ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2607/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20.12.2022 pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., obligarea acestuia la plata sumei de 373.340 RON, cu titlu de prejudiciu, la care se vor adăuga accesoriile (dobânzi și penalitati de întârziere) calculate până la data plății sau recuperării integrale a prejudiciului conform prevederilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală; cu cheltuieli de judecată. Prin notele de ședință, pârâtul A. a invocat prescripția dreptului material la acțiune.

Sentința pronunțată de Tribunalul Cluj Prin sentința nr. 258/15.05.2023, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins acțiunea, ca prescrisă; a obligat reclamanta să plătească pârâtului cheltuieli de judecată în cuantum de 3000 RON.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj Prin decizia nr. 27/A/31.01.2024, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis apelul reclamantei împotriva sentinței, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Cluj.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul A., care a arătat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 2528 C. civ., în cauză momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este cel al presupusei săvârșiri a faptei ilicite, care este anul 2011. ANAF trebuia să cunoască paguba și pe cel ce răspunde de ea încă din anul 2011, având în vedere că prin însuși Raportul de inspecție fiscală, la pagina 4, reclamanta reține datele calendaristice la care societatea B. S.R.L. a depus la organul fiscal competent declarațiile 394 și deconturi de TVA, în care a declarat achizițiile de la societatea C. S.R.L., după cum urmează: în trimestrul II 2010 S.C. B. S.R.L. a depus la organul fiscal competent sub nr. x/24.01.2011 declarația informativa cod 394 în care este declarată achiziția de la S.C. C. S.R.L. în valoare de 57.000 RON cu TVA de 13.680 RON; în semestrul I 2011 S.C. B. S.R.L. a depus la organul fiscal competent sub nr. x/26.07.2011 declarația informativă cod 394 în care este declarată achiziția de la S.C. C. S.R.L. în valoare de 400.000 RON cu TVA de 96.000 RON; operatorul economic a depus deconturi de TVA pentru perioada 01.06.2010- 30.06.2011, sumele declarate în deconturi sunt aproximativ egale cu sumele din declarațiile informative 394 aferente semestrului II 2010 și semestrul I 2011;operatorul economic a depus declarații 101 privind impozitul pe profit pentru anii 2010 și 2011. Aceste din urmă declarații se referă la următoarele facturi: factura seria x/10.09.2010 reprezentând prestări servicii conform contract nr. x/02.08.2010 în valoare de 300.000 RON bază impozabilă și TVA aferentă în valoare de 72.000 RON; factura seria x/26.11.2010 reprezentând prestări servicii conform contract nr. x/02.08.2010 în valoare de 100.000 RON bază impozabilă și TVA aferentă în valoare de 24.000 RON; factura seria x/18.03.2011 reprezentând prestări servicii conform contract nr. x/02.08.2010 în valoare de 57.000 RON bază impozabilă și TVA aferentă în valoare de 13.680 RON; facturi înregistrate în contabilitatea firmei B. S.R.L. emise de către societatea C. SRL Așadar, termenul de prescripție a răspunderii civile curge din anul 2011, iar în anul 2019 acest termen expiră, în condițiile în care constituirea de parte civilă în dosar penal nr. x/2018 împotriva administratorilor societății B. S.R.L. pentru suma solicitată prin prezentul dosar civil cu titlu de prejudiciu, ca urmare a unei fapte ilicite, a avut loc la data de 01.07.2020, deci tot ulterior împlinirii termenului de 8 ani, iar prezenta acțiune a fost introdusă la data de 20.12.2022, deci ulterior împlinirii termenului de 8 ani. La data de 01.10.2011 a intrat în vigoare Noul C. civ., iar prescripția răspunderii civile în prezenta cauză a început sub imperiul dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, conform cărora "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea." Aceasta relativ la faptul că încă din data de 26.07.2011 (conform Raportului de inspecție fiscală, la pagina 4, pct. 2) societatea B. S.R.L. .a terminat de depus actele contabile (declarații și deconturi) pentru cele trei facturi în discuție. Prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 sunt similare cu cele ale art. 2528 din Noul C. civ., dar practica Înaltei Curți este aceeași în privința aplicării acestor prevederi din decret, statuând că în aplicarea prevederilor legale menționate, s-a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este cel al săvârșirii faptei ilicite. Recurentul învederează că trebuie avută în vedere și Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal. Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanței supreme, aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă Raportul de constatare tehnico-științifică și anume data de 15.05.2020 și nici măcar data de 19.03.2014, care este data Raportului de Inspecție Fiscală (paguba fiind fiind preexistentă acestora și posibil de determinat prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului). În pofida acestei dezlegări date de către instanța supremă prin decizia invocată mai sus, instanța de apel din prezenta cauză ignoră faptul că scopul reglementării de către legiuitor, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă (adică data săvârșirii faptei ilicite) a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu o îndreptățește pe reclamantă să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data Raportului de constatare tehnico-științifică și anume data de 15.05.2020) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă reclamanta și instanța de apel că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului. A arătat intimata că în mod corect a reținut instanța de apel că soluția primei instanțe este greșită, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale în materia prescripției dreptului material la acțiunea prin care se solicita repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită urmărită inițial ca infracțiune, dar și a prevederilor din C. proc. pen. incidente. Reclamantul a fost cercetat penal pentru infracțiunea de evaziune fiscală, constând în aceea că în calitate de administrator al B. S.R.L., în perioada septembrie 2010 - martie 2011, a înregistrat în evidența financiar-contabilă a societății 3 facturi fiscale fictive emise de C. S.R.L., cauzând un prejudiciu bugetului de stat prin diminuarea impozitului pe profit și a TVA de plată aferent acestor facturi fiscale. Din cuprinsul Ordonanței de clasare din data de 14.11.2022 reiese că doar în urma cercetărilor penale care au vizat activitatea economică a mai multor societăți comerciale s-a putut concluziona că C. S.R.L. era o societate cu un comportament de tip fantomă care nu avea activitate comercială. Astfel, organul de urmărire penală a reținut că facturile fiscale emise de această societate și înregistrate ulterior în contabilitatea societății administrate de reclamant nu reflectau activități economice reale, fiind întocmite în mod fictiv. Astfel, doar în cadrul cercetărilor penale s-a putut stabili că fapta reclamantului, de înregistrare în contabilitatea societății a celor trei facturi fiscale era una ilicită, întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală. În aceste condiții, este greșită susținerea recurentului că intimata putea cunoaște atât prejudiciul cauzat cât și pe cel răspunzător de producerea lui la data înregistrării celor trei facturi fiscale în evidența societății administrate de pârât, respectiv în luna martie 2011, câtă vreme caracterul fictiv al operațiunilor economice reflectate în aceste facturi s-a stabilit de către organul de urmărire penală doar în urma unor cercetări penale încrucișate care au vizat activitatea mai multor societăți comerciale. În lipsa stabilirii caracterului fictiv al operațiunilor economice reflectate în facturi, exercitarea dreptului de deducere de către societate era legală. Totodată, în mod corect reține instanța de apel că intimata nu putea în mod obiectiv să cunoască la data înregistrării în contabilitatea B. S.R.L. a celor trei facturi fiscale, că acestea au caracter fictiv, că nu reflectă operațiuni economice reale, astfel încât societatea nu avea dreptul să solicite reducerea impozitului pe profit și a TVA de plată în baza acestora, sumele de care a beneficiat în acest fel reprezentând un prejudiciu cauzat bugetului statului. Astfel, doar în cadrul cercetărilor penale s-a putut stabili caracterul fictiv al facturilor fiscale, fiind posibilă astfel determinarea prejudiciului cauzat prin înregistrarea lor în contabilitatea societății și identificarea persoanei vinovate de săvârșirea faptei ilicite care întrunea elementele constitutive ale unei infracțiuni. Ca atare, în mod obiectiv intimata nu putea cunoaște cele două elemente prevăzute de art. 2528 alin. (1) C. civ., necesare pentru promovarea acțiunii de față, înainte ca organul de urmărire penală să stabilească caracterul fictiv al facturilor fiscale înregistrate de pârât în contabilitatea societății și să determine astfel prejudiciul cauzat bugetului de stat și persoana vinovată de producerea acestuia. Aceste elemente stabilite de către organul de urmărire penală au fost aduse la cunoștința intimatei prin comunicarea Raportului de constatare tehnico-științifică întocmit la data de 15.05.2020 în dosarul penal nr. x/2018. Față de cele cele reținute în Raportul de constatare tehnico-științifică încheiat în data de 15.05.2020, intimata s-a constituit parte civilă cu suma de 373.340 RON, în dosarul nr. x/2018, la care se vor adăuga accesoriile (dobânzi și penalitati de întârziere) calculate până la data plății sau recuperării integrale a prejudiciului conform prevederilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală. Astfel, constituirea de parte civilă s-a făcut în faza de urmărire penală, în termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) C. proc. pen.. Întrucât în urma pronunțării Deciziei CCR nr. 358/2022, reclamantul nu mai putea fi cercetat penal dacă s-a împlinit termenul general de prescripție al răspunderii penale, prin Ordonanța din 14.11.2022 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Brasov s-a dispus clasarea cauzei față de inculpat ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale. Având în vedere că instanța penală nu a mai putut fi sesizată cu privire la infracțiunea săvârșită de reclamant, acțiunea civilă formulată în cursul urmăririi penale a rămas nesoluționată, instanța penală fiind singura care putea să se pronunțe asupra acesteia. În aceste condiții, partea vătămată constituită parte civilă în procesul penal, mai putea să obțină repararea prejudiciului cauzat prin infracțiunea pentru care a fost cercetat inculpatul numai dacă sesiza instanța civilă cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile răspunderii civile delictuale. În mod corect instanța de apel a reținut că este greșită concluzia tribunalului în sensul că intimata putea promova acțiune începând cu luna martie 2011, câtă vreme urmărirea penală față de inculpat a început doar la data de 14.01.2019, în cursul cercetărilor penale stabilindu-se prejudiciul cauzat prin săvârșirea infracțiunii pentru care era cercetat. Astfel, în raport de dispozițiile art. 2528 C. civ., intimata putea promova acțiune numai începând cu data de 01.07.2020, data de la care a putut cunoaște atât prejudiciul cauzat cât și pe cel răsăunzător de producerea lui, prin comunicarea, de către organul de urmărire penală, a Raportului de constatare tehnico-științifică întocmit la data de 15.05.2020 în dosarul penal nr. x/2018 Referitor la susținerile recurentului potrivit cărora prescripția răspunderii civile în prezenta cauza a început sub imperiul dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, intimata arată că, atât în fata instanței de fond, cât și în apel, nu s-a susținut de către recurent ca fiind acesta temeiul legal aplicabil prescripției răspunderii civile, ci dispozițiile Noului C. civ. (art. 1394). Totodată, în mod corect a reținut instanța de apel că prin constituirea ca parte civilă în procesul penal, conform art. 2537 pct. 3 coroborat cu art. 2541 alin. (6) C. civ., termenul de prescripție al dreptului material la acțiune s-a întrerupt până la data comunicării către intimată a ordonanței de clasare. Astfel, începând cu data de 23.11.2022, data comunicării ordonanței de clasare, a început să curgă un nou termen de prescripție de 8 ani pentru promovarea acțiunii. Mai arată intimata că este greșită susținerea recurentului potrivit căreia acesta poate fi tras la răspundere civilă doar în intervalul de timp în care acesta poate fi tras la răspundere penală. Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor din actul procedural și admiterea recursului astfel cum a fost formulat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Recurentul critică, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție în ce privește cererea reclamantei de recuperare a prejudiciului produs bugetului de stat prin fapta de evaziune fiscală săvârșită de către acesta, obiect al dosarului penal nr. x/2018, finalizat prin Ordonanța de clasare din 14.11.2022 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov în sensul constatării intervenirii prescripției penale, dosar în care reclamanta s-a constituit parte civilă cu suma de 373.340 RON (prejudiciu și accesorii), sumă solicitată în cadrul prezentului litigiu datorită nesoluționării laturii civile în procedura penală. În concret, recurentul pretinde că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție în ce privește răspunderea civilă este acela al săvârșirii ultimului act infacțional (fapta de evaziune constând în înregistrarea în evidența contabilă, de către B. S.R.L., prin reprezentant legal A., a trei facturi fictive emise de S.C. C. SRL), respectiv martie 2011, iar nu momentul reținut de către instanța de apel, respectiv acela al comunicării, către reclamantă, a Raportului de constatare tehnico-științifică întocmit în dosarul penal nr. x/2018 la data de 15.05.2020, termenul de prescripție fiind de 8 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. c) și alin. (2) C. pen. Critica este nefondată. Înalta Curte reține că recurentul a fost cercetat penal în dosar nr. x/2018 pentru săvârșirea faptei de evaziune fiscală în formă continuată (art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. de la 1968). În cadrul cercetării penale a fost întocmit, la data de 15.05.2020, Raportul de constatare tehnico-științifică care a stabilit că reprezentantul legal al S.C. B. S.R.L. (recurentul din prezenta cauză) a adus, prin faptele sale, un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum total de 373.340 RON (prejudiciu efectiv și accesorii). Față de cele reținute prin acest raport, intimata-reclamantă s-a constituit parte civilă cu suma mai sus menționată. Prin Ordonanța din 14.11.2022 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov, s-a dispus, față de recurent, clasarea cauzei întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale (cauză de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.) în raport cu statuările cuprinse în Decizia nr. 358/2022 a Curții Constituționale. Potrivit art. 154 alin. (2) C. pen. "Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârșirii infracțiunii. În cazul infracțiunilor continue termenul curge de la data încetării acțiunii sau inacțiunii, în cazul infracțiunilor continuate, de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni, iar în cazul infracțiunilor de obicei, de la data săvârșirii ultimului act". În cauză, momentul de începere a curgerii prescripției la care se raportează recurentul este acela al săvârșirii ultimei acțiuni, respectiv martie 2011, însă acesta confundă momentul începerii curgerii prescripției în materie penală, cu momentul începerii curgerii prescripției în materie civilă. Astfel, este adevărat că potrivit art. 1394 C. civ. "în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea civilă", însă aceasta nu înseamnă că cele două prescripții au momente de pornire identice. Chiar dacă durata celor două termene de prescripție este aceeași, conform art. 1394 C. civ., momentele de început ale acestora nu se suprapun, ci se calculează în mod distinct și specific materiei din care provin. Dacă pentru fapte penale legiuitorul a prevăzut că momentul începerii prescripției se raportează la data săvârșirii faptei (data încetării acțiunii/inacțiunii, data săvârșirii ultimei acțiuni/inacțiuni, sau data săvârșirii ultimului act, după caz), în cazul răspunderii civile acest termen curge "...de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea" (art. 2528 alin. (1) C. civ.). Or, în speță, data la care intimata-reclamantă a cunoscut paguba și pe cel răspunzător de ea nu este momentul săvârșirii ultimei acțiuni din cadrul infracțiunii continuate cum eronat susține recurentul (martie 2011), ci, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, este momentul luării la cunoștință de către aceasta, de concluziile Raportului de constatare tehnico-științifică din 15.05.2020. Din perspectiva acestui moment, atât cererea de constituire de parte civilă în dosarul penal respectiv (01.07.2020), cât și acțiunea civilă obiect al prezentului litigiu (20.12.2022) sunt formulate în termenul de prescripție astfel cum este reglementat de art. 2528 alin. (1) C. civ. incident în cauză, raportat la data introducerii acțiunii. Înalta Curte reține că identificarea făptuitorilor și stabilirea, în concret, a prejudiciului, au făcut obiectul unei cercetări penale în cadrul căreia s-au dispus o serie de măsuri specifice acestei proceduri judiciare, respectiv o începere a urmăririi penale dispusă inițial față de o altă persoană, o declinare a cauzei penale, apoi o extindere a cercetărilor față de recurent și soția acestuia (ulterior exonerată de răspundere penală pentru neparticipare la săvârșirea infracțiunii), astfel încât reclamanta nu avea cum să cunoască prejudiciul și pe autorul său la momentul indicat de către recurent (martie 2011), întrucât acestea au fost stabilite cu exactitate la momentul întocmirii Raportului de constatare tehnico-științifică din 15.05.2020, act procedural dispus a fi efectuat de către organele de cercetare penală tocmai cu acest scop. Dealtfel extinderea urmăririi penale față de recurent s-a dispus abia la data de 14.01.2019, astfel încât recurentul nu poate pretinde că reclamanta ar fi trebuit să cunoască prejudiciul și pe autorul său anterior procedurii judiciare în care atare aspecte au fost stabilite. Jurisprudența Înaltei Curți invocată de către recurent nu este aplicabilă cauzei, întrucât deciziile la care acesta face referire vizează analiza momentului începerii curgerii termenului de prescripție cu privire la o decizie de control a Curții de Conturi, respectiv cu privire la o decizie de despăgubiri emisă într-o procedură specială de restituire, astfel încât considerentele expuse prin acele hotărâri sunt străine obiectului prezentului litigiu. Referitor la Decizia în interesul legii nr. 19/2019 invocată de către recurent, Înalta Curte reține că aceasta este dată în aplicarea art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 și statuează că intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive, întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. Se mai statuează, prin această decizie, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal. Contrar susținerilor recurentului, considerentele acestei decizii nu conturează o situație similară celei din prezenta cauză, fiind străine de contextul în care se analizează prescripția în acest litigiu. Recurentul invocă această decizie cu trimitere la Raportul de inspecție fiscală din 19.03.2014 întocmit de ANAF-DGRFP Brașov, în care arată că au fost evidențiate facturile despre care s-a reținut, în cadrul cercetării penale, că au fost înregistrate fictiv în contabilitatea societății comerciale al cărei reprezentant legal era recurentul. Aspectul învederat este însă lipsit de relevanță, întrucât răspunderea civilă delictuală în prezenta cauză este una ce derivă din constituirea ca parte civilă într-o procedură penală și nu se poate raporta, în ce privește curgerea termenului de prescripție, la acte de control fiscal efectuate în afara acestei proceduri, ci la actele efectuate în cadrul cercetării penale pe baza cărora s-a stabilit atât prejudiciul, cât și făptuitorul. În speță, aceste clarificări s-au realizat prin Raportul de constatare tehnico-științifică din 15.05.2020, data emiterii acestui raport reprezentând momentul de la care reclamanta putea să cunoască prejudiciul și pe autorul său și care plasează demersul judiciar al acesteia în interiorul termenului de prescripție. Față de cele arătate, soluția instanței de apel, de trimitere spre rejudecare pentru necercetarea fondului este una legală, iar recursul pârâtului apare ca nefondat. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 27/A din 31 ianuarie 2024 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.