului pe care îl solicită de la pârâta care susține că acest bun a intrat legal în patrimoniul său privat.

Chestiunea probării acestor afirmații reprezintă un aspect de soluționare pe fond a cauzei, fiind suficient, pentru legitimarea procesuală, a se dovedi interesul promovării acțiunii în constatarea nulității actelor de înstrăinare.

4.6 Relativ la soluția pe fondul cauzei, reluând argumentele expuse și în criticile pe fond ale excepției de nelegalitate, recurenta a susținut că bunurile litigioase îi aparțin întrucât capitalul social al societății s-a format prin aporturi în natură cu bunuri aparținând Statului român, capitalul fiind divizat în acțiuni nominative și vărsat în totalitate la data constituirii societății.

Arată că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit acte normative intrate în vigoare după constituirea societății recurente, cum ar fi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 82/1993 privind constituirea Rezervației Biosferei Delta Dunării, art. 7 și art. 8 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, art. 858 C. civ., art. 44 alin. (3) din Constituție, art. 1 și art. 28 alin. (1) din Legea nr. 33/1994. Susține că interpretarea și aplicarea corectă a acestor norme de drept duce la concluzia clară că recurenta nu a pierdut calitatea de proprietar în favoarea reclamantei, singura modalitate de excludere a bunului din patrimoniul său fiind exproprierea. Consideră că instanța de apel a