ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2527/2024

Ședința publică din data de 12 noiembrie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21 martie 2023 pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, sub număr dosar x/2023, reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF), în contradictoriu cu pârâții A., B., S.C. C., a solicitat, după îndeplinirea procedurii legale de citare și administrarea probațiunii indicate, pronunțarea unei hotărâri prin care: să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 235.533 RON, reprezentând prejudiciu cauzat bugetului de stat (150.725 RON TVA și 84.808 RON impozit pe profit), aceasta sumă urmând a se actualiza până la data plății efective a prejudiciului conform petitului 2 si menținerea sechestrului asigurător instituit prin ordonanța procurorului din 25.06.2019 asupra bunurilor mobile si imobile.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 11 din 11 ianuarie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Cluj a respins a admis excepția lipsei de interes.

A respins cererea de chemare în judecată formulate de reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) în contradictoriu cu pârâții cu pârâții A., B. și S.C.C., ca fiind lipsită de interes.

A obligat reclamantul la plata în favoarea pârâților A., B., a sumei de 500 RON și în favoarea pârâtei C. S.R.L a sumei de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentate de onorariu avocațial.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 84A din 7 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, s-a respins apelul formulat de către apelantul-reclamant Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) împotriva sentinței civile nr. 11 pronunțate de Tribunalul Cluj la data de 11.01.2024 în dosar nr. x/2023.

A obligat apelantul reclamant Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF), să plătească fiecărui intimat (A., B. și C. SRL) suma de 650 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 84A din 7 martie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a declarat recurs reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF).

II.1. Motivele de recurs

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 84/A/2024, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2023, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate ca nelegală, și, în rejudecare, admiterea apelului, respingerea excepțiilor invocate de intimatele -pârâte și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În drept, recurentul-reclamant a invocat dispozițiile art. 486 și următoarele, art. 488 alin. (1) pct. 8 și următoarele din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a susținut că prin decizia civilă nr. 84/A/2024, instanța de apel a respins apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 11/11.1.2024 pronunțate de Tribunalul Cluj, obligându-l la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 650 RON pentru fiecare intimat.

Totodată, a subliniat că instanța de apel a preluat argumentele primei instanțe, apreciind că interesul reclamantului a fost justificat prin necesitatea recuperării prejudiciului de 235.533 RON, stabilit în urma unui raport de inspecție fiscală. De asemenea, s-a constatat că această sumă a stat la baza unei plângeri penale, finalizată cu emiterea unei ordonanțe de clasare la data de 21.02.2023, în cadrul dosarului penal nr. x/2018

În plus, instanța de apel a arătat că prima instanță a integrat împrejurarea conform căreia prin sentința civilă nr. 2660/26.10.2021 a Tribunalului Cluj, în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia nr. 454/13.04.2022 a Curții de Apel Cluj, s-a confirmat legalitatea actului administrativ, materializat prin decizia de impunere xnr. 314/04.05.2028. Pe baza acestui aspect, s-a apreciat că reclamantul avea deja recunoscută posibilitatea recuperării integrale a prejudiciului, motiv pentru care excepția lipsei de interes a fost admisă.

În consecință, instanța de apel a reținut caracterul special al răspunderii administrativ fiscale a societății C. în raport de răspunderea civilă delictuală proprie a reprezentanților legali și nu a justificat rațiunea obținerii unui nou titlu executoriu, iar în cauză nu s-a identificat beneficiul legal suplimentar ce emerge din emiterea nou titlu executoriu.

În aceeași ordine de idei, instanța de apel a subliniat că societatea debitoare nu a fost declarată insolvabilă, ceea ce ar fi fost o condiție necesară pentru angajarea răspunderii personale a administratorului de drept, B. în raport de răspunderea civilă delictuală proprie a reprezentanților legali.

Recurentul a susținut că prin constituirea de parte civilă, a solicitat obligarea inculpatului la plata prejudiciului, inclusiv a dobânzilor și penalităților aferente, calculate conform Legii nr. 207/2015 privind noul Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare.

De asemenea, a remarcat că legalitatea actului administrativ a fost confirmată prin decizia nr. 454/2022, ceea ce constituia o recunoaștere indirectă a săvârșirii faptei ilicite, astfel că instanța a reținut vinovăția societății și implicit a administratorilor societății.

A reiterat că fapta ilicită există constând în comiterea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută și pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 determinată de activitatea desfășurată de către societatea administrată de către stat. Astfel, fapta ilicită a existat, prejudiciul a fost cuantificat atât la momentul formulării cererii de chemare în judecată, vinovăția a fost dovedită, între acestea fiind o strânsă legătură de cauzalitate, situație în care au fost aplicabile prevederile dispozițiilor art. 1349 și următoarele din C. civ.

Recurentul a evidențiat că pentru a se putea repara, prejudiciul trebuie să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim și așa cum s-a reținut, prejudiciul total a fost stabilit în urma săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală.

A menționat că potrivit art. 1349 și 1350 din Noul C. civ., orice persoană care produce un prejudiciu este obligată la repararea acestuia.

De asemenea, recurentul a precizat că, în temeiul Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, la suma datorată se adaugă dobânzi și penalități de întârziere, calculate până la stingerea sumei datorate inclusiv, întrucât acest prejudiciu provine din datorii fiscale neachitate.

A făcut trimitere la dispozițiile art. 173, art. 174 și art. 176 din această lege, care reglementează obligația de plată a acestor accesorii pentru sumele neachitate la termen.

Totodată, a susținut că conform Codul fiscal, există dreptul legitim al statului de a încasa impozite și taxe, corelativ cu obligația oricărei persoane, de a plăti aceste impozite aferente. Prejudiciul există este cert și nu a fost reparat până în prezent. Or, existența faptei ilicite și a vinovăției a fost expusă deja de către instanță. Cu privire la existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul său, arată că pentru ca obligația de dezdăunare să ia ființă, trebuie să se stabilească existența unei legături de la cauză la efect între fapta comisă de o persoană și prejudiciul suferit de cealaltă.

Recurentul a susținut că legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul cauzat a fost dovedită, prejudiciul fiind urmarea directă a faptei săvârșite de către C. prin administrator/asociați, pârâții de rând 1și 2.

De asemenea, a arătat că având în vedere că au fost întrunite elementele răspunderii civile delictuale, și prin prisma dispozițiilor art. 1357-1359 C. civ., instanța nu a ținut cont de aceste prevederi legale și a soluționat cererea de chemare în judecată pe cale de excepție și cu ignorarea prevederilor art. 32, art. 33 și art. 40 din C. proc. civ., soluția instanței de apel fiind dată cu interpretarea eronată a dispozițiilor legale mai sus amintite.

Recurentul precizează că instanța de apel a analizat eronat inadmisibilitatea acțiunii, în sensul că astfel de acțiuni sunt inadmisibile, interpretând greșit natura raportului juridic dintre stat și persoana chemată în judecată. De asemenea, a arătat că astfel de acțiuni sunt admisibile, în condițiile în care administratorul societății, prin neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor sale, a prejudiciat bugetul de stat, ceea ce constituie o faptă ilicită conform dispozițiilor art. 1349 din C. civ., fiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, existența prejudiciului, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate și vinovăției.

Totodată, a subliniat că instanța de apel și-a limitat raționamentul la caracterul special al răspunderii administrativ-fiscale a societății C., în raport de răspunderea civilă delictuală a reprezentanților legali. Mai mult, a indicat faptul că decizia ICCJ nr. 17/2015 pct. 15, art. 998 din Codul vechi din 1864, respectiv dispozițiile art. 1357 alin. (1) din Legea nr. 287/20096 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare, reprezintă texte ce constituie sediul materiei răspunderii civile delictuale.

În plus, recurentul a invocat prevederile art. 19 din C. proc. pen., evidențiind că în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală reglementate de Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor sume la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală.

De asemenea, recurentul a precizat că art. 150 din Codul de procedură fiscală clarifică faptul că procesele-verbale întocmite de organele fiscale pentru sesizarea organelor de urmărire penală nu sunt acte administrativ-fiscale, în sensul codului de procedură fiscală, în baza acestora, organul fiscal organizează evidența sumelor reprezentând prejudiciul, distinct de creanțele fiscale propriu-zise.

A reafirmat că sumele care fac obiectul litigiului nu sunt acte administrativ-fiscale în sensul Codului de procedură fiscală și că despăgubirile civile urmărite prin această acțiune nu sunt supuse procedurii prevăzute de Legea nr. 207/2015, neexistând o procedură specială în vederea recuperării prejudiciului cauzat.

Obiectul reparației, conform art. 1381 din C. civ., este constituit din prejudiciul în valoare de 235.533 RON, reprezentând daunele materiale ale infracțiunii de evaziune fiscală săvârșite de intimații-parați, precum și accesoriile calculate la debit. Totodată, potrivit art. 32 din C. proc. civ., calitatea procesuală, capacitatea procesuală și afirmarea unui drept sunt condiții necesare pentru exercițiul acțiunii civile, fiind condiționate și de existența unui interes, adică de folosul practic urmărit prin punerea în mișcare a acțiunii judiciare. În acest context, interesul trebuie să îndeplinească anumite condiții, așa cum prevede art. 3 din același cod.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl urmărește cel ce investește o instanță de judecată cu o cerere, necesitând a fi legitim, personal, născut și actual.

Totodată, apreciază recurentul că în mod greșit, instanțele de apel și de fond au concluzionat că nu există un interes justificat pentru tragerea la răspundere a administratorului în solidar cu societatea, deși, la momentul sesizării instanței de fond, erau îndeplinite toate condițiile de exercitare a acțiunii civile, inclusiv a interesului care trebuie să subziste nu dosar cu prilejul promovării acțiunii, ci și pe tot parcursul soluționării cauzei.

Eronat, instanța de apel a reținut că, în cazul declarării insolvabilității societății debitoare, s-ar fi putut recurge la remediul prevăzut de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 pentru a obține răspunderea administratorului în solidar cu societatea debitoare, însă numai respectând anumite cerințe legale s-ar fi putut obține răspunderea administratorilor.

Fără a solicita administrarea de probe în această direcție, instanța a trecut la presupuneri, conform cărora, atâta timp cât debitoarea nu a fost declarată insolvabilă, nu se poate obține răspunderea administratorului în solidar cu societatea debitoare.

Contrar afirmațiilor instanței de apel, a subliniat faptul că debitoarea se afla în stare de insolvabilitate, fără bunuri, începând cu data de 26.08.2022. Deoarece societatea intimată nu a făcut dovada achitării debitului stabilit prin decizia de impunere, interesul său este justificat, prin raportare la faptele săvârșite cu vinovăție, nefiind apte să elimine acest interes simplele supoziții conform cărora devine oportun și necesar a aminti că, în temeiul titlului executoriu, reprezentat de decizia de impunere, s-a declanșat executarea silită, sub forma popririi, executare care continuă.

În concluzie, contrar opiniei instanței de apel, în speță, apreciază recurentul că acțiunea este admisibilă, solicitându-se, prin urmare, admiterea recursului cu consecința admiterii apelului, respingerea excepțiilor invocate și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

În drept, a invocat dispozițiile art. 486 și următoarele, art. 488 alin. (1) pct. 8 și următoarele din C. proc. civ., precum și la alte texte legale relevante la care a făcut referire.

Intimații-pârâți B., A. și S.C. C. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului formulat de recurentul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) împotriva deciziei civile nr. 84/A/2024 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, considerând recursul ca fiind nul, iar în subsidiar, ca fiind nefondat.

Intimații au invocat prin întâmpinare nulitatea recursului, precum și caracterul nefondat al recursului, invocând din perspectiva fondului cauzei, și excepția prescripției dreptului la acțiune.

Intimații au argumentat că recurentul nu a justificat existența unui interes legitim și actual în formularea acțiunii, deoarece dispune deja de un titlu executoriu în curs de executare silită pentru recuperarea prejudiciului solicitat. Aceasta nu a demonstrat necesitatea obținerii unui nou titlu executoriu, nici nu a probat că prin executarea titlului actual nu s-ar realiza îndeplinirea creanței bugetare.

Totodată, cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, intimații au susținut că acțiunea recurentei este prescrisă conform art. 2528 C. civ., deoarece termenul de trei ani prevăzut de art. 2517 C. civ. pentru prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube printr-o faptă ilicită a început să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât paguba cât și pe cel responsabil pentru aceasta, și anume din momentul întocmirii raportului de inspecție fiscală în aprilie 2018, astfel încât termenul de prescripție s-ar fi împlinit în aprilie 2021.

Pe fondul cauzei, intimații au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Ei au argumentat în esență, că decizia instanței de apel a fost temeinică și legală, iar criticile aduse de recurent privind fapta ilicită a administratorului și necesitatea unui nou titlu executoriu sunt nefondate. Prin urmare, au cerut menținerea deciziei civile pronunțate de Curtea de Apel Cluj și au solicitat cheltuieli de judecată.

În plus, intimații au mai susținut că recurenta nu a motivat necesitatea unui nou titlu executoriu pentru recuperarea aceluiași prejudiciu, pentru care există deja un titlu executoriu în curs de executare silită.

De asemenea, intimații au susținut că instanța a analizat corect condițiile exercitării acțiunii civile, constatând că recurentul nu a demonstrat existența unui interes actual, legitim și personal, iar critica privind fapta ilicită a administratorului nu are fundament, dată fiind soluția de clasare a cauzei pentru lipsa infracțiunii de evaziune fiscală.

Au precizat că nu se poate solicita angajarea răspunderii civile delictuale a administratorilor societății, ocolind dispozițiile legilor speciale aplicabile, respectiv cele ale Legii nr. 85/2014 cu modificările ulterioare sau ale Legii nr. 207/2015. Or, în prezentul dosar nu a fost deschisă nici procedura insolvenței și nici societatea debitoare nu a fost declarată insolvabilă. Obligațiile fiscale reveneau societății care are calitatea de contribuabil și debitor bugetar, neputând fi imputată intimaților persoane fizice fapta ilicită fiscală a societății.

De asemenea, intimații au precizat că acțiunea civilă a recurentului este prescrisă, invocând dispozițiile art. 2528 din C. civ. și faptul că nu există o hotărâre penală definitivă care să constate săvârșirea unei infracțiuni de către intimat, care să fie supusă de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă pentru a își găsi aplicabilitatea prevederile art. 1394 C. civ.

Acțiunea este și inadmisibilă pentru că ordonanța de clasare nu poate fi folosită pentru a demonstra existența unei vinovății penale, neexistând o acțiune civilă lăsată nesoluționată de către o instanță penală, în sensul art. 27 Cod Procedură Penală și art. 397 alin. (5) C. proc. pen.. Ordonanța de clasare nu poate fi asimilată unei hotărâri penale definitive.

În final, intimații solicită respingerea recursului pentru toate motivele expuse și solicită cheltuieli de judecată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru considerentele ce urmează.

Prin criticile formulate de către recurentul-reclamant, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se susține nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel sub aspectul confirmării excepției lipsei de interes a reclamantului în raportul juridic dedus judecății.

Critica de nelegalitate vizează modul de soluționare de către Curtea de apel a excepției lipsei de interes, recurentul - reclamant invocând greșita aplicare a dispozițiilor art. 30, art. 33 și art. 34 C. proc. civ., respectiv ale art. 1357 - art. 1359 C. civ., apreciind că este incident în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a arătat că motivarea instanței de apel se rezuma strict la caracterul special al răspunderii administrativ fiscale a societății C. în raport de răspunderea civilă delictuală proprie a reprezentanților săi legali și a invocat incidența în cauză a dispozițiilor art. 19 C. proc. pen.. și a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție numărul 17/2015.

Recurentul - reclamant a arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu justifică un interes pentru tragerea la răspundere administratorului în solidar cu societatea fiind evident că la momentul sesizării instanței de fond erau îndeplinite toate condițiile de exercitare a acțiunii civile, inclusiv a interesului, societatea debitoare aflându-se în stare de insolvabilitate fără bunuri începând cu 26.08.2022.

Recurentul - reclamant a precizat că atât timp cât societatea debitoare nu face dovada achitării debitului stabilit prin decizia de impunere interesul său este justificat prin faptele săvârșite cu vinovăție de pârâți.

Înalta Curte apreciază că criticile de nelegalitate invocate de către recurentul-reclamant sunt fondate pentru următoarele considerente:

Pornind de la situația de fapt reținută de instanțele de fond, se constată că reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF), a inițiat o acțiune în justiție împotriva pârâților A., B. și S.C. C., prin care a solicitat Tribunalului Cluj să dispună obligarea pârâților la plata sumei de 235.533 RON, reprezentând prejudicii aduse bugetului de stat, din care TVA de 150.725 RON și impozit pe profit de 84.808 RON, urmând ca suma să fie actualizată până la efectuarea plății. ANAF a cerut și menținerea sechestrului asigurător instituit anterior pe bunurile mobile și imobile.

Acest prejudiciu a fost constatat în urma unei inspecții fiscale efectuate în perioada 2011 - 2017, care a indicat că S.C. C. a înregistrat în contabilitate facturi fiscale pentru achiziții de materiale de construcții de la diverse societăți comerciale, acestea din urmă fie neconfirmând livrările, fie fiind inactive sau radiate la momentul tranzacțiilor.

În urma unei plângeri penale depuse de ANAF, a fost inițiat un proces penal, în timpul căruia s-a descoperit că A. a completat personal multe dintre facturile fiscale în litigiu, plângere penală finalizată prin ordonanța de clasare din data de 21.02.2023, pronunțată în dosarul penal nr. x/2018

În februarie 2023, cazul penal a fost clasat pe baza prescripției răspunderii penale, luându-se în considerare deciziile Curții Constituționale și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care stipulează că întreruperile prescripției răspunderii penale nu mai sunt aplicabile pentru infracțiuni săvârșite înainte de 30 mai 2022. Sechestrul asigurător a fost menținut pentru a asigura recuperarea prejudiciului estimat la 230.602 RON.

Deși răspunderea penală a fost înlăturată prin prescripție, aspectele civile ale cazului, adică recuperarea prejudiciului financiar, au rămas nesoluționate.

Reclamantul a emis față de societatea pârâtă decizia de impunere xnr. 314/04.05.2018 care a fost supusă controlului instanței de judecată, iar prin sentința civilă nr. 2660/26.10.2021 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2019, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. C. S.R.L, sentință rămasă definitivă prin Decizia nr. 454/13.04.2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj.

Prin sentința civilă nr. 11 pronunțată de Tribunalul Cluj la data 11.01.2024, în dosar nr. x/2023, s-a admis excepția lipsei de interes și s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca fiind lipsită de interes.

Prin decizia civilă nr. 84A din 7 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, s-a respins apelul formulat de către apelantul-reclamant Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) împotriva sentinței civile nr. 11 pronunțate de Tribunalul Cluj la data de 11.01.2024 în dosar nr. x/2023.

Curtea de apel a reținut caracterul special al răspunderii administrativ fiscale a societății C. în raport de răspunderea civilă delictuală proprie a reprezentanților legali și că debitoarea C. nu a fost declarată insolvabilă, rațiune pentru care a apreciat că nu este întrunită premisa care deschide calea angajării răspunderii personale a administratorului de drept, B., sau a administratorului de fapt (A.), în temeiul art. 169 din legea nr. 85/2014, cu modificările ulterioare.

A mai reținut că în ipoteza în care societatea debitoare ar fi fost declarată insolvabilă, s-ar fi putut recurge la remediul conferit de art. 25 alin. (2) din legea nr. 207/2015, pentru a se obține răspunderea administratorului în solidar cu societatea debitoare.

De asemenea, curtea de apel a reținut că în temeiul titlului executoriu reprezentat de decizia de impunere, s-a declanșat executarea silită sub forma popririi, executare care continuă și în prezent.

În condițiile în care apelantul reclamant deține un titlu executoriu pentru un prejudiciu identic cu cel invocat în speță (nefiind probată teza opusă), fără a se releva existența unor dificultăți sau impedimente în realizarea executării silite, instanța a apreciat că nu transpare necesitatea obținerii unui nou titlu executoriu (nici măcar în raport de persoanele fizice, reprezentanți legali ai societății debitoare) și nu se conturează actualitatea interesului, apreciind că recurentul nu a justificat rațiunea obținerii unui nou titlu executoriu iar în cauză nu s-a identificat beneficiul legal suplimentar ce emerge din emiterea unui nou titlu.

Înalta Curte constată sub un prim aspect, împrejurarea că potrivit criticilor concrete formulate în cererea de recurs, reclamantul recurent contestă în această fază procesuală soluția dispusă de instanțele devolutive în privința intimaților pârâți persoane fizice, administratorii societății pârâte intimate.

Relevante în sprijinul acestei constatări preliminare a instanței de recurs, sunt următoarele exemple:

"între stat și persoana chemată în judecată, neexistând un raport juridic fiscal, neîndeplinirea culpabilă de către administratorul societății a obligațiilor ce îi reveneau și prejudicierea bugetului statului reprezintă faptă ilicită", "în mod greșit a reținut atât instanța de apel cât și instanța de fond că nu justificăm interes pentru tragerea la răspundere a administratorului în solidar cu societatea", "eronat a reținut instanța de apel (...) că s-ar fi putut recurge la remediul conferit de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 pentru a obține răspunderea administratorului (...)".

De altfel, se observă că și statuările efective ale instanței de apel din decizia recurată au vizat aceeași problemă a imposibilității atragerii răspunderii administratorilor societății (a se vedea pagina 5 alin. (11) și următoarele din decizia recurată).

Așadar, întrucât recurentul reclamant și-a circumscris criticile sale formulate în recurs doar în privința intimaților persoane fizice, Înalta Curte, raportat la prevederile art. 494 C. proc. civ. în referire la art. 477 C. proc. civ., va proceda la analiza deciziei contestate în cadrul acestor limite configurate prin cererea de recurs.

Grefat așadar, pe această constatare cu caracter preliminar, Înalta Curte observă că în privința intimaților pârâți persoane fizice, instanța de apel a reținut lipsa de interes în promovarea acțiunii ca urmare a invocatului caracter special al răspunderii administrativ fiscale a societății pârâte, precum și ca urmare a prevalenței incidenței dispozițiilor art. 169 din Legea nr. 85/2014 cu modificările ulterioare, respectiv a prevederilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Înalta Curte constată că aceste argumente ale instanței de apel nu sunt corecte din punct de vedere legal.

Astfel, în primul rând, se constată că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen.: "Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă".

Întrucât în cauză, s-a reținut că în raport de faptele ilicite imputate, acțiunea civilă nu a fost soluționată în cadrul procesului penal, atunci rezultă că recurentul reclamant avea posibilitatea (chiar obligația juridică raportat la calitatea sa de instituție publică cu atribuții de prezervare a bugetului general consolidat al statului) să introducă acțiune la instanța civilă de drept comun pentru recuperarea prejudiciului invocat a îi fi fost cauzat.

Art. 27 alin. (2) C. proc. pen. nu distinge sub aspectul făptuitorilor din procesul penal împotriva cărora o astfel de acțiune civilă este permis a fi promovată, ceea ce înseamnă - în virtutea argumentului metodei de interpretare rațională a normelor juridice ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici interpretul legii nu trebuie să distingă) - că ea poate fi exercitată atât împotriva făptuitorilor persoane fizice, cât și împotriva celor persoane juridice.

De asemenea, în privința făptuitorilor persoane fizice, se observă că aceeași normă juridică specială de drept procesual penal nu condiționează această posibilitate procesuală de (ne)exercitarea în prealabil a vreunei alte acțiuni orientate către aceeași cauză a acțiunii civile, precum ar fi acțiunea în angajarea răspunderii fiscale a societății sau acțiunile reglementate de art. 169 din Legea nr. 85/2014, respectiv de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Așadar, din perspectiva dispozițiilor speciale procesual penale, rezultă că exercitarea acțiunii civile împotriva făptuitorilor persoane fizice (precum în cauză, administratorii societății comerciale pârâte) este nu doar permisă, ci și necondiționat, contrar deci, aprecierii instanței de apel și a intimaților pârâți.

Concluzia expusă se impune cu atât mai mult cu cât dispozițiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 nu impun nici o condiție de felul celei evocate de instanța de apel, a imposibilității recuperării pe temeiul dreptului comun a creanței, dacă nu s-a exercitat o acțiune pentru atragerea răspunderii administratorilor societății debitoare.

În al doilea rând, nici prevederile art. 169 din Legea nr. 84/2015 nu instituie o atare condiție, acestea reglementând doar o posibilitate iar nu o cale imperativ de urmat, aceea ca o parte sau întregul pasiv al debitorului persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportat de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvență a debitorului, prin una din faptele descrise la lit. a)-h). Alineatul 8 al aceluiași articol prevede însă că aplicarea dispozițiilor alin. (1) nu înlătură aplicarea legii penale pentru faptele care constituie infracțiuni, ceea ce într-un sens larg, se poate spune că corespunde situației incidente în cazul pârâtului persoană fizică, care a fost cercetat pentru a răspunde penal pentru faptele personale imputate, săvârșite în calitate de administrator al societății, ce au intrat în conținutul material al faptei de evaziune fiscală, dar și civil, pentru repararea prejudiciului cauzat prin aceste fapte (pe calea acțiunii pendinte).

Totodată, se observă că atunci când pretinde aplicarea principiului de drept "specialia generalibus derogant" cu trimitere la prevederile Legii nr. 85/2014 au ale Codului de Procedură Fiscală, instanța de apel, ca de altfel și intimații pârâți prin întâmpinarea din recurs, omit faptul că înseși prevederile de drept procesual penal au caracter special, omițând totodată, și că în privința intimaților personae fizice. acțiunea de față urmărește recuperarea prejudiciului produs bugetului de stat prin acțiunile personale nelegale (ca persoană fizică) ce au intrat în conținutul faptei de evaziune fiscal cercetate penal.

Din unghiul de vedere conturat de ansamblul considerentelor expuse supra, rezultă că devine nerelevantă în circumstanțele cauzei prezente deduse judecății, calitatea de contribuabil și debitor bugetar a persoanei juridice pârâte și nu a și a intimaților persoană fizică, apărare invocată de intimați prin întâmpinarea din recurs.

De altfel, Înalta Curte constată că posibilitatea exercitării în astfel de cazuri precum prezentul, a unei acțiuni în fața instanței civile de drept comun este confirmată mutatis mutandis inclusiv prin Decizia nr. 7/2018 privind examinarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 495 din 15 iunie 2018.

Astfel, stabilind că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 pct. 1 și art. 96 pct. 1 din C. proc. civ., precum și art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, respectiv art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, competența materială de soluționare a acțiunilor în despăgubiri formulate de Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, împotriva administratorului unei societăți înregistrate în registrul comerțului, în situația în care s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, revine instanței civile", instanța supremă a arătat în mod obligatoriu și cu caracter de principiu, următoarele: "51. Substanța dreptului care trebuie examinat nu constituie, în sine, un argument peremptoriu pentru determinarea competenței unei instanțe specializate, în lipsa unei norme atributive de competență; de altfel, însăși instanța penală, în măsura în care soluționează latura civilă, aplică într-un asemenea caz dispoziții de drept fiscal, chiar dacă îi lipsește o specializare într-un asemenea domeniu.

În raport de toate aceste argumente, Înalta Curte apreciază astfel, că singurul element care ar putea influența nu admisibilitatea acțiunii pendinte - fie ea și reținută cu efectul lipsei de interes de către instanța de apel -, ci temeinicia acesteia, s-ar putea regăsi în eventuala recuperare a creanței reclamantei recurente în cadrul altor proceduri urmate de aceasta, cum e cea a executării titlului executoriu confirmat prin sentința civilă nr. 2660 din 26.10.2021 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin decizia nr. 454 din 13.04.2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj.

Însă, întrucât s-a reținut în cauză de către curtea de apel, că această procedură de executare desfășurată de către reclamantă împotriva persoanei juridice pârâte nu a fost finalizată, ci este în curs de desfășurare, rezultă că niciun argument de lege nu se opune admisibilității prezentei acțiuni civile, ce a fost alăturată celei penale în procesul penal, dar lăsată nesoluționată în circumstanțele ce au condus la închiderea dosarului penal, acțiune civilă având ca scop și obiect recuperarea prejudiciului decurgând din săvârșirea faptei imputate intimaților persoane fizice, intimați ce nu se află în vreun raport juridic de drept fiscal cu recurentul reclamant.

Înalta Curte constată că indiferent de întrunirea sau nu a ipotezei factuale a incidenței dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, ipoteză referitoare la declararea sau nu între-timp a stării de insolvabilitate a pârâtei persoană juridică, atât timp cât instanța de apel s-a referit în decizia recurată, la prioritatea inclusiv a demersului prevăzut de această normă juridică menționată față de acțiunea civilă prezentă, atunci rezultă că recurentul reclamant avea posibilitatea procesuală să conteste pe calea recursului, această apreciere de drept a curții de apel, ceea ce a și realizat.

Din această perspectivă expusă, nu i se poate contrapune recurentului - astfel cum eronat invocă intimații pârâți prin întâmpinarea din recurs - finele de neprimire al inadmisibilității criticii legate de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015. Evident însă, că critica cu ansamblul argumentelor sale dezvoltatoare, a fost supusă - ca de altfel, toate criticile din cererea de recurs -, filtrului juridic determinat de limitele exclusiv de legalitate ale căii de atac a recursului, limite configurate potrivit art. 488 alin. (1) și art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Or, potrivit considerentelor anterior enunțate în prezenta decizie, instanța de recurs a analizat doar aprecierea în drept a instanței de apel sub acest aspect, apreciere grefată pe o astfel de ipoteză de lucru, conturată de către instanța de apel prin folosirea a modului conditional - optativ al verbului "a fi" ("în ipoteza în care societatea debitoare ar fi fost declarată insolvabilă" - pagina cinci a deciziei recurate).

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că argumentul de inadmisibilitate invocat de intimații pârâți prin întâmpinarea din recurs, în sensul că nu sunt incidente prevederile art. 397 alin. (5) C. proc. pen. sau ale art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., întrucât în cauza penală s-a dispus clasarea de către procuror și nu a existat vreo hotărâre penală definitivă a vreunei instanțe penale prin care să fi fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă, nu poate fi reținut ca fondat în sensul paralizării juridice a demersului civil prezent.

Astfel, în acord cu jurisprudența și doctrina uniforme în sensul recunoașterii unei interpretări extensive a textului procesual penal reprezentat de art. 27 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte constată la rândul său, că interpretarea corectă a art. 27 alin. (2) C. proc. pen. - normă juridică care fundamentează posibilitatea procesuală civilă prezentă a recurentului reclamant, potrivit considerentelor expuse supra - trebuie realizată în temeiul metodelor de interpretare rațională (prin folosirea argumentului de ordin logic a fortiori - cu atât mai mult, rațiunile fiind similare), teleologică (intenția, scopul legiuitorului fiind acela de a permite exercitarea acțiunii civile în toate cazurile când procesul penal s-a stins fără soluționarea acțiunii civile, deci inclusiv atunci când procesul s-a stins încă din faza urmării penale, prin soluția corespunzătoare emisă de procuror), dar și sistematică (în referire atât la prevederile art. 25 C. proc. pen., cât și la ansamblul dispozițiilor procesual penale).

Așadar, aplicarea tuturor acestor metode de interpretare a normei juridice determină concluzia unui rezultat extensiv al interpretării și subsecvent, al aplicării dispozițiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen., respectiv acela al incidenței sale inclusiv în situația închiderii dosarului penal ca urmare a clasării emise de procuror.

De altfel, Înalta Curte constată că inclusiv în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 din Convenție, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferență de tratament săvârșită de stat între indivizi aflați în situații analoage, fără o justificare obiectivă și rezonabilă (a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunțată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, și Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunțată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit). Or, acțiunea civilă rămâne în astfel de cazuri nesoluționată, indiferent dacă procesul penal s-a stins în faza de judecată sau în faza de urmărire penală.

Drept urmare a ansamblului acestor elemente expuse, rezultă că inadmisibilitatea acțiunii în despăgubire întemeiate pe dispozițiile art. 1357 alin. (1) C. civ. și urm. C. proc. civ. în contextul existenței unor alte acțiuni juridice evidențiate de curtea de apel, inadmisibilitate reținută de curtea de apel în justificarea constatării lipsei de interes, nu reprezintă un argument juridic corect în privința intimaților pârâți persoane fizice.

A interpreta în sens contrar, respectiv în direcția enunțată de instanța de apel, raportul juridic dintre diferitele proceduri juridice menționate, echivalează cu a lipsi de eficacitate, a goli de conținut norma juridică specială și derogatorie reprezentată de art. 27 alin. (2) Cod Procedură Penală, normă care, astfel cum s-a ilustrat anterior, permite în mod expres formularea unei acțiuni la instanța civilă de drept comun:

"Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă".

Astfel, atât timp cât art. 27 alin. (2) C. proc. pen. permite în mod expres părții civile din cauza penală promovarea unei acțiuni la instanța civilă, dacă acțiunea civilă a rămas nesoluționată în procesul penal, atunci respingerea unei astfel de acțiuni orientate împotriva făptuitorilor persoane fizice, ca lipsită de interes pentru argumentul că este inadmisibilă, întrucât trebuie urmate alte proceduri speciale, reprezintă o soluție de natură să lipsească de aplicabilitate norma procesual penală specială și derogatorie, ceea ce ar fi contrar argumentului metodei de interpretare raționale, logice a normelor juridice actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat (legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării).

În egală măsură și în același context soluția de admitere a excepției lipsei de interes în privința intimaților persoane fizice, fundamentată pe inadmisibilitatea procedurii prezente, ar fi de natură a lipsi de suport și dispoziția judiciară penală de menținere a sechestrului asigurator aplicat asupra bunurilor intimatului pârât administrator, instituit prin ordonanța procurorului din data de 25.06.2019, măsură procesuală a cărei subzistență a fost condiționată de introducerea acțiunii în fața instanței civile în termen de 30 zile de la comunicarea soluției din procedura penală.

Având în vedere toate aceste considerente conjugate, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamant, în speță fiind întrunite cerințele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în referire la greșita aplicare de către instanța de apel a normelor juridice evidențiate în cadrul deciziei recurate (menționate anterior de instanța de recurs), în privința pârâților persoane fizice, cu efectul juridic al unei eronate aplicări în cauză, de către instanța de apel, în privința acelorași părți procesuale, a dispozițiilor art. 32, art. 33 și art. 40 C. proc. civ., fapt de natură a atrage incidența inclusiv a art. 488 pct. 5 C. proc. civ. (calificare juridică permisă instanței de recurs în temeiul art. 489 C. proc. civ.), motive pentru care va casa în parte decizia recurată și va trimite cauza la aceeași curte de apel spre rejudecarea cererii de apel vizând pretențiile îndreptate împotriva intimaților-pârâți A. și B..

Având în vedere limitele învestirii instanței de recurs, expuse supra, casarea va fi parțială, urmând a fi menținută din dispozitivul deciziei atacate soluția dată apelului declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 11 pronunțate de Tribunalul Cluj la data de 11.01.2024 cu privire la pârâta C.. Raportat la același considerent al limitelor învestirii instanței prezente de judecată, rezultă că excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de intimați prin întâmpinare, nu poate fi dezlegată în prezenta fază procesuală a recursului, ea urmând a fi evaluată de către instanța de rejudecare, evident în măsura în care nu se vor contrapune eventuale impedimente juridice în calea respectivei evaluări.

Pe cale de consecință, raportat la soluția pronunțată în cauză, recurentul - reclamant Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) prin AJFP Cluj, ca parte căzută în pretenții, va fi obligat să plătească intimatei C. suma de 900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, conform dovezii aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) prin AJFP Cluj împotriva deciziei nr. 84/A din 07 martie 2024 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți B., A. și S.C. C..

Casează în parte decizia recurată.

Trimite cauza la aceeași curte de apel spre rejudecarea cererii de apel în privința pretențiilor îndreptate împotriva intimaților-pârâți A. și B..

Menține în rest decizia recurată.

Obligă recurentul - reclamant Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) prin AJFP Cluj, să plătească intimatei C. suma de 900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 noiembrie 2024.