Decizia nr. 230/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2020, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a chemat în judecată pe pârâta A. S.A. Focșani, pentru ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 17.064,60 RON, reprezentând triplul remunerației cuvenite artiștilor interpreți ori executați pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audio-vizual, pentru perioada 01 noiembrie 2017 - 31 martie 2020, a sumei de 3154,38 RON, reprezentând penalități de întârziere și obligarea pârâtei la obținerea de autorizații/licențe neexclusive de la reclamantă pentru comunicarea fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audio-vizual în spațiile aflate în administrarea sa. În drept, reclamantul a invocat art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe (actualmente art. 162 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe republicată și modificată) și punctul 2.1 și art. 3.12. din Decizia ORDA nr. 120/2016; pentru cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, temeiul legal constă în coroborarea dispozițiilor prevăzute de pct. 3.12 cu 3.4 din Decizia ORDA nr. 120/2016. Referitor la cel de-al treilea capăt al cererii de chemare în judecată, temeiul juridic este art. 130 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 (actualmente art. 162 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, republicată și modificată). Prin întâmpinare, pârâta A. S.A. a invocat excepțiile necompetenței teritoriale a Tribunalului București, prescripției dreptului material al acțiune pentru perioada 01 noiembrie 2017 - 31 decembrie 2017, autoritatea de lucru judecat, în raport cu sentința pronunțată în dosarul nr. x/3.2018 al Tribunalului București și, pe fond, respingerea cererii ca neîntemeiată. În motivare, a arătat că nu organizează nunți ori botezuri, iar din cauza existenței unor dosare penale și a situației generate de pandemia de COVID 19 clienții au lipsit, astfel că nu a utilizat fonograme ori reproduceri ale acestora, restaurantul și hotelul fiind închise. Prin sentința civilă nr. 680/11.05.2021 a Tribunalului București a fost admisă excepția necompetenței teritoriale și a fost declinată competența de soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului Vrancea, în a cărui rază teritorială se află sediul pârâtei. Cauza a fost înregistrată sub nr. x/2020 pe rolul Tribunalului Vrancea.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 267 din 21.07.2022, Tribunalul Vrancea a respins excepția privind autoritatea de lucru judecat ca neîntemeiată. A respins cererea formulată de reclamantul Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM în contradictoriu cu pârâta A. S.A., ca fiind rămasă fără obiect. Împotriva sentinței civile nr. 267/21.07.2022 pronunțate de Tribunalul Vrancea a declarat apel reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile nr. 267/21.07.2022 pronunțate de Tribunalul Vrancea, secția I civilă, și în consecință admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatei la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate în apel.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 99/A din 23 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă în dosarul nr. x/2020, s-a admis apelul formulat de apelantul-reclamant Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM împotriva sentinței civile nr. 267 pronunțate la data de 21.07.2022 de Tribunalul Vrancea, în contradictoriu cu intimata - pârâtă A. S.A. A fost schimbată în parte sentința civilă nr. 267 pronunțată la data de 21.07.2022 de Tribunalul Vrancea, în sensul că: S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM în contradictoriu cu pârâta A. S.A., a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 17.064,60 RON reprezentând triplul remunerației datorate artiștilor interpreți ori executați pentru comunicarea publică a fonogramelor și a prestațiilor artistice din domeniul audio-vizual, pentru perioada 01.11.2017 - 31.10.2020 în referire la spațiul de cazare din cadrul B., și pentru perioada 01.11.2017-31.03.2020 în referire la spațiul restaurant din cadrul B.. A fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind penalităților de întârziere și capătul de cerere privind obligația de a face. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 100 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată în primă instanță și a sumei de 50 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată în apel.

Recursul formulat în cauză. Împotriva deciziei nr. 99/A din 23 mai 2024 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă în dosarul nr. x/2020 a declarat recurs pârâta A. S.A. Prin recursul formulat, pârâta a apreciat ca fiind nelegală în parte decizia recurată, cu excepția dispoziției de respingere a capătului de cerere privind plata penalităților de întârziere și a capătului de cerere privind obligația de a face. Recurenta a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Susține că instanța de apel a reținut în mod incorect că ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1349 și 1357 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, în sensul că s-ar fi dovedit că ar fi comunicat public fonograme sau reproduceri, inclusiv pentru activitatea de restaurant, lucru pe care societatea nu l-a făcut. Instanța a apreciat că actele de la dosarul de la Tribunalul Vrancea ar face dovada desfășurării activității de restaurant, în condițiile în care societatea nu mai are deschis restaurantul, nu mai are angajați care să deservească restaurantul și în condițiile în care, la cererea unor clienți, apelează la servicii de catering pentru a le furniza micul dejun în cameră. Mai mult, instanța de apel nu a luat în considerare că la hotel are domiciliul administratorul societății (conform cărții de identitate). Astfel, faptul că în contabilitate sunt înregistrate unele achiziții de produse alimentare se datorează celor de mai sus, iar nu faptului că restaurantul ar fi deschis. În condițiile în care nu poate obține proiecte cu fonduri, nu li se aprobă cereri de creditare, nici măcar deschidere de conturi noi (ultima astfel de cerere fiind respinsă de C. de curând) deoarece în certificatul de la Registrul Comerțului figurează cu dosarul penal nr. x/2018 la Tribunalul Iași cu acuzație de evaziune fiscală, societatea nu își permite să țină deschis un restaurant sau angajați pentru restaurant. În plus, instanța de apel le-a respins proba cu expertiza contabilă care să calculeze pe baza actelor contabile veniturile și să constate difuzarea de fonograme în activitatea societății de cazare și de restaurant și a interpretat în mod greșit actele contabile depuse la dosar. Mai mult, instanța de apel nu le-a permis să depună toate actele din contabilitate care să dovedească susținerile în combaterea apelului. De asemenea, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, întrucât în dosarul de față CREDIDAM a cerut obligarea la plata "triplului remunerației cuvenite artiștilor interpreți ori executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audio-vizual pentru perioada 01.11.2017 - 31.03.2020", iar în dosarul nr. x/2020 de la Tribunalul București, UCMR-ADA a cerut obligarea societății la plata "triplului remunerațiilor corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în perioada ianuarie 2019 - martie 2020, septembrie 2020 - octombrie 2020.". Susține că operele muzicale sunt identice cu fonogramele, reproducerile acestora și cu prestațiile artistice, prin urmare, apreciază că aceste două instituții au solicitat același lucru. Mai arată că aceeași solicitare a fost și în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului București, din partea D., în care s-a încheiat tranzacție: remunerație pentru comunicare publică de opere muzicale în unitățile de alimentație publică și cazare. Totodată, în ce privește D., acesta încasează aceleași remunerații pentru comunicarea publică a fonogramelor. Conform deciziei ORDA nr. 79/2014, D. este și colectorul remunerațiilor cuvenite pentru retransmiterea prin cablu a fonogramelor. Aceste remunerații sunt incluse în tariful de abonament lunar la companiile de cablu. Prin urmare, societatea plătește pe de o parte remunerațiile la compania de cablu, pe de altă parte la UCMR -ADA și la D.. Cu toate acestea, datorită numărului foarte mic de clienți și de camere efectiv închiriate, societatea nu a comunicat public fonograme, opere muzicale, prestații artistice, etc., adică tocmai ceea ce solicită reclamanta. Consideră nelegală susținerea instanței de fond conform căreia s-ar fi făcut dovada comunicării prin simplul fapt că există televizoare în unele camere ori prin planșele foto de la dosar, ignorându-se contradovada făcută de pârâtă. Consideră că nu trebuie plătite 6 licențe, ci doar una singură, acelui organism de gestiune colectivă care se ocupă cu activitatea pe care o desfășoară societatea. Arată că nu a difuzat și nici nu difuzează muzică din cd-uri, dvd-uri ori alte înregistrări comerciale. De asemenea, instanța de apel a ignorat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele aferente perioadei 01.11.2017 - 31.12.2017 și a obligat-o la aceste sume în mod ilegal, făcând aplicarea greșită a normelor care reglementează prescripția. Totodată, instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la excepția inadmisibilității celui de-al treilea capăt de cerere, deoarece instanța de judecată nu se poate substitui părților unui contract, iar atâta timp cât societatea nu are activitate fiind restricționată datorită pandemiei, aceasta nu poate fi obligată să încheie un astfel de contract. Instanța de apel, rejudecând cererea, nu s-a pronunțat pe excepția autorității de lucru judecat pe care recurenta invocat-o față de dosarul nr. x/2018, care s-a aflat pe rolul Tribunalului București și care s-a finalizat prin tranzacția nr. 1297-22.01.2019, fiind avută în vedere perioada 01.08.2015 - 31.10.2018. Prin urmare, pentru sumele aferente perioadei 01.11.2017 - 31.10.2018 care sunt cerute prin acțiune operează autoritatea de lucru judecat și nu mai pot fi cerute de vreme ce s-a tranzacționat asupra acestora. Mai arată că în dispozitivul noii hotărâri nu se regăsesc soluțiile asupra excepțiilor invocate prin întâmpinare, aspect nelegal. Solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei civile nr. 99/A din 23 mai 2024 și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la Curtea de Apel Galați pentru a se pronunța pe excepțiile invocate și pentru a nu omite un grad de jurisdicție (excepțiile prescripției, autorității de lucru judecat, inadmisibilității invocate prin întâmpinare). În drept, recurenta-pârâtă a indicat motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Apărările formulare în cauză. Intimatul-reclamant Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtă, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului ca nemotivat, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat. Excepția nulității recursului pârâtei a fost respinsă la termenul de judecată din 4.02.2025. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând recursul declarat de pârâta A. S.A., Înalta Curte constată că acesta este fondat pentru următoarele considerente: Prin motivul de recurs privitor la acordarea de remunerații pentru activitatea de restaurant, recurenta a susținut, circumscris ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. că, în mod incorect, instanța de apel a reținut că ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1349 și 1357 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală. Susține că nu s-a dovedit că ar fi comunicat public fonograme sau reproduceri, inclusiv pentru activitatea de restaurant, nu a desfășurat efectiv activitate de restaurant, ci doar, la cererea unor clienți, a apelat la servicii de catering pentru a le furniza micul dejun în cameră. Apreciind asupra susținerilor recurentei-pârâte, se reține că acestea sunt fondate pentru considerentele ce vor fi redate în continuare. Înalta Curte urmează a încadra motivul de recurs mai sus expus în ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, în esență, recurenta susține omisiunea instanței de apel de a analiza apărarea sa conform căreia restaurantul nu a funcționat, în acest sens fiind consemnarea efectuată de delegatul reclamantei în referatul întocmit de acesta. Astfel, apărarea pârâtei, fiind circumscrisă împrejurării că nu a existat o activitate în cadrul restaurantului, micul dejun fiind servit în camere, necesita un răspuns argumentat al instanței întrucât o confirmare a situației de fapt expuse de pârâtă ar fi condus la o soluție contrară față de cea pronunțată, remunerația nefiind datorată în situația în care nu se reține desfășurarea unei alte activități de comunicare publică în cadrul restaurantului, distinctă de comunicarea inițială publică de fonograme, opere muzicale și prestații artistice în camerele de hotel. În ceea ce privește existența unei activități în cadrul restaurantului, singurul argument al instanței este acela că "intimata a negat desfășurarea activității specifice restaurant, cu toate acestea din nota și anexa nr. 2 depuse în prima instanță reiese că în perioada dedusă judecății a realizat venituri din activitatea de restaurant". Or, conform apărării pârâtei, veniturile sunt rezultate din serviciile de catering furnizate clienților cazați în camerele hotelului. Potrivit dispozițiilor art. 3.11 din Decizia ORDA nr. 120/2016, în situația în care un utilizator deține sau folosește mai multe spații, remunerația se datorează distinct pentru fiecare spațiu în parte. De asemenea, dispozițiile art. 1 din aceeași decizie fac vorbire de spații închise sau deschise în care se realizează acte de comunicare publică. În cuprinsul metodologiei publicate în temeiul Deciziei ORDA nr. 120/2016 (M.Of. nr. 952 din 25 noiembrie 2016) se prevede, la art. 3.12, că, pentru spații și/sau pentru perioade nedeclarate pentru care utilizatorul a comunicat public fonograme sau reproduceri ale acestora și/sau prestații artistice din domeniul audiovizual în scop ambiental sau lucrativ fără a obține în prealabil autorizația-licență neexclusivă, acesta are obligația de a plăti către organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiștilor interpreți sau executanți și ale producătorilor de fonograme o sumă de bani reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deținut autorizația-licență neexclusivă. În situația în care cuantumul remunerației care ar fi fost legal datorată de către utilizator nu poate fi determinat, acesta datorează triplul remunerației plătite în mod uzual de utilizatorii din aceeași categorie. În aceste circumstanțe, având în vedere dispozițiile pct. 3.11 coroborate cu pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, pentru comunicarea publică fără ca utilizatorul să fi deținut autorizație-licență neexclusivă se datorează remunerații distinct pentru fiecare unitate deținută. În contextul expus, se reține omisiunea de a analiza o apărare pertinentă a pârâtei. Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, "dreptul la un proces echitabil include și dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (de exemplu, hotărârea Perez împotriva Franței, paragraful 80; hotărârea Albina împotriva României, paragraful 30). Pe de altă parte, și în situația în care se reține că pârâta desfășoară activitate în cadrul restaurantului, pentru a se reține îndeplinirea condiției referitoare la "publicul nou" pentru acordarea dreptului la remunerație pentru acest spațiu, nu este suficientă analizarea criteriului reținut de instanța de apel în acest sens, acela al realizării unui venit din activitatea de restaurant. Astfel, este necesar a se stabili în ce măsură se poate reține existența "publicului nou" în situația restaurantului sau dacă restaurantul este folosit exclusiv de clienții cazați în camerele hotelului, caz în care, dată fiind inexistența unui public distinct și nou în raport cu cel vizat de comunicarea inițială publică de fonograme, opere muzicale și prestații artistice în camerele de hotel, nu se poate constata existența unui alt act de comunicare, care să confere dreptul la o remunerație distinctă. În ceea ce privește criteriul "publicului nou", Înalta Curte reține că actul de comunicare a unei opere protejate către un public nou presupune o transmisie deliberată a unei opere radiodifuzate care se face într-un loc accesibil publicului, cu intenția ca un public suplimentar care este admis de deținătorul televizoarelor să beneficieze de ascultarea sau de vizionarea operei. De asemenea, acest criteriu al unui public nou presupune a se constata că persoanele care frecventează unitățile de cazare deținute de intimata-pârâtă nu aparțin unui grup privat, ci este vorba despre un număr suficient de mare de persoane care apelează la serviciile intimatei-pârâte atât în mod paralel, cât și succesiv și care nu a fost luat în considerare de autorii operelor protejate atunci când aceștia au autorizat utilizarea lor prin comunicarea publică inițială. Aceste aspecte au fost reținute în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauze precum Football Association Premier League și alții, C-403/08 și C-429/08, par. 197, C-117/15, par. 46-48, hotărârea SGAE, par. 40 și 42. Tot în acest sens este și hotărârea CJUE din cauza C-162/10 Phonographic Performance (Ireland) Ltd., în care, la paragrafele 49 și 51, s-a statuat faptul că operatorul hotelier care realizează o comunicare publică transmite o operă protejată către un public nou, mai precis un public care nu a fost avut în vedere de autorii operelor atunci când au autorizat utilizarea ei printr-o comunicare către publicul inițial. De asemenea, atunci când operatorul hotelier comunică o fonogramă radiodifuzată în camerele clienților săi utilizează această fonogramă în mod autonom și o transmite unui public distinct și nou în raport cu cel vizat de comunicarea inițială. Curtea de Apel Galați, prin decizia recurată nr. 99/A din 23 mai 2024, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 17064,60 RON reprezentând triplul remunerației datorate artiștilor interpreți ori executați pentru comunicarea publică a fonogramelor și a prestațiilor artistice din domeniul audio-vizual, pentru perioada 01.11.2017 - 31.10.2020 în referire la spațiul de cazare din cadrul B. și pentru perioada 01.11.2017 - 31.03.2020 în referire la spațiu restaurant din cadrul B.. Or, în speța pendinte, față de specificul activității desfășurate în spațiile în litigiu, era necesată o analiză a susținerilor pârâtei, coroborate cu probele administrate efectiv la dosarul cauzei, în sensul că societatea a utilizat servicii de catering pentru a deservi clienții cazați în camerele de hotel, iar nu propriul restaurant, care este nefuncțional, din referatul atașat cererii de chemare în judecată, întocmit de inspectorul CREDIDAM la 17 august 2020, rezultând, în urma verificărilor, că unitatea deținută de A. S.A. - E. stele deține 43 camere și un restaurant alcătuit dintr-o sală mare cu o capacitate de 240 locuri și o sală mică, având o capacitate de 130 locuri, acesta fiind temporar închis. Pe cale de consecință, stabilind că este certă comunicarea inițială publică de fonograme, opere muzicale și prestații artistice în camerele de hotel, acestea fiind funcționale, în ceea ce privește existența unui public nou în cadrul unei eventuale comunicări în restaurant instanța de apel nu a efectuat verificări, raportat chiar la reținerile inspectorului de specialitate potrivit cărora restaurantul este închis, iar pârâta utiliza servicii de catering pentru clienții cazați în hotel. În consecință, este incident art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condițiile în care decizia de apel nu conține motivele apte să răspundă unei apărări esențiale formulate de pârâtă. Această constatare este în sine suficientă pentru conturarea soluției ce se impune a fi pronunțată în cauză, respectiv casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, pentru a se răspunde apărărilor esențiale ale pârâtei, pe de parte, iar pe de altă parte, pentru a aprecia asupra îndeplinirii în cauză a condiției privind existența unui "public nou", în interpretarea dată acestei noțiuni de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. În acest sens urmează a se avea în vedere că, în ipoteza în care restaurantul este folosit exclusiv de clienții din camerele de hotel, nu se efectuează un alt act de comunicare, chestiune care nu a fost, de asemenea, examinată de instanța de apel. Înalta Curte mai relevă că nu este relevant exclusiv criteriul realizării unui venit din activitatea de restaurant, ci și îndeplinirea criteriului vizând existența unui public nou, potrivit îndrumărilor expuse supra. În ceea ce privește critica privind faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește sumele solicitate de reclamantă aferente perioadei 01.11.2017 - 31.12.2017, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât vizează încălcarea normelor de procedură, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acesteia. Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 17.064,60 RON, reprezentând triplul remunerației cuvenite artiștilor interpreți ori executați pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audio-vizual, pentru perioada 01 noiembrie 2017 - 31 martie 2020, a sumei de 3154,38 RON, reprezentând penalități de întârziere și obligarea pârâtei la obținerea de autorizații/licențe neexclusive de la reclamantă pentru comunicarea fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audio-vizual în spațiile aflate în administrarea sa. Prin întâmpinarea depusă la prima instanță, pârâta a invocat, printre altele, și excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește sumele solicitate de reclamantă aferente perioadei 01.11.2017 - 31.12.2017, raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată. Prin încheierea din 25 noiembrie 2021, Tribunalul Vrancea, secția I civilă, constatând că pentru soluționarea acesteia este necesară administrarea de probe comune fondului cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (3) C. proc. civ., a unit excepția cu fondul cauzei. Prin sentința pronunțată pe fondul cauzei nr. 267/21 iulie 2022, Tribunalul Vrancea, secția I civilă a respins acțiunea, iar față de respectiva excepție a reținut: "Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța apreciază că, față de reținerile anterioare, nu este necesar să se mai pronunțe asupra acesteia, câtă vreme cererea în ansamblul său este rămasă fără obiect, prin plata integrală a datoriei, inclusiv pentru perioada despre care se pretinde că ar fi operat prescripția." Împotriva sentinței sus-menționate a formulat apel reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM iar pârâta A. S.A. nu a formulat întâmpinare. Prin decizia civilă nr. 99/A din 23 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă în dosarul nr. x/2020 s-a admis apelul formulat de apelantul-reclamantul, a fost schimbată în parte sentința civilă nr. 267 pronunțată la data de 21.07.2022 de Tribunalul Vrancea, în sensul că s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți- CREDIDAM în contradictoriu cu pârâta A. S.A., a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 17.064,60 RON reprezentând triplul remunerației datorate artiștilor interpreți ori executați pentru comunicarea publică a fonogramelor și a prestațiilor artistice din domeniul audio-vizual, pentru perioada 01.11.2017-31.10.2020 în referire la spațiu de cazare din cadrul B., și pentru perioada 01.11.2017-31.03.2020 în referire la spațiu restaurant din cadrul B.. A fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind penalităților de întârziere și capătul de cerere privind obligația de a face, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 100 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată în prima instanță și a sumei de 50 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată în apel. Nu a format obiect de judecată în apel excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește sumele solicitate de reclamantă aferente perioadei 01.11.2017 - 31.12.2017. Se observă că pârâta A. S.A. nu a utilizat mijlocul procesual apt să declanșeze controlului instanței de apel asupra modului în care prima instanță a rezolvat excepția prescripției. În cauză, acțiunea îndreptată împotriva pârâtei a fost respinsă, ipoteză în care pârâta nu are un interes pregnant de a formula apel principal, dar, constatând că partea adversă a procedat la declararea căii de atac și, eventual, luând cunoștință de motivele apelului și de limitele devoluțiunii fixate prin acesta, poate considera că apărarea poziției sale necesită formularea unui apel incident, printr-o cerere proprie, prin intermediul căruia să repună în discuție soluțiile primei instanțe cuprinse în sentință, în considerente sau în încheierile premergătoare și pe care nu le-ar putea supune dezbaterii doar pe calea apărărilor pe care le poate formula în calitate de intimat în apelul făcut de partea potrivnică, întrucât, prin neatacare, acestea ar intra sub autoritatea lucrului judecat. Or, în contextul în care pârâta nu a formulat apel incident prin care să pună în discuție soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, soluția asupra acestei excepții nu a format obiectul analizei instanței de apel, situație în care ea nu putea fi repusă în discuție în recurs, fiind invocată omisso medio. În ceea ce privește criticile referitoare la respingerea probei cu expertiza contabilă de către instanța de apel, refuzul permiterii de a depune înscrisuri contabile în combaterea apelului, la lipsa dovezii de comunicare publică a fonogramelor, operelor muzicale, prestațiilor artistice, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acestea sunt vădit nefondate. Astfel, regulile de procedură privind administrarea probelor în apel sunt cele prevăzute de art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., conform căruia instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2). Potrivit acestui din urmă text legal, părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri. Prin recurs, nu se invocă încălcarea unor norme legale de către instanța de apel pentru a respinge proba cu expertiza contabilă. Se constată că intimata pârâtă nu formulat întâmpinare în termenul prevăzut de lege, proba nefiind solicitată în condițiile arătate. Prin precizările de la dosar apel, intimata a solicitat acordarea unui termen pentru a depune expertiza contabilă întocmită în dosarul nr. x/2020 care s-a aflat pe rolul Tribunalului București, dosar în care pârâta s-a judecat cu alt reclamant, și anume UCMR ADA. În subsidiar, a solicitat proba cu expertiză contabilă în cauză. În acest sens, instanța de apel a acordat termene succesive pentru când urma a se depune expertiza întocmită în respectivul dosar și cererea de chemare în judecată aferentă, iar la termenul din 10 aprilie 2024 a respins proba cu expertiza contabilă solicitată în cauză, raportat la dispozițiile legale în baza cărora se stabilesc criteriile pentru stabilirea remunerației pentru drepturile conexe și la aspectele puse în discuție de pârâtă (stabilirea remunerațiilor în funcție de eventualele evenimente care au avut loc în acea unitate sau numărul de camere închiriate în unitatea hotelieră). De asemenea, instanța de apel a arătat că nu se mai impune nici dovedirea lor cu alte înscrisuri, respingând și cererea de acordare a unui termen pentru a se depune documente contabile în dovedirea numărului de evenimente, petreceri, închirieri ale spațiului. Reprezintă atributul instanței de judecată să stabilească dacă o probă este utilă, pertinentă și concludentă, adică aptă a duce la soluționarea procesului, potrivit dispozițiilor art. 255 alin. (1) C. proc. civ. În cauză, instanța a stabilit corect că, raportat la teza probatorie propusă (relevare număr evenimente/cazări organizate), ambele probe propuse sunt inutile, întrucât există dispoziții legale în baza cărora se stabilesc criteriile avute în vedere la stabilirea remunerației pentru drepturile conexe, cu privire la care reclamanta are atribuții de colectare, iar numărul de evenimente/cazări organizate nu se numără printre acestea. Astfel, Înalta Curte nu identifică nicio ipoteză de încălcare a normelor procedurale în materia probelor, întrucât dispozițiile privitoare la propunerea și administrarea probatoriului în cauză au fost pe deplin respectate și reține că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Analizând motivul de recurs prin care se susține că recurenta-pârâtă trebuie să plătească o unică remunerație către D., UCMR și CREDIDAM, circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestuia. Pârâta recurentă nu se poate prevala de existența unor autorizații încheiate cu alte organisme de gestiune colectivă (pentru alte categorii de drepturi, de principiu drepturi conexe celor de autor), motiv pentru care nu pot fi primite susținerile prin care se tinde la înlăturarea regulilor specifice reparării prejudiciului cauzat de fapta ilicită. Înalta Curte mai relevă că legea recunoaște mai multe categorii de drepturi în domeniul creației artistice muzicale - cele de autor, ce poartă asupra operelor muzicale și respectiv drepturile conexe ale producătorilor de fonograme, drepturile conexe ale artiștilor interpreți și executanți, etc. Fiecare dintre aceste drepturi, reglementate distinct, are un titular diferit și totodată pentru gestiunea sa colectivă este autorizat un alt organism specializat; în consecință, autorizarea utilizării în scopul comunicării publice a fonogramelor nu exclude obligația autorizării comunicării publice a operelor muzicale, dacă activitatea desfășurată de utilizator îmbracă forma ambelor tipuri de utilizare. De asemenea, aspectele invocate de recurentă pentru a demonstra ipoteza de fapt susținută, aceea că nu a publicat și nu publică fonograme, opere muzicale, prestații artistice, în camerele hotelului, vizează în realitate valoarea probatorie acordată de instanță dovezilor administrate în cauză care nu pot forma obiect de analiză în recurs dată fiind neîncadrarea acestor argumente în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. O eventuală greșeală în stabilirea situației de fapt rezultând din interpretarea probelor administrate în cauză nu poate forma obiect de analiză în faza procesuală a recursului, care este o cale extraordinară de atac nedevolutivă, prin care se poate invoca doar nelegalitatea hotărârii atacate, pentru cazurile indicate în art. 488 din C. proc. civ. Prin motivul de recurs aferent art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pârâta a invocat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției autorității de lucru judecat invocată față de dosarul nr. x/2018 care s-a aflat pe rolul Tribunalului București, finalizată prin tranzacție, încălcând totodată principiul disponibilității, pentru că în esență s-ar fi solicitat același lucru în ambele dosare. Analizând motivul de recurs astfel expus, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestuia. Prin sentința civilă nr. 267/21 iulie 2022, Tribunalul Vrancea, secția I civilă a respins excepția privind autoritatea de lucru judecat ca neîntemeiată, iar pârâta nu a declarat apel și nici apel incident, respectiva soluție dobândind autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată, potrivit dispozițiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ.. În consecință, instanța de apel nu avea obligația de a analiza legalitatea sau temeinicia soluției pronunțate asupra respectivei excepții, nefiind învestită în acest sens prin promovarea căii de atac de către partea interesată să obțină schimbarea acelei soluții. Astfel, odată tranșată definitiv, respectiva chestiune nu mai poate fi repusă în discuție în faza procesuală a recursului. În contextul expus, nu se poate reține că instanța de apel a încălcat normele de procedură prin faptul că nu a procedat la analiza respectivei excepții. Critica privind nepronunțarea instanței cu privire la inadmisibilitatea celui de-al treilea capăt de cerere având ca obiect obligarea sa la încheierea contractului, recurenta invocând în susținerea acestui motiv de recurs faptul că instanța nu se poate substitui părților unui contract, este nefondată. Instanța de apel a reținut că "în ceea ce privește obligarea pârâtei să încheie autorizație neexclusivă, Tribunalul a reținut că nu se poate substitui voinței pârâtei, iar pe de altă parte aceasta are opțiunea de a opri comunicarea publică, dacă nu dorește asumarea unei obligați față de CREDIDAM." În această situație, cele învederate de recurentă în susținerea motivului de recurs nu reprezintă o veritabilă critică a hotărârii recurate, cererea de obligare a sa la încheierea contractului fiind respinsă în considerarea argumentului invocat de parte. Pe cale de consecință, reținând că sunt întemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în temeiul art. 497 din același cod, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei nr. 99A din 23 mai 2024 a Curții de Apel Galați, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.