ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 127/2024
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 127/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)
Ședința publică din data de 23 ianuarie 2024
Asupra cererilor de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Tulcea la data de 31.10.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a formulat acțiune în contradictoriu cu pârâta CONSILIUL JUDEȚEAN TULCEA, solicitând obligarea acesteia la încheierea acordului de prelungire a contractului de concesiune conform art. 10 din contractul nr. x/1999 pe o durată de 10 ani.
Pârâtul a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat, în temeiul art. 21 lit. j) din contractul de concesiune nr. x/1999, al art. 1270 C. civ., să fie obligat reclamantul pârât A. la predarea terenului în suprafață de 337 ha amplasat în amenajarea agricolă Pardina precum și la plata sumei de 25.482,74 RON reprezentând despăgubirea datorată pentru perioada 16.10.2018-30.11.2018, urmare a nepredării suprafeței concesionate, ce va fi actualizată până la momentul îndeplinirii obligației de predare.
Prin sentința civilă nr. 355/14.03.2019 Tribunalul Tulcea a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tulcea, dosarul fiind înregistrat la această instanță la data de 15.04.2019.
Soluționând cauza, prin sentința civilă nr. 2269 din 20 iulie 2021 Judecătoria Tulcea a admis cererea de chemare în judecată având ca obiect obligația de a face, formulată de către reclamantul pârât - reconvențional A. în contradictoriu cu pârâta reclamantă – reconvențional CONSILIUL JUDEȚEAN TULCEA.
Pe cale de consecință, a obligat pârâta reclamantă pârâtă reconvențional să încheie acordul de prelungire a perioadei de valabilitate a contractului de concesiune nr. x/01.04.1999, astfel cum a fost modificat și completat prin act adițional, pentru o perioadă de 10 ani, cu începere de la 15.10.2018.
Totodată, a respins cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă-reconvențional, ca nefondată.
Prin decizia civilă nr. 213/10.03.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Tulcea a admis apelul formulat de apelanta pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială-Județul Tulcea Prin Consiliul Județean Tulcea, împotriva sentinței civile nr. 2269/20.07.2021 pronunțată de Judecătoria Tulcea în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul reclamant A.; a schimbat sentința civilă nr. 2269/20.07.2021 pronunțată de Judecătoria Tulcea în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul pârât A..
A admis cererea reconvențională formulată de pârâții reclamanți Consiliul Jud. Tulcea și UAT Jud. Tulcea.
A obligat reclamantul pârât A. să predea pârâților reclamanți Consiliul Jud. Tulcea și UAT Jud. Tulcea terenul agricol în suprafață de 337 ha, amplasat în Amenajarea Agricolă Pardina, jud. Tulcea, liber de orice sarcină, care a făcut obiectul contractului de concesiune nr. x/01.04.1999; a obligat reclamantul pârât A. la plata către pârâții reclamanți Consiliul Jud. Tulcea și UAT Jud. Tulcea a contravalorii lipsei de folosință a terenului care a alcătuit obiectul contractului de concesiune nr. x/1999, în cuantum de 467.275,89 RON, constând în beneficiul nerealizat echivalent cu redevența stabilită pentru teren pentru perioada 16.10.2018 - 30.12.2020, precum și în continuare până la data predării efective a terenului.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamantul A., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Constanța sub nr. x/2021.
Prin încheierea nr. 214 din 10 octombrie 2022, a fost admisă excepția necompetenței materiale procesuale a secției I Civile a Curții de Apel Constanța în soluționarea recursului și a fost declinată competența materială procesuală de soluționare a cauzei în favoarea secției a II a Civile de Insolvență și Litigii cu profesioniști și societăți din cadrul Curții de apel Constanța.
Prin decizia civilă nr. 36/08.02.2023 pronunțată în dosarul nr. x/2021, cu majoritate, Curtea de Apel Constanța a respins recursul promovat de recurentul reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 213/10.03.2022, pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr. x/2021, ca nefondat.
La data de 17 mai 2023, revizuentul A. a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei civile nr. 36/08.02.2023 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2021 și cerere de repunere în termen; pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost înregistrat, astfel, dosarul cu nr. x/2023
A solicitat revizuentul admiterea cererii de repunere în termenul de revizuire a considerentelor din cuprinsul deciziei civile nr. 36/08.02.2023, admiterea revizuirii și, pe cale de consecință, anularea hotărârii atacate, înlăturarea considerentelor potrivnice din cuprinsul deciziei civile nr. 36/08.02.2023 și trimiterea cauzei nr. 1317/88/2021* spre rejudecare Curții de Apel Constanța, în baza art. 513 alin. (4) teza finală C. proc. civ., urmare încălcării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârii nr. 89/21.04.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021 al Curții de Apel Constanța, respectiv a hotărârii nr. 983/23.09.2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul civil nr. x/2018
In ceea ce privește termenul de formulare a cererii de revizuire și a cererii de repunere în termen s-au arătat următoarele:
Decizia nr. 36/08.02.2023, a cărei revizuire se solicită, a fost comunicată revizuentului la data de 18.04.2023, ceea ce face ca formularea cererii de repunere în termen și a cererii de revizuire să fie considerate a fi realizate în termen, întrucât incidentă în cauză este teza finală a art. 186 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că termenul de formulare a cererii de repunere în termen, precum și a actului de procedură neîndeplinit este de o lună de zile de la încetarea împiedicării.
Or, încetarea împiedicării formulării cererii de revizuire a avut loc la data comunicării Deciziei nr. 36/2023, respectiv 18.04.2023, dată la care a fost posibil a se lua la cunoștință, în mod obiectiv, de considerentele acestei decizii care se cere a fi revizuită.
S-a reiterat faptul că cererea de revizuire are în vedere efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, mai precis are în vedere contrarietatea între considerente, acestea neputând fi cunoscute de la data pronunțării hotărârii, ci de la data luării la cunoștință asupra conținutului acesteia.
În ceea ce privește motivele temeinic justificate s-au arătat următoarele aspecte:
In speță, s-a solicitat revizuirea Deciziei nr. 36/2023 pronunțată de Curtea de Apel Constanța pe motivul instituit de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și anume existența unor hotărâri definitive potrivnice.
Calea de atac a revizuirii se poate exercita și atunci când contrarietatea există numai între considerentele hotărârilor - efectul pozitiv al autorității de lucru judecat instituit de prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., iar nu neapărat între dispozitivele acestora, deși în situația dată există și o asemenea contrarietate - efectul negativ al autorității de lucru judecat art. 431 alin. (1) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât art. 513 alin. (4) C. proc. civ. face referire la efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că, în situația încălcării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat cauza se va trimite spre rejudecare.
In literatura de specialitate s-a arătat, astfel: "câtă vreme prin art. 461 alin. (1) C. proc. civ., înscris sub titlul "Dispoziții generale", s-a recunoscut posibilitatea atacării doar a considerentelor, înseamnă că și revizuirea poate fi folosită pentru a înlătura considerente ce încalcă autoritatea de lucra judecat a altor considerente."
Insă, pentru a formula calea de atac a revizuirii pentru motivul indicat mai sus este absolut necesar ca partea interesată să ia cunoștință despre considerentele hotărârii ce se solicită a fi revizuită. Or, luarea la cunoștință nu se poate realiza decât ulterior motivării hotărârii și comunicării acesteia.
Astfel, există o împiedicare obiectivă și de nesurmontat cu privire la formularea cererii de revizuire în termenul de o lună de zile de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri.
Trebuie observat că hotărârea din dosarul nr. x/2018 s-a pronunțat la data de 08.02.2023, a fost redactată la data de 07.04.2023, deci peste termenul de o lună în care revizuentul putea formula cerere de revizuire, fiind comunicată la data de 18.04.2023. Ca urmare a redactării cu întârziere a deciziei ce se cere a fi revizuită, cererea de revizuire nu a putut fi formulată în termenul legal.
Pe cale de consecință, în măsura în care motivele pentru care nu s-a respectat termenul de formulare a unei cereri de revizuire se referă atât la necesitatea cunoașterii considerentelor, acestea fiind cele care încalcă autoritatea de lucru judecat a altei hotărâri definitive, cât și la faptul că hotărârea ce se cere a fi revizuită a fost comunicată ulterior termenului impus pentru formularea cererii de revizuire, revizuentul a apreciat că motivele sunt temeinic justificate, iar cererea de repunere în termen este fondată.
Cererea de revizuire a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând revizuentul existența a două hotărâri potrivnice definitive: pe de o parte decizia ce face obiectul revizuirii, pe de altă parte hotărârea nr. 89/21.04.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021 al Curții de Apel Constanța, respectiv hotărârea nr. 983/23.09.2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul civil nr. x/2018
Cu privire la admisibilitatea cererii de revizuire a considerentelor în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a arătat că Decizia nr. 36/2023 ale cărei considerente se solicită a fi revizuite este o hotărâre care evocă fondul, fiind astfel îndeplinită condiția prevăzută la art. 509 alin. (1) C. proc. civ.
De asemenea, este întrunită și condiția de la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv trebuie observat faptul că în speță există hotărâri: definitive: pe de o parte, Hotărârea nr. 89/2022 din 21.04.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021 a Curții de Apel Constanța, precum și Hotărârea nr. 983/23.09.2019 a Curții de Apel Constanța din dosar nr. x/2023 și, pe de altă parte, Decizia nr. 36/08.02.2023 pronunțată în cadrul dosarului nr. x/2021 și pentru care se solicită revizuirea în cauză.
De asemenea, există hotărâri potrivnice:
In acest sens, revizuentul a arătat faptul că prin cele două hotărâri anterioare, arătate mai sus și față de care înțelege să opună autoritatea de lucru judecat, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat: că în contractele de concesiune-tip încheiate de Consiliul Județean Tulcea cu persoanele concesionare, potrivit Legii nr. 219/1998, clauza cuprinsă la art. 10 arată faptul că autoritatea concedentă și-a exprimat acordul încă de la încheierea contractului cu privire la posibilitatea de prelungire a acestuia după expirarea termenului pentru care a fost încheiat - de 20 de ani, prevăzut de art. 7 din contract, la solicitarea concesionarului exprimată în termenul prevăzut în contract; consimțământul concedentului fiind exprimat încă de la momentul încheierii contractului, în temeiul forței obligatorii a contractului, Consiliul Județean poate fi obligat la prelungirea valabilității contractului la simpla cerere a concesionarului, refuzul nejustificat neputând să o absolve pe aceasta de o asemenea obligație;
Pe de altă parte, în cuprinsul considerentelor deciziei atacate prin prezenta, instanța de recurs învestită cu soluționarea unei situații de fapt și de drept identice cu cele din dosarele nr. x/2021 și y/2018 a reținut, în contradictoriu cu cele statuate cu autoritate de lucru judecat în dosarele amintite anterior, faptul că: acordul pentru prelungirea contractului de concesiune ar fi doar al concesionarului, neputând fi vorba despre o singură voință și considerându-se că termenul de 30 de zile la care face referire art. 10 din contract din contractul de concesiune, are în vedere încheierea unui act adițional la contract, fiind astfel necesar ca pentru prelungirea concesiunii să fie manifestată voința concesionarului cu cel puțin 60 de zile anterior expirării termenului și să fie perfectat actul de prelungire cu cel puțin 30 de zile anterior expirării termenului concesiunii: în concret, posibilitatea prelungirii contractului este prevăzută doar pentru ipoteza îndeplinirii cumulative a două condiții: formularea cererii de prelungire de către concesionari cu 60 de zile înainte de terminarea termenului inițial, și necesitatea încheierii acordului ulterior de prelungire a Contractului de concesiune, cu 30 de zile înaintea expirării termenului initial; în lipsa unei noi manifestări de voință în sens pozitiv din partea concedentului CJT, instanța nu poate obliga această autoritate să prelungească valabilitatea contractului de concesiune, nefiind suficientă solicitarea de prelungire exprimată de concesionar.
Așa cum se poate observa pe de o parte, există două hotărâri cu autoritate de lucru judecat prin care se stabilește posibilitatea prelungirii duratei contractelor de concesiune încheiate de CJT cu concesionarii fără a mai fi nevoie de un alt acord de voință al autorității și că, pe de altă parte există o altă hotărâre prin care se stabilește, în considerente, faptul că această prelungire a duratei contractuale nu poate avea loc, întrucât autoritatea publică refuză să își exprime un nou acord față de solicitarea concesionarului.
In ceea ce privește revizuirea considerentelor Dec.civ. nr. 36/2023, revizuentul a apreciat că revizuirea este admisibilă și atunci când contrarietatea există între considerentele hotărârilor - efectul pozitiv al autorității de lucru judecat instituit de prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., iar nu neapărat între dispozitivele acestora - efectul negativ al autorității de lucru judecat art. 431 alin. (1) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât art. 513 alin. (4) C. proc. civ. face referire la efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că, în situația încălcării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat cauza se va trimite spre rejudecare.
In acest context, revizuentul a arătat și faptul că soluția de anulare a ultimei hotărâri urmează a se aplica indiferent că aceasta a nesocotit efectul negativ sau efectul pozitiv a primelor hotărâri. Ceea ce diferă este doar faptul că, în situația încălcării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, ulterior anulării ultimei hotărâri, este necesar să se procedeze la rejudecarea celei de-a doua cauze cu respectarea, de data aceasta, a ceea ce se tranșase deja și intrase în autoritate de lucru judecat printr-o statuare anterioară a unei instanțe.
În continuare, revizuentul a prezentat situația de fapt și situația de drept, potrivit argumentelor prezentate în cererea de revizuire.
Prin întâmpinarea depusă la data de 15.06.2023, intimata UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ - JUDEȚUL TULCEA a invocat excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport de dispozițiile art. 510 alin. (2) C. proc. civ., față de împrejurarea că prima hotărâre a fost pronunțată de Judecătoria Tulcea în dosarul x/2021, instanța mai mare în grad fiind Tribunalul Tulcea; totodată, a invocat excepția tardivității și inadmisibilității cererii de revizuire.
La data de 23.05.2023, sub dosar nr. x/2023, a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți cererea de revizuire și cererea de repunere în termen formulate de revizuentul A., în contradictoriu cu intimata UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ JUDEȚUL TULCEA împotriva deciziei civile nr. 36/08.02.2023 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2021.
Se cuvine a fi subliniat că, întrucât motivele și argumentele din cererea de repunere în termen și cererea de revizuire formulate în dosarul nr. x/2023 sunt aceleași cu cele formulate în dosarul nr. x/2023, acestea nu vor mai fi reluate.
Prin întâmpinarea depusă la data de 29.06.2023, la Curtea de Apel Constanța, intimata UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ - JUDEȚUL TULCEA a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Constanța, în raport de dispozițiile art. 510 alin. (2) C. proc. civ., față de împrejurarea că prima hotărâre a fost pronunțată de Judecătoria Tulcea în dosarul x/2021, instanța mai mare în grad fiind Tribunalul Tulcea; a invocat și excepția tardivității, solicitând, în final, respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă.
Prin decizia civilă nr. 103 din 13 septembrie 2023, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Constanța; a declinat competența de soluționare a cauzei privind cererea de revizuire a deciziei civile nr. 36/08.02.2023 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2021, formulată de revizuentul A. în contradictoriu cu intimata UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ - JUDEȚUL TULCEA, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Cauza, astfel declinată, a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă, la data de 22 septembrie 2023, sub același număr de dosar, respectiv dosar nr. x/2023.
La 25 octombrie 2023 și, ulterior, la 26 octombrie 2023, revizuentul a depus la dosar o cerere de conexare a cauzei la dosarul nr. x/2023 al Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin încheierea din 31 octombrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, acesta a fost înaintat la completul de judecată nr. 7 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în vederea discutării conexării, iar prin încheierea din 2 noiembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, completul respectiv, în temeiul art. 139 alin. (1) C. proc. civ. și art. 106 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești aprobat prin Hotărârea CSM nr. 3243/2022, a dispus conexarea dosarului nr. x/2023 la cauza cu nr. x/2023; dosarul, având ca obiect cauzele reunite, a fost scos de pe rolul Completului 7 și înaintat Completului 4, pentru soluționarea revizuirii.
În ședința publică din 23 ianuarie 2024, Înalta Curte a pus în discuție excepția necompetenței materiale, cererea de repunere în termen și excepția tardivității și a rămas în pronunțare asupra acestora.
Analizând, cu prioritate, excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată de intimată în dosarul nr. x/2023, se reține că, potrivit prevederilor art. 510 alin. (2) C. proc. civ., în cazul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8, cererea de revizuire se va îndrepta la instanța mai mare în grad față de instanța care a dat prima hotărâre.
În cauză, obiectul revizuirii este reprezentat de decizia civilă nr. 36/08.02.2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2021, învederând revizuentul că, prin considerentele acesteia, este încălcată autoritatea de lucru judecat rezultată din deciziile nr. 89/21.04.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021 al Curții de Apel Constanța, respectiv nr. 983/23.09.2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul civil nr. x/2018
Cât timp instanța care a pronunțat decizia civilă nr. 983/23.09.2019 în dosarul civil nr. x/2018, a cărei autoritate de lucru judecat se pretinde a fi fost încălcată prin decizia civilă nr. 36/08.02.2023 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2021, este Curtea de Apel Constanța, în raport de dispozițiile art. 510 alin. (2) C. proc. civ., competența de soluționare a cererii de revizuire aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin urmare, Înalta Curte va respinge excepția necompetenței materiale, invocată de intimată.
Înalta Curte, examinând, cererea de repunere în termenul de declarare a revizuirii, formulată, în fiecare din cele două dosare conexate, de revizuentul A., reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ., partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.
Revizuentul a susținut că, în speță, calea de atac a revizuirii se poate exercita și atunci când contrarietatea există numai între considerentele hotărârilor, iar nu neapărat între dispozitivele acestora, cu atât mai mult cu cât art. 513 alin. (4) C. proc. civ. face referire la efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că, în situația încălcării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat cauza se va trimite spre rejudecare, precum și că împiedicarea a constat în faptul că nu a cunoscut considerentele deciziei atacate, în condițiile în care luarea la cunoștință nu se poate realiza decât ulterior motivării hotărârii și comunicării acesteia. Astfel, există o împiedicare obiectivă și de nesurmontat cu privire la formularea cererii de revizuire în termenul de o lună de zile de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri.
Înalta Curte constată că cererea de repunere în termen nu poate fi primită, întrucât revizuentul nu invocă existența unor motive temeinic justificate care să-l fi împiedicat să formuleze cererea de revizuire în termenul de o lună prevăzut de dispozițiile legale.
În primul rând, Înalta Curte constată că Legea nr. 310/2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1074 din 18 decembrie 2018, a intrat în vigoare de la 21 decembrie 2018 și a adus modificări art. 513 alin. (4) C. proc. civ., iar modificările vizează motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8, însă potrivit art. 24 C. proc. civ., dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite pornite după intrarea acesteia în vigoare.
Or, în cauză, se constată că dosarul în care a fost pronunțată decizia a cărei revizuire se solicită a fost înregistrat pe rolul instanțelor de judecată la data de 31.10.2018, așadar, sunt incidente dispozițiile legale de la data înregistrării inițiale a dosarului.
Apoi, nu pot fi reținute susținerile revizuentului care leagă împiedicarea sa în formularea căii extraordinare de atac de data comunicării deciziei a cărei revizuire se solicită, întrucât contrarietatea privește considerentele hotărârilor judecătorești invocate, având în vedere că dispozițiile care reglementează termenul de exercitare a revizuirii întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu fac nicio distincție în acest sens, iar excepțiile de la regulă trebuie să fie expres prevăzute.
Prin urmare, motivele invocate de revizuent în susținerea cererii de repunere în termen, în sensul că sunt incidente dispozițiile art. 513 alin. (4) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 310/2018, precum și faptul că nu a formulat cererea de revizuire în termenul legal, întrucât nu a avut cunoștință de considerentele deciziei a cărei revizuire o solicită, care i-a fost comunicată la data de 18 aprilie 2023, nu pot fi primite.
În consecință, reținând că nu sunt sunt îndeplinite condițiile art. 186 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de repunere în termen formulată de către revizuent.
Ca atare, examinând cererile de revizuire conexate întemeiate pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în raport de excepția de tardivitate invocată, a cărei analiză este prioritară, față de caracterul său peremptoriu și de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a le respinge, ca tardive, pentru următoarele considerente:
Cererile deduse judecății de față, întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au ca obiect revizuirea deciziei civile nr. 36 din 8 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a Civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți, în dosarul nr. x/2021, pentru contrarietate de hotărâri.
Potrivit art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., termenul de revizuire este de o lună și se va socoti, în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8, de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri.
Fiind un termen stabilit pe luni, devin incidente dispozițiile art. 181 alin. (1) pct. 3 teza I C. proc. civ. care prevăd că termenele socotite pe luni se împlinesc în ziua corespunzătoare din ultima lună.
Astfel, cererea de revizuire poate fi introdusă în termen de o lună de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri, sancțiunea nerespectării acestuia, ca termen imperativ, fiind decăderea din dreptul de a se soluționa pe fond cererea de revizuire.
În speță, hotărârea atacată cu revizuire a fost pronunțată la 8 februarie 2023, dată la care aceasta a devenit definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 și alin. (2) C. proc. civ., moment de la care, potrivit celor ce preced, termenul pentru introducerea cererii de revizuire a început să curgă.
Calculând termenul de revizuire în acord cu dispozițiile legale mai sus redate, Înalta Curte constată că acesta s-a împlinit la data de 8 martie 2023, or revizuentul a promovat calea de atac a revizuirii în dosarul nr. x/2023 la data de 17 mai 2023, respectiv în dosarul nr. x/2023 la data de 18 mai 2023, după împlinirea acestui termen.
În cauză nu pot fi reținute argumentele revizuentului prin care, în fapt, se susține că această cale de atac poată fi exercitată doar de la momentul la care este comunicată hotărârea a cărei revizuire se solicită, întrucât atunci se cunosc considerentele.
Înalta Curte reține că termenul prevăzut de lege pentru exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, în cazul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., curge de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri, respectiv de la pronunțare, astfel încât este lipsită de relevanță cunoașterea considerentelor hotârii atacate din această perspectivă.
De vreme ce dispoziția legală incidentă este clară, în sensul că momentul de început al termenului procedural de decădere este marcat exclusiv de data rămânerii definitive a acestei hotărâri, nu are nicio importanță că hotărârea atacată a fost comunicată la un termen ulterior pronunțării.
În acest context, trebuie amintit și faptul că instanța de contencios constituțional a statuat, prin decizia nr. 8/14 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 446 din 27 mai 2020, în sensul că dispozițiile art. 511 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt constituționale, respingând, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate.
În considerentele acestei decizii s-au reținut următoarele: "16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că textul de lege criticat stabilește termenul în care poate fi introdusă o cerere de revizuire justificată de existența unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. Acesta este de o lună de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri, în condițiile în care, potrivit art. 634 alin. (2) din C. proc. civ., unele hotărâri devin definitive la data pronunțării (este vorba despre hotărârile date în recurs și cele pentru care legea nu prevede posibilitatea atacării lor cu apel sau cu recurs). Autoarele excepției de neconstituționalitate critică, în esență, faptul că, întrucât termenul de o lună prevăzut în acest sens începe să curgă de la momentul pronunțării celei de-a doua hotărâri, persoana interesată se află în imposibilitatea de a utiliza această cale de atac atunci când nerespectarea autorității de lucru judecat este determinată de contrarietatea considerentelor pe care se bazează hotărârile prin raportare la care se invocă motivul de revizuire menționat, deoarece nu poate lua cunoștință de acestea în timp util.
Față de această critică, Curtea reține că, potrivit art. 513 alin. (4) teza a doua din C. proc. civ., în redactarea pe care textul o avea la data ridicării excepției de neconstituționalitate, efectul admiterii revizuirii îl constituie anularea celei din urmă hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare. Revizuirea reprezintă o cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă. De aceea, în cadrul judecării acesteia nu este permisă și soluționarea fondului pricinii. În ipoteza în care constată existența motivului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8, instanța competentă să soluționeze cererea de revizuire nu examinează temeinicia hotărârii atacate și nu decide care dintre hotărârile în discuție este cea judicioasă, ci se rezumă la a anula ultima hotărâre cu privire la care constată că nesocotește autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare. Pentru a decide astfel, instanța se pronunță asupra identității de părți, obiect și cauză în procesele soluționate prin hotărârile comparate, care indică încălcarea autorității de lucru judecat a celei mai întâi pronunțate. Or, în verificarea existenței triplei identități menționate, nu este necesar ca instanța care soluționează cererea de revizuire să analizeze considerentele pe care instanțele și-au fondat soluțiile pronunțate, ci soluția pronunțată și impusă prin dispozitivul hotărârilor. Art. 461 alin. (1) din C. proc. civ. clarifică obiectul asupra căruia poartă orice cale de atac, stabilind că partea din hotărâre împotriva căreia se îndreaptă aceasta este soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii. Așadar, revizuirea, la fel ca orice altă cale de atac, indiferent de caracterul acesteia - ordinară sau extraordinară, de reformare sau de retractare, devolutivă sau nedevolutivă - se îndreaptă împotriva soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii. Chiar dacă, în concepția actuală a C. proc. civ., se bucură de autoritate de lucru judecat atât dispozitivul hotărârii, cât și considerentele pe care acesta se sprijină, după cum prevede art. 430 alin. (2), revizuirea întemeiată pe motivul nesocotirii autorității de lucru judecat nu poate viza decât soluția pronunțată, de vreme ce efectul admiterii cererii de revizuire este, așa cum s-a arătat mai sus, anularea ultimei hotărâri, în întregul ei, fără analiza eventualei contrarietăți existente între considerentele decisive ale hotărârilor în discuție.
Este adevărat că art. 461 alin. (2) reglementează și problema considerentelor, în sensul că, potrivit acestuia, calea de atac poate să vizeze anumite considerente ale hotărârii, și anume cele prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea. Într-o asemenea situație, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate. Această ipoteză este valabilă însă numai în ceea ce privește căile de atac de reformare, întrucât necesită un control judiciar efectiv al hotărârii, iar nu și în ceea ce privește căile de atac de retractare, așa cum este revizuirea. Astfel, considerentele decizorii, prin care a fost soluționată pe cale incidentală o chestiune litigioasă, Curtea observă că nu pot constitui motiv de revizuire a celei de-a doua hotărâri ca urmare a faptului că ar contraveni considerentelor decizorii cuprinse într-o altă hotărâre anterioară. Aceasta, deoarece o astfel de ipoteză este exclusă de existența unei alte căi procedurale puse la îndemâna părții interesate încă din timpul soluționării celui de-al doilea proces, și anume posibilitatea acesteia de a invoca excepția autorității de lucru judecat cu referire la soluția dată cu privire la aceeași chestiune litigioasă rezolvată pe cale incidentală într-o cauză precedentă. Prin urmare, în condiții de diligență procesuală, se poate preveni apariția unor considerente decizorii contradictorii, astfel încât să nu se mai pună problema unei eventuale revizuiri întemeiate pe un asemenea motiv.
În consecință, faptul că termenul de introducere a cererii de revizuire curge de la pronunțarea ultimei hotărâri nu împiedică accesul la justiție al părții și nu contravine prevederilor art. 129 din Constituție referitoare la exercitarea căilor de atac, întrucât demonstrarea existenței motivului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu presupune cu necesitate cunoașterea considerentelor dezvoltate de instanța care a pronunțat ultima hotărâre, ci implică doar argumentarea existenței identității de părți, obiect și cauză din cele două procese, lucru posibil și în lipsa motivării hotărârii a cărei revizuire se solicită."
Aceeași soluție și motivare a adoptat Curtea Constituțională și prin alte decizii ale sale, cum ar fi Decizia nr. 346/16 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 1104 din 19 noiembrie 2020, Decizia nr. 495/25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 963 din 20 octombrie 2020 (paragrafele 19-22), Decizia nr. 536 din 2 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 969 din 21 octombrie 2020 (paragrafele 16-20).
De altfel, prin cele menționate, revizuentul își invocă propria culpă cu privire la neexercitarea revizuirii în termenul prevăzut de lege.
În acest context, trebuie amintit că art. 10 alin. (1) din C. proc. civ. instituie părților îndatorirea să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător, să își probeze pretențiile și apărările, precum și să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului, fără întârziere.
Așa fiind, în temeiul art. 511 alin. (1) pct. 8 raportat la art. 513 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca tardive cererile de revizuire conexate, formulate împotriva deciziei civile nr. 36 din 8 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a Civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți, în dosarul nr. x/2021.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepția necompetenței materiale, invocată de intimată.
Respinge, ca neîntemeiată, cererea de repunere în termen, formulată de revizuent.
Respinge ca tardive cererile de revizuire conexate, formulate de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 36 din 8 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a Civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți, în dosarul nr. x/2021.
Cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare, care se depune la Înalta Curte de Casație și Justiție.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2024.