Decizia nr. 453/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 11.04.2023, reclamanta Asociația Centrul Român pentru Asigurarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM, în contradictoriu cu pârâta A., a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 8640 RON fără TVA, reprezentând triplul remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.10.2020-30.11.2022, obligarea pârâtei să încheie autorizații/licențe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual pentru spațiul administrat, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București: Prin sentința civilă nr. 1002/04.10.2023, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta Asociația Centrul Român pentru Asigurarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM în contradictoriu cu pârâta A., a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 3427,20 RON (TVA inclus), reprezentând remunerație simplă datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.10.2020-30.11.2022, a respins în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 570 RON cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București: Prin decizia civilă nr. 630A din 3 iunie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă P.F.A. A. împotriva sentinței civile nr. 1002/04.10.2023 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă. S-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți-CREDIDAM împotriva aceleiași sentințe care a fost schimbată în parte în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 8.640 RON cu titlu de prejudiciu reprezentând triplul remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.10.2020-30.11.2022. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă la plata sumei de 720 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. S-a menținut în rest sentința civilă apelată. A fost obligată apelanta-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 1.250 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. S-a respins cererea apelantei-pârâte cu privire la cheltuielile de judecată din apel ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 630A din 3 iunie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta P.F.A. A., criticând-o pentru nelegalitate, sub aspectul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Susține că potrivit art. 83 din Codul fiscal sunt venituri din activități independente numai cele provenite din derularea unui număr mai mare de 5 contracte de închiriere, precum și din închirierea în scop turistic a unui număr mai mare de 5 camere situate în locuința proprietate personală, însă pârâta nu se încadrează în niciuna din aceste ipoteze. Arată că jurisprudența europeană invocată de instanța de apel nu este aplicabilă în speță, fiind greșit aplicate prevederile art. 3 alin. (5) din Legea nr. 8/1996 care definesc noțiunea de utilizator, în sensul că, pentru ca aceste norme să fie incidente, este necesar ca persoana fizică sau juridică să întreprindă acțiuni condiționate de autorizare, deci dispozițiile legale se referă la situații concrete. Menționează că în perioada 01.10.2020-30.11.2022 nu a avut calitate de operator hotelier, nu a fost racordată la gaze, nu a realizat beneficii de pe urma instalării televizoarelor în camere și nu a efectuat o comunicare publică. În consecință, au fost greșit aplicate dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, precum și Decizia ORDA nr. 120/2016, deoarece incidența acestora este condiționată de îndeplinirea calității de utilizator. În același sens sunt directivele europene referitoare la criteriile de negociere a metodologiei, dintre care unul îl reprezintă proporționalitatea în raport cu care practica CREDIDAM este incorectă; dacă într-o lună nu s-a cazat nimeni, nu există "comunicare publică" în sensul Legii nr. 8/1996. Consideră că nu sunt aplicabile în speță dispozițiile art. 1349 C. civ., deoarece în perioada 01.10.2020-30.11.2022 nu a săvârșit nicio faptă ilicită. Mai susține că instanța de apel a reținut greșit faptul că reclamanta nu este ținută să probeze cuantumul prejudiciului, în condițiile în care aceasta nu a demonstrat imposibilitatea cuantificării criteriilor prevăzute de art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996; cele două modalități de stabilire a despăgubirilor nu sunt alternative, ci se exclud reciproc. În același sens trebuie aplicată Decizia ORDA nr. 120/2016, respective în sensul că despăgubirea datorată este triplul remunerației uzuale plătită de utilizatorii din aceeași categorie numai în cazul în care nu se poate determina. Solicită casarea deciziei în sensul admiterii apelului pârâtei cu consecința respingerii acțiunii și a apelului reclamantei, iar, în subsidiar, respingerea apelului reclamantei referitor la stabilirea cuantumului despăgubirilor și păstrarea hotărârii instanței de fond.

Apărările formulate în cauză: În termen legal, intimata-reclamantă Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a depus întâmpinare, prin care a invocat nulitatea căii de atac pentru neîncadrarea criticilor în cazul de casare indicat prin memoriul de recurs. În subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de inițierea demersului judiciar. Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prin cererea de recurs a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, care are în vedere situațiile în care instanța, deși a apelat la textele de lege incidente speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții legale, fie le-a aplicat greșit. Înalta Curte constată că aspectele de fapt referitoare la nefiscalizarea activității independente, față de numărul de camere deținute, în raport cu prevederile art. 83 din Codul fiscal, nu au fost valorificate mai întâi în apel, fiind invocate omisso medio, adică pentru prima oară în această cale extraordinară de atac, contravenind dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care dispun în sensul că "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor". Astfel, chestiunile care nu au făcut obiectul apelului și nu au fost supuse dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel nu pot fi invocate direct în recurs, impunându-se astfel un fine de neprimire în privința lor în judecata prezentei căi de atac extraordinare. O altă critică se referă la faptul că pârâta nu a funcționat ca operator hotelier într-o anumită perioadă, nefiind racordată la gaze. Or, criticile expuse în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-pârâtă tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanța de apel mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, nu pot fi cercetate în calea extraordinară de atac a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei hotărârii prin prisma modului în care au fost stabilite elementele de fapt ale cauzei. Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a optat pentru stabilirea despăgubirii în varianta reglementată de art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, respectiv acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite constând în comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora precum și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual aparținând artiștilor interpreți, fără a deține autorizație/licență neexclusivă din partea CREDIDAM și fără a achita remunerațiile compensatorii cuvenite acestora prin lege. Instanța de apel a reținut că pârâta are calitatea de utilizator, în sensul Legii nr. 8/1996 și al Metodologiei aprobate prin Decizia nr. 120/2016, deținând spații în care se comunică public prestații ale artiștilor interpreți, pe baza elementelor probatorii administrate de intimata-reclamantă - informațiile furnizate de către Ministerul Antreprenoriatului și Turismului din care rezultă că persoana fizică autorizată A. deține 6 apartamente de închiriat în regim hotelier sub denumirea "B.", clasificate 3 stele, în interiorul cărora sunt montate televizoare conform planșelor foto depuse la dosar, înscrisuri de natură a fundamenta o prezumție judiciară a utilizării operelor gestionate colectiv de către reclamantă, prezumție care nu a fost răsturnată de către recurentă. Drept urmare, reținând calculul efectuat de reclamantă, în conformitate cu dispozițiile art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, pentru unitățile nedeclarate la CREDIDAM, instanța de apel a admis calea de atac formulată de către reclamantă și a schimbat în parte sentința atacată în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 8.640 RON cu titlu de prejudiciu reprezentând triplul remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.10.2020-30.11.2022. Alegația recurentei în sensul că a fost obligată nelegal la plata triplului remunerațiilor, care ar fi trebuit acordat numai în situația imposibilității cuantificării criteriilor prevăzute art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, nu poate fi primită. Astfel, evaluarea prejudiciului produs reclamantei s-a realizat conform Metodologiei aplicabile, obligatorie pentru toți utilizatorii de la data publicării acesteia, care face trimitere expresă la sancțiunea triplului remunerațiilor pentru ipoteza în care utilizatorul nu declară activitatea ce atrage această calitate, prevedere ce se regăsește fundamentată în art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, devenit art. 188 alin. (2), după republicare. Sub acest aspect, instanța de apel a făcut aplicarea art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 prin raportare la dispozițiile art. 3.12 din Metodologia emisă în baza legii și aprobată prin Decizia ORDA nr. 120/2016, potrivit cărora: "Pentru spații și/sau pentru perioade nedeclarate pentru care utilizatorul a comunicat public fonograme de comerț/fonograme publicate în scop comercial sau reproduceri ale acestora și/sau prestații artistice din domeniul audiovizual în scop ambiental sau lucrativ fără a obține în prealabil autorizația - licență neexclusivă, acesta are obligația de a plăti către organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiștilor interpreți sau executanți și ale producătorilor de fonograme o sumă de bani reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deținut autorizația-licență neexclusivă". Așadar, pentru ipoteza faptei ilicite descrise în norma citată, în mod corect instanța de apel a avut în vedere forma despăgubirii constând în triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deținută autorizația-licență neexclusivă, câtă vreme conduita recurentei-pârâte de a nu achita remunerații este cea care a generat prejudiciul pe care, în final, îl percep cei îndreptățiți a încasa aceste sume de bani, iar cuantificarea despăgubirilor la suma reprezentând triplul remunerației care ar fi fost legal datorate reprezintă un criteriu legal pentru asigurarea reparării prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți, în temeiul răspunderii civile delictuale, cu consacrare expresă în dispozițiile art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 și în metodologia aplicabilă, instanța de apel aplicând corect dispozițiile legale evocate. În ceea ce privește cuantumul remunerațiilor lunare pentru activitatea de comunicare publică a fonogramelor și a prestațiilor artistice acesta este fix, indiferent de durata efectivă a comunicării publice, așa cum în mod explicit rezultă din dispozițiile art. 2.1 alin. (2) din Decizia ORDA nr. 120/2016. Pe de altă parte, față de situația de fapt reținută de instanța de apel, dată fiind prezența unor aparate apte să comunice public opere muzicale și prestații artistice purtătoare de drepturi conexe, Înalta Curte constată că în mod just s-a considerat relevantă Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (camera a treia) din 15 martie 2012 în cauza C-162/10 C. împotriva Irlandei și Attorney General, care a reiterat cele statuate anterior în Hotărârea din 7 decembrie 2006, în cauza C-306/05 SGAE. Curtea de Justiție a Uniunii Europene "a subliniat, în primul rând, rolul indispensabil al utilizatorului. Astfel, acest utilizator efectuează un act de comunicare atunci când intervine, pe deplin conștient de consecințele comportamentului său, pentru a oferi clienților săi accesul la o emisiune radiodifuzată conținând o operă protejată. În lipsa acestei intervenții, acești clienți, deși se află în interiorul zonei de acoperire a emisiunii menționate, nu ar putea, în principiu, să beneficieze de opera difuzată". Anterior, în Hotărârea din 7 decembrie 2006, în cauza C-306/05 SGAE, Curtea afirmase că este lipsită de relevanță apărarea pârâtului din acea cauză în sensul că utilizatorii nu ascultau efectiv fonograme, curtea considerând relevantă punerea la dispoziția lor a dispozitivelor, existența lor și aptitudinea lor de a comunica public fonogramele. De altfel, în cauza C-162/10, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut și că utilizatorul care folosește dispozitive ce difuzează un semnal radio are obligația de a plăti, pentru emiterea unei fonograme radiodifuzate, o remunerație echitabilă în temeiul articolului 8 alin. (2) din Directiva 2006/115, pe lângă cea plătită de autorul radiodifuzării. În concluzie, operatorul de servicii de turism care instalează în camerele clienților televizoare și/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio are calitatea de "utilizator" care realizează o "comunicare publică" a unei fonograme radiodifuzate în sensul articolului 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale. Așadar, pe baza unui raționament similar celui dezvoltat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Hotărârea din 15 martie 2012, în cauza C-162/10, C. împotriva Irlandei și C., instanța de apel a calificat în mod corect ca fiind comunicare publică de fonograme, activitatea pârâtei de a le utiliza, prin intermediul televizoarelor cu care sunt dotate spațiile aflate în exploatarea sa, fiind relevantă punerea la dispoziția clientelei a dispozitivelor, existența lor și aptitudinea lor de a comunica public fonogramele și nu dovedirea folosirii lor efective. Nu este fondată nici critica prin care recurenta-pârâtă a pretins nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 1349 C. civ., pe care s-a întemeiat demersul judiciar inițiat de reclamantă, de vreme ce nu a fost probată una dintre condițiile răspunderii civile delictuale (fapta ilicită). Astfel cum s-a arătat anterior, raportat la probele administrate și la dispozițiile legale incidente, instanța de apel a constatat că, în cauză, s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv, fapta ilicită, constând în comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora precum și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual aparținând artiștilor interpreți, fără a deține autorizație/licență neexclusivă din partea CREDIDAM și fără a achita remunerațiile compensatorii cuvenite acestora prin lege, prejudiciul, reprezentând echivalentul remunerațiilor care ar fi fost datorate pentru o utilizare legală, conform Legii nr. 8/1996 și normelor de aplicare a legii, metodologiile prevăzând despăgubiri echivalente la nivelul triplului sumelor legal datorate, precum și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, activitatea de comunicare publică desfășurată de pârâtă în incinta unității deținute fiind de natură a cauza prejudicii artiștilor interpreți și executanți, câtă vreme aceasta s-a desfășurat în lipsa autorizației/licenței neexclusive din partea CREDIDAM și fără a se achita remunerațiile datorate, potrivit metodologiilor. Așadar, prin desfășurarea activității de închiriere a apartamentelor în regim hotelier, activitate ce implică și comunicarea publică de fonograme, fără a achita remunerațiile aferente și fără a fi emisă autorizația licență neexclusivă, recurenta-pârâtă a încălcat obligațiile legale invocate de reclamantă prin acțiune, respectiv, de a solicita și obține autorizația/licența neexclusivă și de a achita remunerațiile stabilite prin metodologii. În acest context, nu poate fi reținut un aspect de nelegalitate în privința concluziei instanței de apel în sensul că fapta (conduita) pârâtei de a comunica public prestații ale artiștilor interpreți, fără a solicita în prealabil autorizația/licența neexclusivă în calitate de utilizator, desfășurând activitatea fără a achita remunerațiile cuvenite reclamantei, este o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii aptă a activa mecanismul răspunderii civile pe tărâm delictual în condițiile art. 1349 din C. civ. De vreme de comunicarea publică de fonograme este licită doar în condițiile obținerii autorizației/licenței neexclusive și plății remunerației datorate potrivit legii și metodologiei aplicabile, cuvenite artiștilor interpreți, corespunzător încălcării drepturilor instituite de art. 106 din Legea nr. 8/1996, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu este prezumată, nefiind necesară administrarea unor dovezi suplimentare. Recurenta-pârâtă a mai susținut că reclamanta nu a avut în vedere criteriul proporționalității rezultat din directivele europene, care prevăd că "dacă într-o lună nu a fost cazat nimeni nu există comunicare publică în sensul Legii nr. 8/1996"; Înalta Curte constată că această susținere reprezintă o chestiune de fapt ce nu poate fi cenzurată în cadrul prezentei căi de atac și că nu se poate identifica o dispozițiile din legea națională sau din reglementările europene care ar fi fost încălcată. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză. În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurentei-pârâte în formularea prezentei căi de atac, întrucât aceasta urmează a fi respinsă, Înalta Curte urmează să o oblige la plata către intimata-reclamantă Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat, conform extrasului bancar existent la dosar.