ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 891/2025

Ședința publică din data de 21 mai 2025

Deliberând asupra recursului, reține următoarele:

Prin sentința civilă nr. 827/26.03.2021, Judecătoria Tulcea, secția Civilă și Penală a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Județul Tulcea, prin Consiliul Județean Tulcea, în contradictoriu cu pârâtul A., a admis cererea reconvențională formulată de pârât, a obligat reclamanta-pârâtă să încheie acordul de prelungire a perioadei de valabilitate a contractului de concesiune nr. x/02.04.1998, astfel cum a fost modificat și completat prin acte adiționale, pentru o perioadă de 10 ani, începând de la 15.10.2018.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Județul Tulcea, prin Consiliul Județean Tulcea a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 616/16.06.2022, Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul, a schimbat în tot sentința atacată în sensul că a admis cererea principală, a obligat pârâtul să predea reclamantei terenul agricol în suprafață de 722 mp, amplasat în Amenajarea B. și să-i plătească suma de 621.018,91 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a acestuia pentru perioada 16.10.2018-29.02.2020; a respins cererea reconvențională ca nefondată.

Împotriva deciziei instanței de apel, pârâtul A. a declarat recurs.

În cursul judecății recursului, la termenul din 17.04.2024, recurentul A. a formulat o cerere de recuzare împotriva a doi dintre membrii completului C1 recurs, respectiv doamnele judecător C. și D., care a fost respinsă prin încheierea din 18.04.2024, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți.

Ulterior, prin decizia nr. 78/LP/24.04.2024, aceeași curte de apel, cu majoritate, a respins ca nefondat recursul promovat de A..

Împotriva încheierii din 18.04.2024, A. a declarat recurs.

În motivare, subsecvent prezentării etapelor procesuale ale litigiului și motivelor care au determinat formularea cererii de recuzare, recurentul a criticat încheierea atacată prin prisma motivelor de nelegalitate privind nesocotirea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motivarea hotărârii și încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Un prim motiv de recurs a vizat nelegala compunere a completului de judecată care a soluționat cererea de recuzare, întrucât nu era incidentă regula repartizării aleatorii, ci cea instituită de art. 109 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, potrivit căruia cererea de recuzare vizând o parte din membrii completului de judecată va fi soluționată de un complet constituit prin includerea judecătorului sau judecătorilor stabiliți prin planificarea de permanență.

A susținut că, în cauză, completul care a soluționat cererea de recuzare a fost prezidat de al treilea membru al completului de recurs, nerecuzat, fără a se face dovada că acesta era desemnat judecător de permanență pentru ziua respectivă, iar ceilalți doi membri au fost desemnați de președintele secției, funcție pe care o deținea chiar unul dintre judecătorii recuzați. În opinia recurentului, această modalitate de desemnare relevă un conflict de interese, întrucât judecătorul recuzat a desemnat pe doi dintre judecătorii care au soluționat cererea de recuzare, iar cel de-al treilea, președintele completului, era incompatibil, potrivit dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., deoarece trebuia să judece cererea de recuzare a colegilor săi din completul învestit cu soluționarea recursului.

Autorul recursului a arătat că încheierea recurată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept privind imparțialitatea instanței, întrucât în cauză există bănuiala legitimă că procesul a fost judecat părtinitor la Tribunalul Tulcea, având în vedere că reclamanta este o autoritate cu o poziție de control și influență la nivelul autorităților din Dobrogea.

A mai susținut că cei doi membri ai completului de recurs pe care i-a recuzat s-au mai pronunțat, într-o cauză similară, asupra clauzei de prelungire a unui contract de concesiune având conținut identic cu cea supusă analizei în prezentul litigiu; în consecință, în opinia recurentului, soluția din acest dosar era previzibilă, fiind astfel incident cazul de incompatibilitate reglementat de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Sub acest aspect, a subliniat că este nelegală motivarea încheierii atacate, potrivit căreia norma de drept evocată vizează doar ipoteza în care judecătorul își exprimă părerea față de soluția ce o va da în speța dedusă judecății, deoarece, cum norma de drept nu distinge, antepronunțarea vizează orice atitudine a judecătorului de a lăsa să se înțeleagă ce soluție va pronunța, exprimată oriunde, în orice împrejurare, iar nu neapărat în cadrul dosarului de soluționat.

Autorul căii de atac a arătat că lipsa de imparțialitate rezultă și din modul în care completul învestit cu soluționarea recursului a dispus anumite măsuri procedurale, pe care ulterior nu le-a mai respectat, precum și din faptul că dosarul a fost declinat succesiv între secțiile Curții de Apel Constanța, cu scopul de a fi judecat de către un anumit complet, aspect care rezultă din fișa dosarului, pe care nu se menționează dacă repartizarea s-a făcut aleatoriu sau manual.

Potrivit recurentului, decizia pronunțată în dosar, cu votul majoritar al celor doi membri ai completului pe care i-a recuzat, confirmă faptul că nu a beneficiat de o judecată corectă și imparțială.

În continuare, a susținut că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil garantat de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, pentru respectarea căruia trebuie cenzurată orice aparență de subiectivism și părtinire a instanței de judecată.

A mai arătat că art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. reglementează incompatibilitatea judecătorului pentru alte elemente care nasc îndoieli privind imparțialitatea, fără a impune existența unor probe certe, astfel că cererea de recuzare poate fi admisă pe baza percepției subiective a titularului său, întemeiată pe aspecte de natură să dea naștere îndoielii vizate de legiuitor.

Recurentul a conchis, prezentând considerații teoretice, jurisprudența instanțelor române și a celei europene referitoare la imparțialitate, că cererea sa de recuzare trebuia admisă, întrucât normele de drept intern și comunitar impun judecătorului obligația de a fi imparțial pentru a se asigura calitatea actului de justiție.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 și 8 C. proc. civ.

La 26.08.2024 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea formulată de intimata Unitatea Administrativ Teritorială Județul Tulcea, prin care a solicitat respingerea recursului.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a relevat că, față de ipoteza regăsită în prezenta cauză, în practica acestui complet nu a existat un punct de vedere unitar asupra admisibilității căii de atac a recursului; raportul a fost analizat și comunicat către părți, însă numai recurentul și-a exprimat punctul de vedere.

La termenul din 26.02.2025, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, constatând că nu s-a întrunit unanimitatea membrilor completului de judecată, a admis în principiu recursul, iar părțile au fost citate pentru dezbateri.

La termenul de astăzi, Înalta Curte a pus în dezbaterea părților excepția inadmisibilității recursului declarat împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare și împotriva deciziei instanței de apel, asupra căreia, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., reține următoarele:

Din examinarea actelor dosarului rezultă că la data de 30.04.2024 reclamantul a declarat recurs împotriva încheierii din data de 18.04.2024, pronunțată în dosarul nr. x/2021, prin care Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți a respins cererea de recuzare formulată împotriva membrilor completului de judecată învestit cu soluționarea recursului declarat de A. împotriva deciziei civile nr. 616/16.06.2022 a Tribunalului Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal. Încheierea din data de 18.04.2024 a fost comunicată recurentului la data de 26.04.2024, iar decizia nr. 78/LP/24.04.2024 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți, prin care a fost soluționat, pe fond, recursul, la data de 01.07.2024.

Înalta Curte notează că, potrivit art. 53 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., "încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri".

Textul articolului citat recunoaște îndreptățirea părții care a formulat o cerere de recuzare, ce a fost respinsă de către instanța care a soluționat în mod definitiv cauza dedusă judecății, de a ataca cu recurs, la instanța ierarhic superioară, încheierea prin care a fost soluționat incidentul procedural, prevăzând în acest sens un termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii definitive.

În prezenta cauză, decizia nr. 78/LP/24.04.2024 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți are caracter definitiv, în sensul art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și a fost comunicată recurentului la data de 01.07.2024, ulterior comunicării încheierii din 18.04.2024, de respingere a cererii de recuzare. Recursul împotriva acestei din urmă încheieri a fost declarat după pronunțarea deciziei nr. 78/LP/24.04.2024, respectiv la data de 30.04.2024, însă nu în termenul prevăzut de lege, de 5 zile de la comunicarea deciziei (01.07.2024 - 08.07.2024 inclusiv).

În acest context, Înalta Curte notează, în primul rând, faptul că premisele exercitării acestui drept de recurs sunt reprezentate de soluțiile nefavorabile pronunțate atât asupra cererii de recuzare, cât și asupra cauzei în care aceasta a fost formulată, în caz contrar neputând fi conturată condiția interesului părții în declanșarea controlului judiciar al încheierii de respingere a cererii de recuzare. Aceste premise sunt îndeplinite în cauză.

În al doilea rând, se observă că acest termen special de recurs, de 5 zile de la comunicarea hotărârii definitive, a fost statuat în noul cadru legislativ prin dispoziții derogatorii de la cele ale art. 485 alin. (1) C. proc. civ., pe de o parte, în favoarea titularului cererii de recuzare respinse, pentru a garanta acestuia accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil, inclusiv în situația în care incidentul procedural intervine pe parcursul judecării procesului în ultimă instanță și există una ierarhic superioară acesteia, iar pe de altă parte, în favoarea părții care a câștigat definitiv litigiul, în scopul asigurării respectării principiilor securității raporturilor juridice și soluționării cauzelor într-un termen rezonabil.

În al treilea rând, notează faptul că regula generală în materia căilor de atac este cea a declarării acestora de la comunicarea actului de procedură contestat, tocmai în scopul luării la cunoștință a soluției pronunțate și a considerentelor acesteia, respectiv a conținutului hotărârii în ansamblul său, împrejurare de natură a genera interesul declanșării controlului judiciar și a condiționa motivarea căii de atac formulate. Deopotrivă, în materia analizată nu sunt aplicabile prevederile art. 468 alin. (3), raportate la cele ale art. 485 alin. (1) teza a II-a și art. 494 C. proc. civ., nefiind operabil principiul echipolenței, în condițiile în care legiuitorul a înțeles să stabilească un alt reper pentru curgerea termenului, decât cel al comunicării încheierii atacate înseși.

În prezentul context procesual, soluția de respingere a cererii de recuzare a fost cunoscută de părți încă din timpul procesului, respectiv anterior datei pronunțării hotărârii definitive - 24.04.2024 și datei comunicării acesteia - 01.07.2024. Cu toate acestea interesul și dreptul titularului cererii de recuzare respinse de a exercita calea de atac a recursului s-a născut la data pronunțării soluției nefavorabile și asupra cauzei, prin decizia nr. 78/LP/24.04.2024, iar nu la data pronunțării încheierii de respingere a cererii de recuzare, 18.04.2024, când nu se cunoștea încă finalitatea procesului.

În aceste condiții, declararea căii de atac a recursului împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare, la data de 30.04.2024, după pronunțarea hotărârii definitive, însă nu în termenul de 5 zile de la comunicarea acesteia, nu poate fi de natură a îmbrăca valențele de inadmisibilitate invocate, din perspectiva afectării dreptului de condiția suspensivă a comunicării deciziei. Aceasta deoarece, în cazul particular supus atenției, cerința comunicării hotărârii definitive a fost prevăzută de legiuitor exclusiv în scopul luării la cunoștință despre soluția pronunțată pe fondul litigiului, cea nefavorabilă fiind singura în măsură să genereze interesul și, respectiv, dreptul titularului cererii de recuzare respinse de a acționa în sensul reformării acesteia și, pe cale de consecință, a deciziei. În caz contrar, o soluție definitivă pe fondul litigiului favorabilă titularului cererii de recuzare respinse nu poate fi de natură a legitima interesul acestuia de a demara controlul judiciar al încheierii, întrucât ipoteza casării acesteia ar atrage, în mod necesar, și soluția drastică a casării deciziei definitive, potrivit art. 53 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., generând practic un conflict indezirabil între finalitatea demersului judiciar și folosul practic urmărit.

Or, în cauză, recurentul a luat cunoștință despre soluția nefavorabilă statuată de hotărârea definitivă cel mai târziu la data declarării de către aceasta a căii de atac, 30.04.2024, iar criticile dezvoltate în recursul exercitat împotriva încheierii din 18.04.2024 nu se raportează la considerentele deciziei definitive, cunoscute abia la data comunicării, ci, dimpotrivă, la motivele invocate în susținerea cererii de recuzare și la soluția de respingere a acesteia, aspecte cunoscute recurentului anterior pronunțării și comunicării deciziei definitive.

Față de acest context, instanța supremă, cu majoritate, arată că excepția inadmisibilității recursului declarat de recurentul-pârât împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare, între momentul pronunțării soluției definitive pe fondul litigiului și cel al comunicării acesteia, apare ca fiind caracterizată de un formalism excesiv, astfel încât urmează a fi înlăturată.

Înalta Curte, cu majoritate, subliniază că această soluție se justifică din perspectiva împrejurării că prevederile art. 53 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., ce instituie termenul de atacare a încheierii de respingere a cererii de recuzare, nu pot fi interpretate restrictiv, în sensul că ar avea ca scop împiedicarea părții interesate, care a luat cunoștință despre hotărârea definitivă chiar de la data pronunțării acesteia, sau în orice alt moment anterior comunicării ei, să conteste imediat încheierea de respingerea a cererii de recuzare, ori determinarea părții interesate de a rămâne în expectativă, urmărind și așteptând motivarea și comunicarea deciziei definitive, pentru ca ulterior, în termen de 5 zile, să atace încheierea prealabilă acesteia. Dimpotrivă, legiuitorul a urmărit să prescrie un termen limită, dincolo de care, în interesul public al bunei administrări a justiției și al securități raporturilor juridice, încheierea pretins nelegală nu mai poate fi contestată, rolul instituirii curgerii termenului de recurs de la comunicarea deciziei pronunțate pe fondul cauzei neputând fi acela al limitării accesului părții interesate de a o ataca în instanță pe cea dintâi, anterior comunicării deciziei definitive.

Așadar, în opinie majoritară, nu se poate reține că o asemenea cale de atac poate fi exercitată exclusiv între momentul comunicării hotărârii definitive și momentul împlinirii termenului de 5 zile, deoarece, în măsura în care partea interesată, cum este și cazul recurentului de față, cunoaște soluția statuată de hotărârea definitivă (considerentele acesteia fiind irelevante în materia analizată) anterior comunicării ei, nimic nu se opune ca, în manifestarea unei conduite procesuale diligente, să exercite calea de atac a recursului, comunicarea devenind, pentru aceasta, lipsită de consecințe juridice.

Concluzionând, vocația părții la recurs, conturată la momentul respingerii cererii de recuzare, se transformă ulterior într-un drept la exercitarea căii de atac, prin intermediul interesului de a acționa - născut la data pronunțării unei hotărâri definitive nefavorabile în cauză, iar nu la momentul cunoașterii considerentelor acesteia, în urma comunicării ei.

În continuare, examinând motivele de recurs vizând încheierea din data de 18 aprilie 2024, în limita criticilor formulate și cu observarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 1, pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, cu majoritate, reține următoarele:

Înalta Curte va analiza cu prioritate motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care, dacă ar fi găsit întemeiat, ar conduce la casarea hotărârii judecătorești criticate și ar face de prisos cercetarea celorlalte motive de nelegalitate.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei".

Așadar, intră în sfera acestui motiv de casare lipsa motivării, înțeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., cât și din perspectiva conținutului considerentelor, înțeles ca o contragere excesivă a raționamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esențial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit și inteligibil pentru părți ori pentru instanța care exercită un control de legalitate asupra acesteia. Acest motiv de nelegalitate vizează și ipoteza motivelor contradictorii, incidentă când se constată contrarietate între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată sau contrarietate între dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii sau invers. Totodată, același caz de casare este aplicabil și în situația în care hotărârea conține numai motive străine de cauze, adică atunci când este, practic, nemotivată.

Analizând încheierea recurată, Înalta Curte va înlătura motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reținând invocarea lui formală, întrucât titularul căii de atac nu a dezvoltat critici concrete referitoare la motivarea hotărârii judecătorești sau care să poată fi încadrate în cazul de nelegalitate reglementat de norma de drept indicată.

Aceeași concluzie se impune și față de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., normă de drept care stabilește că hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, având în vedere că recurentul nu a indicat nesocotirea unui asemenea text legal, ci numai a unor norme de drept procesual, astfel cum sunt dispozițiile din C. proc. civ. referitoare la cazurile de incompatibilitate, dar și cele din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești invocate de recurent, care reglementează, administrativ, modalitatea de compunerea a completurilor de judecată în ipoteza incidentului procedural al recuzării judecătorilor. De aceea, criticile vizând aceste norme de procedură vor fi examinate circumscris motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,

Referitor la nesocotirea cerințelor legale privind alcătuirea instanței, recurentul a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., arătând că au fost încălcate dispozițiile legale care stabilesc modalitatea de constituire a completului de judecată învestit cu soluționarea cererii de recuzare.

Contrar susținerilor acestuia, instanța supremă constată că, în speță, cererea de recuzare formulată în etapa judecării recursului promovat împotriva deciziei civile nr. 616/16.06.2022 a Tribunalului Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, a vizat doi membrii ai completului C1 recurs, respectiv pe doamnele judecător C. și D., iar nu întregul complet de judecată.

În această ipoteză, sunt incidente prevederile art. 109 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 3243/22.12.2022 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru Judecători, potrivit cărora "În situația în care incidentele procedurale se referă la o parte din membrii completului de judecată, soluționarea acestora se va face de către un complet constituit prin includerea judecătorului sau a judecătorilor stabiliți prin planificarea de permanență, pe materii, realizată cel puțin trimestrial". Potrivit alin. (7) al aceluiași articol, "planificarea de permanență se face pentru fiecare zi. Incidentele procedurale se soluționează, de regulă, în ziua în care au fost invocate. Întregirea completului se face cu judecătorul sau judecătorii din planificarea de permanență din ziua în care acestea au fost invocate".

Așadar, completul care soluționează cererea de recuzare a doi dintre judecătorii completului de recurs, va fi compus din judecătorul care nu a fost vizat de cererea de recuzare și alți doi judecători din cei stabiliți prin planificarea de permanență.

În cauză, potrivit rezoluției de pe cererea de recuzare, președintele secției a II-a Civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți a Curții de Apel Constanța a stabilit compunerea completului care urma să soluționeze cererea de recuzare, în temeiul normelor de organizare anterior evocate, a căror aplicarea nu se poate reține ca a fi greșită.

Prin urmare, vor fi înlăturate susținerile recurentului în sensul că la dosarul cauzei nu a fost anexată dovadă că cel de-al treilea membru al completului C1recurs era desemnat ca judecător stabilit prin planificarea de permanență, de vreme ce, în raport de prevederile art. 109 alin. (4) din Regulament, judecătorul nerecuzat rămâne în complet, iar întregirea completului se face cu judecătorii indicați în planificarea de permanență. Consecvent, doamna judecător E., nefiind vizată de cererea de recuzare, în mod corect a făcut parte din completul care a soluționat cererea de recuzare, alături de alți doi judecători, desemnați din planificarea de permanență.

Înalta Curte va înlătura și critica referitoare la pretinsul conflict de interese rezultând din împrejurarea că unul dintre judecătorii recuzați este cel care a desemnat membrii completului învestit cu soluționarea cererii de recuzare care îl viza și pe acesta, având în vedere că acesta, în calitate de președinte al secției a II-a Civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți a Curții de Apel Constanța, și-a exercitat atribuțiile conferite de regulament, respectând regulile de constituire a completelor, expres reglementate de acest act normativ.

Articolul 20 alin. (1) lit. a) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești stabilește că președintele secției răspunde de buna organizare a activității de judecată la nivelul secției, una dintre atribuțiile sale fiind să formuleze "propuneri privind înființarea și desființarea, compunerea și configurarea completurilor de judecată, pe care le înaintează președintelui instanței". Totodată, potrivit art. 109 alin. (6) din același regulament, "planificarea de permanență se întocmește de președintele instanței pe baza propunerilor formulate de președinții de secție, ținându-se cont de completurile de judecată din care face parte judecătorul, având prioritate asigurarea timpului necesar studierii dosarelor".

Cuprinsul acestor norme de organizare demonstrează, fără echivoc, faptul că planificarea de permanență este aprobată de președintele instanței, iar nu de președintele secției, care face doar propuneri privind completurile de judecată. În speță planificarea de permanență fiind aprobată de președintele Curții de Apel Constanța, este exclus ca judecătorii care au întregit completul învestit cu soluționarea cererii de recuzare să fi fost desemnați pe criterii subiective de către președintele secției a II-a Civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți a curții de apel.

Nici criticile încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (5) C. proc. civ., vizând încălcarea unor norme de procedură privind incompatibilitatea judecătorilor, nu sunt fondate.

Astfel, nu poate fi circumscrisă ipotezei reglementate de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. împrejurarea că președintele completului care a judecat incidentul procedural, fiind cel de-al treilea membru al completului de recurs, nerecuzat, precum și ceilalți doi judecători care au întregit completul, fiind pe lista de permanență, erau colegi cu cei care au fost vizați prin cererea de recuzare, fiind astfel de notorietate relațiile apropiate dintre aceștia, ceea ce ar genera îndoieli asupra imparțialității completului care a pronunțat încheierea din 18.04.2024, întrucât toți judecătorii unei secții sunt colegi, iar normele de organizare imperative dispun constituirea completului care judecă incidentul procedural prin includerea altor judecători chiar din secția respectivă.

Sub aspectul incidenței cazului de incompatibilitate reglementat de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., potrivit căruia nu poate judeca procesul judecătorul care "și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece", se constată că, în speță, criticile recurentului relevă îndoielile sale cu privire la imparțialitatea judecătorilor vizați de cererea de recuzare rezultând, în principal, din faptul că au pronunțat decizia civilă nr. 36/08.02.2023, în dosarul nr. x/2021 al Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți, într-o cauză având obiect identic cu cea a recurentului, care a presupus că aceeași soluție se prefigurează și în cauza pendinte.

Analizând acest argument, Înalta Curte, în majoritate, constată că dosarul invocat în susținerea cererii de recuzare a avut alt reclamant și o altă cauză, fiind vorba de contracte de concesiune diferite, astfel că nu se poate reține incidența cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care presupune cu necesitate ca judecătorul recuzat să-și fi exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece. Cu alte cuvinte, ceea ce contestă autorul recursului este modalitatea de soluționare a problemei de drept ridicate în cauză, aceasta încercând să evite o posibilă soluție nefavorabilă, însă un asemenea argument nu poate fi circumscris cazului de incompatibilitate invocat.

Așadar, faptul că un magistrat a dat o anumită soluție într-un dosar și că există posibilitatea ca aceeași soluție să fie pronunțată și în alte dosare, în sensul de a dezlega identic o anumită problemă de drept, nu constituie un element care să determine admiterea unei cereri de recuzare, câtă vreme această ipoteză nu se regăsește printre cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 41 și art. 42 C. proc. civ.

Nici împrejurarea că soluția pronunțată în dosarul în care recurentul a formulat cerere de recuzare a fost adoptată cu majoritate nu conferă caracter fondat criticilor sale privind lipsa de imparțialitate, ci demonstrează faptul că cei doi judecători au fost consecvenți în opinia exprimată asupra aceleiași chestiuni de drept dezlegate în dosare diferite.

Aceeași concluzie se impune și cu privire la pretinsa incompatibilitate care ar rezulta din calitatea părții adverse de autoritate cu poziție de control și influență asupra celor din Dobrogea sau din măsurile procedurale pe care instanța le-a luat pe parcursul procesului, aspecte care nu pot fi încadrate în cazurile reglementate de art. 42 C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte, cu majoritate, constată că recurentul nu a făcut dovada unor elemente de natură să nască, în mod întemeiat, îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorilor, în accepțiunea art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 C. proc. civ.

Pe de altă parte, nici invocarea de către recurent a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului nu este în măsură să conducă la o altă soluție, câtă vreme aspectele privind imparțialitatea judecătorilor se analizează punctual, în circumstanțele concrete ale cauzei în care se identifică eventuala situație de incompatibilitate, și nu prin raportare la alte procese soluționate în mod similar. De altfel, cauzele din jurisprudența CEDO indicate de titularul căii de atac relevă aspecte cu caracter general referitoare la imparțialitatea judecătorilor, fără a se reține, ca motiv pentru admiterea unei cereri de recuzare, situația în care un magistrat se pronunță în același fel asupra unei probleme de drept similare din dosare diferite, aceasta putând constitui cel mult o problemă de jurisprudență unitară.

Înalta Curte, cu majoritate, reține că în speță, au fost respectate garanțiile de imparțialitate pe care Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale urmărește să le protejeze, recurentul beneficiind de o instanță constituită cu respectarea normelor de procedură civilă privind imparțialitatea judecătorilor desemnați în cauză, care nu se află în nicio situație de incompatibilitate absolută sau relativă în soluționarea cauzei cu care au fost legal învestiți.

Prin memoriul său, titularul recursului a invocat și motive de recuzare suplimentare celor din cuprinsul cererii formulate în fața curții de apel, astfel cum a fost completată și care au fost analizate prin încheierea atacată, respectiv cele referitoare la modalitatea de repartizare a dosarului, după momentul înregistrării recursului pe rolul Curții de Apel Constanța.

Aceste argumente noi, prezentate în susținerea cererii de recuzare abia în această etapă procesuală, nu pot fi examinate de instanța de recurs, care are obligația de a analiza legalitatea încheierii atacate exclusiv prin prisma motivelor de recuzare formulate de petent prin cererea inițială depusă în etapa procesuală a recursului în fața Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți, astfel cum a fost completată la 18.04.2024, iar nu și din perspectiva celor invocate omisso medio prin cererea de recurs în analiză, care rămân, astfel, în afara sferei de examinare.

Simpla menționare a "drumului sinuos al dosarului" în cuprinsul cererii de recuzare nu denotă invocarea unor motive de nelegalitate care să vizeze modul de repartizare al dosarului și să conducă la reținerea unei lipse de imparțialitate a judecătorilor recuzați.

Pentru a putea face obiectul analizei în prezentul recurs, aspectele referitoare la modul de repartizare al dosarului trebuiau să fie invocate în fața curții de apel, iar în măsura în care răspunsul acestei instanțe ar fi fost defavorabil sau nemulțumitor pentru pârât acesta avea deschisă calea recursului.

În consecință, instanța supremă reține că, în mod corect, curtea de apel învestită cu soluționarea cererii de recuzare a reținut caracterul ei nefondat, argumentele invocate neputând fi subsumate cazurilor de incompatibilitate prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 C. proc. civ., astfel că nu pot fi identificate motive de nelegalitate care să conducă la reformarea hotărârii atacate.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, cu majoritate, constată că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge excepția inadmisibilității recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva încheierii din 18.04.2024, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți în dosarul nr. x/2021.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 mai 2025.

OPINIA SEPARATĂ

Cu opinia separată a D-lui judecător F., în sensul respingerii ca inadmisibil a recursului.

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu ceilalți membri ai completului, apreciez că recursul declarat este inadmisibil și ar fi trebuit respins ca atare.

Argumentele care îmi justifică opinia sunt următoarele:

În materia recursului, regula conținută de art. 485 alin. (1) C. proc. civ. este că acesta se poate declara în 30 de zile de la comunicarea hotărârii atacate; în același termen, ca regulă, și odată cu hotărârea, se pot recura și încheierile premergătoare.

Când însă procesul este soluționat printr-o hotărâre definitivă, nici aceasta, nici încheierile premergătoare, nu mai pot fi recurate.

În materia incompatibilităților, dispozițiile art. 53 alin. (1) C. proc. civ. derogă de la toate regulile expuse mai sus, statuând următoarele:

"Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri."

Așadar, în materia examinată, regula impune ca încheierile de respingere a cererilor de recuzare să fie atacate odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza, iar excepția, vizând situația soluționării procesului prin hotărâre definitivă și în care există o instanță superioară celei care a pronunțat-o, permite totuși atacarea cu recurs a încheierii de respingere a recuzării, prin art. 53 alin. (1) teza a doua C. proc. civ.

Natura acestui text legal, de normă de excepție, face necesară interpretarea lui formală, strictă și restrictivă, căci exceptio est strictissimae interpretationis.

Adaug aici și că, dacă instanța de recurs constată că recuzarea a fost greșit respinsă, ea va casa nu numai încheierea atacată, ci și decizia definitivă dată asupra litigiului, după cum indică prevederile art. 53 alin. (3) C. proc. civ.

Prin derogare de la dreptul comun, art. 53 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. prevede că recursul se poate exercita într-un termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii (a hotărârii definitive, iar nu a încheierii atacate).

Așadar, derogarea de la regula generală se produce sub un dublu aspect: atât al duratei termenului de recurs, redus semnificativ, cât și al momentului de debut al nașterii dreptului de a declara calea de atac a recursului.

Desigur, în privința celui dintâi aspect în care derogarea amintită intervine, între membrii completului nu există nicio divergență.

În ceea ce privește cel de-al doilea aspect, se cuvine notat că, în unanimitate, membrii completului sunt de acord că în speță nu operează principiul echipolenței, care dă expresie aptitudinii unor acte de procedură sau împrejurări, constatate de instanță, de a îndeplini/produce - prin echivalare - funcția procesuală sau efectele actului formal prevăzut de lege. Astfel, atunci când recursul este promovat anterior comunicării hotărârii, art. 468 alin. (3), la care trimite art. 485 alin. (1) C. proc. civ., echivalează depunerea cererii de recurs cu momentul comunicării hotărârii atacate.

Așadar, din perspectiva căilor de atac, echipolența determină momentul de debut al termenelor procesuale, prin efectuarea altor acte decât cel al comunicării propriu-zise.

Exemplul clasic, menționat mai sus, este cel în care o parte declară apel sau recurs mai înainte de comunicarea hotărârii apelate/recurate, caz în care aceasta (hotărârea apelată/recurată) se socotește comunicată la data depunerii memoriului de exercitare a căii de atac. Observ, așadar, că reperul - care nu poate fi schimbat, deoarece este prevăzut de lege [art. 468 alin. (3) C. proc. civ..] - este același, unic și constă în chiar hotărârea atacată.

În materia examinată, legea stabilește un alt reper decât cel al comunicării încheierii recurate și leagă, în mod expres, momentul de debut al nașterii dreptului de a declara calea de atac a recursului de comunicarea unei alte hotărâri decât cea atacată (de comunicarea hotărârii definitive prin care s-a soluționat procesul).

Existența, așadar, a unui alt reper demonstrează inaplicabilitatea principiului echipolenței; mai mult, este foarte probabil ca, dată fiind regula instituită de art. 44 alin. (1) C. proc. civ., încheierea de respingere a recuzării să fi fost deja comunicată la data promovării recursului (cum s-a întâmplat și în speță, comunicarea încheierii intervenind la 26.04.2024, în timp ce recursul a fost declarat la 30.04.2004); cu atât mai mult, într-o asemenea ipoteză, echipolența ar fi și lipsită de sens.

În continuare, analizând conținutul art. 53 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., din perspectiva celui de-al doilea aspect al derogării de la regula generală (cel al momentului de debut al nașterii dreptului de a declara calea de atac a recursului), reiterez că textul leagă acest reper de comunicarea hotărârii definitive - subliniind că nu de la pronunțarea ei, cu toate că, ori de cât ori legiuitorul a vrut să indice că dreptul de a ataca o hotărâre se naște încă de data pronunțării, a făcut-o expres (a se vedea cazul perimării ori cel al diverselor proceduri speciale).

Așa fiind, identificarea rațiunii pentru care legea a prevăzut ca dreptul de a recura încheierea de respingere a recuzării să fie exercitat într-un termen de 5 zile, care curge de la momentul comunicării hotărârii definitive prin care s-a soluționat procesul - context în care nu contest că la data pronunțării hotărârii definitive, se naște interesul atacării încheierii de respingere a recuzării -, m-a condus către concluzia că, anterior comunicării hotărârii definitive, partea nu are încă dreptul să o facă, demersul său fiind inadmisibil, întrucât a fost inițiat înainte de momentul în care legea recunoaște nașterea acestui drept.

Aceasta, deoarece opțiunea legiuitorului de a stabili, în art. 53 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., posibilitatea declarării recursului împotriva unei încheieri date într-un proces soluționat printr-o hotărâre definitivă (deci care, în regulă generală, nu ar mai fi putut fi recurată), în termen de 5 zile de la comunicarea - iar nu de la pronunțarea - hotărârii definitive dă expresie rațiunii care a fundamentat-o: părții i se pretinde să aștepte nu doar pronunțarea hotărârii definitive, ci și comunicarea ei, pentru ca, într-o conduită procesuală loială, pe care legea desigur că o așteaptă de la destinatarii ei, aceasta să poată aprecia, în mod evident mai limpede decât atunci când ar fi cunoscut doar dispozitivul hotărârii (pronunțate, dar încă nemotivată), dacă judecătorul pe care l-a recuzat s-a manifestat în cele din urmă părtinitor în instrumentarea cauzei sale, aspect pe care îl poate constata numai în urma primirii și lecturării considerentelor hotărârii, iar nu la data pronunțării dispozitivului, prin ipoteză defavorabil.

Chiar dacă, la data pronunțării hotărârii definitive, autorul cererii de recuzare cunoaște dacă are interes sau nu să recureze încheierea de respingere a recuzării - având interes doar cel care a pierdut procesul, nu și cel care l-a câștigat -, ținând însă seama că interesul nu este singurul element al acțiunii civile (recursul fiind tot o formă de manifestare a acțiunii), consider că, deși la data pronunțării hotărârii definitive, recurentul a avut interes să atace încheierea de respingere a recuzării, nu avea încă dreptul să o facă, întrucât demersul său a fost inițiat înainte de momentul în care legea recunoaște nașterea acestui drept, legându-l expres de comunicarea hotărârii definitive, iar nu de pronunțarea ei.

De aceea, la deliberare am exprimat opinia că dreptul de a recura încheierea de respingere a recuzării formulată în cadrul unui dosar în care hotărârea care urma să fie pronunțată era definitivă nu se naște decât la data comunicării deciziei.

Interpretarea contrară, care îngăduie ca recursul să poată fi promovat înainte de comunicarea hotărârii definitive neagă sensul dispoziției art. 53 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. - potrivit căreia posibilitatea declarării unei asemenea căi de atac este recunoscută în intervalul a 5 zile de la comunicarea, iar nu de la pronunțarea hotărârii definitive - și o golește de conținut.

De aceea, contrar aprecierii celorlalți membri ai completului, care au reținut că o astfel de abordare este expresia unui formalism excesiv, reamintesc faptul că art. 53 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. constituie o normă de excepție, care trebuie interpretată chiar în mod formal, căci aceasta este măsura stricteții la care se referă adagiul latin citat mai sus; mai mult decât atât, o interpretare lipsită de rigoare ar putea fi folosită pentru a recunoaște dreptul (chiar dacă nu și interesul) de a recura încheierea de respingere a recuzării formulată în cadrul unui dosar în care hotărârea ce urma să fie pronunțată era definitivă chiar și anterior pronunțării celei din urmă, eventual încă de la data pronunțării încheierii, ceea ce contravine nu numai scopului, ci și înțelesului reglementării, pe care am încercat să-l identific în cele ce precedă; de altfel, recunoscând natura prohibitivă a termenului analizat mai sus, Înalta Curte a respins, în mod constant, ca inadmisibile (ori ca premature), recursurile împotriva încheierilor de respingere a recuzării formulate în dosare soluționate prin hotărâre definitivă, declarate anterior pronunțării celei din urmă.

Cum, în speță, în dosarul finalizat prin hotărâre definitivă, încheierea prin care a fost respinsă cererea de recuzare a fost pronunțată la 18.04.2024, iar decizia definitivă, pronunțată la 24.04.2024, a fost comunicată la 01.07.2024, consider că recursul împotriva încheierii, declarat la 30.04.2024, a fost promovat la un moment la care legea nu îi recunoștea încă recurentului dreptul de a acționa, fiind, de aceea, inadmisibil.