ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2219/2024

Ședința publică din data de 16 octombrie 2024

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 31 mai 2024, sub nr. x/2024, petentul A. a solicitat strămutarea a cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/2023 al Tribunalului București.

Prin cererea de reexaminare formulată la data de 12.06.2024 și înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie sub nr. x/2024/a1, petentul A. a solicitat scutirea de la plata taxei judiciare de timbru stabilite în sarcina sa, în sumă de 100 RON, în dosarul nr. x/2002, având ca obiect strămutare.

În cadrul cererii de reexaminare, petentul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 30 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 și a art. 29 alin. (5) din legea nr. 47/1992, ca fiind contrare prevederilor art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție.

A mai solicitat petentul sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarea întrebare preliminară/chestiune/problemă de drept:

"Art. 310 alin. (6) din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că se opune unor reglementări de restricționare a accesului la justiție prin perceperea unor taxe judiciare de la persoanele fizice care formulează cereri/acțiuni care au ca obiect aprecierea lipsei de imparțialitate a judecătorilor rezultată din utilizarea în mod necorespunzător a fondurilor europene, cum ar fi și cele destinate din bugetul Uniunii pentru implementarea Planurilor de Redresare și Reziliență?".

Prin încheierea de ședință din 25 iunie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins excepția de necompetență, ca neîntemeiată.

A respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ca neîntemeiată.

A respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a art. 30 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 și a art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, ca neîntemeiată.

A respins cererea de reexaminare formulată de petentul A., ca neîntemeiată.

Împotriva încheierii de ședință din 25 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2024, a formulat recurs petentul A..

În motivare, prevalându-se de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., recurentul a criticat soluția instanței de respingere a cererii sale de sesizare a Curții Constituționale.

În susținerea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., recurentul arată că încheierea recurată nu este motivată, argumentele exprimate de instanță fiind o reproducere a considerentelor instanței care s-a pronunțat într-o altă cauză, în dosarul nr. x/2024.

Astfel, nu s-a realizat o cercetare proprie/efectivă a fondului cauzei, neoferindu-se garanțiile procesuale impuse de exigența dreptului la un proces echitabil.

Prin intermediul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul susține că încheierea recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța apreciind în mod eronat că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea Curții Constituționale, în mod concret că nu este îndeplinită cerința existenței unei legături între excepția invocată și soluționarea cauzei.

Susține că instanța a încălcat ordinea de drept a Uniunii Europene, că nu a aplicat principiul protecției jurisdicționale efective, astfel cum este consacrat la art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Se arată, totodată, că instanța nu a respectat dreptul la un proces echitabil, în condițiile în care Curtea Constituțională era singura care putea decide asupra excepției invocate, opinia instanței în legătură cu aceasta nefiind relevantă.

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești, 09 octombrie 2023, în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471

1

alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 16 octombrie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a și rămas în pronunțare pe fondul recursului și pe cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Prin cererea formulată în cadrul dosarului nr. x/2024, aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, având ca obiect reexaminare împotriva modalității de stabilire a taxei judiciare de timbru stabilite într-un dosar de strămutare, petentul A. a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 30 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru și art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, articole care, în opinia acestuia, contravin art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României.

Dispozițiile a căror neconstituționalitate se invocă statuează în sensul că:

Art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru:

"(1) Sunt scutite de taxa judiciară de timbru acțiunile și cererile, inclusiv căile de atac formulate, potrivit legii, de Senat, Camera Deputaților, Președinția României, Guvernul României, Curtea Constituțională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, de Ministerul Public și de Ministerul Finanțelor Publice, indiferent de obiectul acestora, precum și cele formulate de alte instituții publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, când au ca obiect venituri publice. (2) În înțelesul prezentei ordonanțe de urgență, în categoria venituri publice se includ: veniturile bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale, bugetelor fondurilor speciale, inclusiv ale bugetului Fondului de asigurări sociale de sănătate, bugetului Trezoreriei Statului, veniturile din rambursări de credite externe și din dobânzi și comisioane derulate prin Trezoreria Statului, precum și veniturile bugetelor instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale, după caz, veniturile bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate ori garantate de stat și ale căror rambursare, dobânzi și alte costuri se asigură din fonduri publice, precum și veniturile bugetului fondurilor externe nerambursabile."

Art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale: "Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."

Prin încheierea din 25 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2024, a fost respinsă cererea formulată de petentul A. privind sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 30 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 și art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, reținându-se, în esență, că nu este îndeplinită condiția de admisibilitate prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992, care impune existența unei legături între dispozițiile a căror neconstituționalitate se invocă și soluția ce urmează a se pronunța în cauza dedusă judecății.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, instanța de control constituțional decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Corelativ, alin. (5) din același articol, dispune că, dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Posibilitatea pe care legiuitorul a lăsat-o la îndemâna instanței de a putea respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate este limitată de textul art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, la constatarea condițiilor de admisibilitate, respectiv excepția să fie ridicată în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, de către părți, instanță din oficiu sau de procuror, în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă; excepția să privească neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; prevederile a căror neconstituționalitate se invocă să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și legea sau ordonanța ori dispoziția din lege sau din ordonanță să aibă legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie îndeplinite cumulativ, dar analiza lor este graduală, astfel încât dacă una dintre acestea nu este îndeplinită, instanța va respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

În cauza dedusă judecății, Înalta Curte, având a aprecia asupra admisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, atunci când a constatat că nu se impune învestirea instanței de contencios constituțional cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, întrucât nu sunt întrunite cerințele textului legal care să facă posibilă sesizarea, respectiv, dispozițiile invocate de către recurent ca fiind neconstituționale nu au legătură cu soluționarea cererii de reexaminare a unei taxe judiciare de timbru stabilite în legătură cu o cerere de strămutare formulată de o persoană fizică.

Referitor la condiția legăturii cu soluționarea cauzei, Curtea Constituțională a arătat că, în esență, "condiția relevanței excepției de neconstituționalitate, respectiv a incidenței textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepția de neconstituționalitate trebuie să fie realmente utilă părților care au invocat-o pentru soluționarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată." (a se vedea Decizia nr. 360 din 08 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1017 din 19 octombrie 2022).

Așadar, condiția privind existența unei legături între norma a cărei constituționalitate se dorește a fi verificată și soluționarea cauzei presupune în mod necesar ca sesizarea să aibă aptitudinea de a fi utilă, în sensul că eventuala constatare a neconstituționalității să fie de natură a produce un efect concret în situația juridică a părții, în cauza în care a fost invocată.

Or, Înalta Curte reține că, potrivit obiectului de reglementare, dispozițiile art. 30 alin. (1) și (2) C. proc. civ. evocate stabilesc, în mod exclusiv, scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru în cererile ai căror titulari sunt autorități ale statului (Senat, Camera Deputaților, Președinția României, Guvernul României, Curtea Constituțională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, de Ministerul Public și Ministerul Finanțelor), precum și în situația particulară în care acestea au ca obiect venituri publice. Or, aceste aspecte nu au, în concert, nicio înrâurire în soluționarea cererii reexaminare a unei taxe judiciare de timbru stabilite într-o cerere de strămutare formulată de o persoană fizică, respectiv însuși petentul A..

În speța pendinte, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a fost formulată de către recurent în cadrul unei cereri de reexaminare, declarate împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru aferente unei cereri de strămutare, care nu formează obiect de reglementare al dispozițiilor art. 30 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 și pentru care legiuitorul a instituit un sistem de taxare diferit, prin norme special adoptate în acest sens, respectiv prin art. 9 din același act normativ, conform căruia, "Următoarele cereri formulate în cursul procesului sau în legătură cu un proces se taxează astfel: b) cereri de strămutare în materie civilă - 100 RON".

Pe de altă parte, nici art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care reglementează modul de soluționare al excepției de neconstituționalitate, nu poate influența în vreun fel soluția ce urma a fi dată cererii de reexaminare, ce fost pronunțată în baza unor alte dispoziții legale decât cele care fac obiectul excepției de neconstituționalitate. Astfel, cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru a fost respinsă motivat de faptul că taxa a fost stabilită în acord cu prevederile art. 9 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013, soluția nefiind influențată în nici un fel maniera în care legiuitorul a conceput modalitatea de soluționare a cererii de sesizare a forului constituțional.

În acest context, susținerile recurentului, în sensul că motivarea soluției instanței este în contradicție cu principiile statului de drept și cu valorile Uniunii Europene (art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale) sunt lipsite de relevanță, de vreme ce analiza efectuată în prezenta cale extraordinară de atac a relevat faptul că excepția de neconstituționalitate invocată nu îndeplinește cumulativ cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, lipsind legătura sa cu cauza dedusă judecății.

În ceea ce privește criticile recurentului referitoare la nemotivarea încheierii recurate, nici acestea nu pot fi primite.

Recurentul invocă preluarea de către curtea de apel a raționamentului instanței dintr-un alt dosar, în care s-au dezlegat chestiuni similare cu cele din prezentul dosar.

Motivarea hotărârii este esențială pentru orice proces, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și presupune indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, condiție care, în cauza de față, este îndeplinită.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară; când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc; când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Motivarea unei hotărâri judecătorești reprezintă un silogism logico-juridic, de natură a explica hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă însă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parți, ci un răspuns la cele fundamentale, ce sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze sau să determine soluția și care pot fi grupate în asemenea mod, încât să primească un răspuns comun. În același sens, este posibil ca instanța de apel să preia din argumentele instanței de fond, atunci când însăși motivele de apel reiau problemele dezbătute în fața primei instanțe, cu condiția ca instanța de apel să confirme aceste argumente, după cum poate și să își însușească considerente din cuprinsul unei alte hotărâri, pronunțate într-o cauză similară, cu atât mai mult în situația în care susținerile părții sunt identice, raportat la o situație identică, fără ca prin această poziționare a instanței de control să se aducă atingere garanțiilor procesului echitabil, sub aspectul motivării unei hotărâri judecătorești.

Aplicând aceste principii cauzei deduse judecății și analizând considerentele încheierii recurate, prin prisma limitelor învestirii instanței chemate să soluționeze excepția de neconstituționalitate, Înalta Curte apreciază că instanța de reexaminare a respectat dispozițiile procesuale privind motivarea soluției dispuse, expunând raționamentul care a format convingerea sa și care a dus la pronunțarea soluției de respingere a de sesizare a Curții Constituționale, având prerogativa de a prelua ca atare argumente din jurisprudența relevantă în materie.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea încheierii recurate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de petentul A. împotriva încheierii din 25 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2024.

Cât privește cererea subsidiară de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte o va respinge, apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, prevăzute de art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Conform dispozițiilor art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene:

"Art. 267. - Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

(a) interpretarea tratatelor;

(b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea."

Potrivit art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 340/2009:

"Art. 2. - (1) Instanța de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curții de Justiție a Comunităților Europene să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură și care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză. (2) Dacă cererea este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene de a se pronunța cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză."

După cum rezultă din dispozițiile citate anterior, instanța națională sesizează Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară numai în măsura în care se pune în discuție validitatea sau interpretarea tratatelor și actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii și apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, procedura prevăzută la articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între aceasta și instanțele naționale. Rezultă că numai instanțele naționale care sunt sesizate cu litigiul și care trebuie să își asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată au competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții.

Prin urmare, art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene instituie acest mecanism pentru interpretarea tratatelor sau pentru interpretarea și verificarea validității unei norme din legislația secundară a Uniunii Europene, dar instanța națională poate să respingă o astfel de cerere atunci când jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene oferă suficiente repere pentru interpretarea legislației naționale într-un sens care să concorde dreptului Uniunii.

De asemenea, refuzul de a se pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională este posibil mai ales în cazul în care rezultă în mod vădit că interpretarea dreptului Uniunii solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal sau atunci când problema este de natură ipotetică (Hotărârea din 28 martie 2019, Verlezza și alții, C-487/17-C-489/17, EU:C:2019:270, punctul 29 și jurisprudența citată).

Prin urmare, instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Întrebarea ce se poate adresa de instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății.

În prezenta cauză, se constată că situația juridică în litigiu nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii Europene, fiind vorba despre un litigiu strict intern, în care sunt aplicabile normele procedurale care reglementează cazurile de nelegalitate care pot atrage casarea hotărârii recurate. În speță, recurentul tinde la obținerea unui răspuns în sensul incidenței în cauză a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., prin raportare la critica invocată în calea extraordinară de atac a recursului, unde a susținut că încheierea recurată cuprinde exclusiv considerente preluate din alte hotărâri, neexistând un raționament propriu al instanței învestite cu soluționarea cererii deduse judecății.

Reiese, astfel, nu numai că recurentul nu a solicitat interpretarea vreunei norme comunitare, ci, prin modul de formulare al întrebării preliminare, acesta tinde la rezolvarea de către CJUE a însăși chestiunii deduse judecății, substituindu-se instanței naționale, ceea ce este inadmisibil.

În raport cu aceste considerente, reținând că instanțele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema invocată nu vizează interpretarea unor prevederi din tratat, Înalta Curte va respinge cererea recurentului-petent de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A. împotriva încheierii din 25 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2024.

Respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare, formulată de petentul A..

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 16 octombrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.